GEORGE VIOREANU AȘA CUM ERA

A FOST ODATĂ UN OM!...

           Îmi este greu să evoc viața alături de George Vioreanu mai ales că nu a trecut decât un an de lacrimi și dor de când sufletul lui mare și generos s-a dus la cer. 

În cei peste 38 de ani de conviețuire am avut ocazia să-i ascult minunatele întâmplări (multe prezentate și în cele trei cărți ale sale), dar și imensele dezamăgiri pe care le-a întâmpinat de-a lungul celor 60 de ani de viață. 

           S-a născut în zorii zilei de 10 august 1950 la Buzău, într-o casă săracă, cu mai mulți copii. Era al patrulea din cei șase copii ai familiei. După două zile și două nopți de chinuri îndurate de mamă, s-a născut un băiat dolofan, cu obraji brumați și vestita căiță ce dovedea că „va fi om mare și cu noroc”. Mama a fost mândră de el și l-a ocrotit până în ultima ei clipă. 

          Copilăria și-a petrecut-o în cartierul 23 August, pe străzi prăfuite, printre case mărunte în care locuiau familii sărace, cu mulți copii. Școala primară a început-o la „Olga Bancic” apoi, în clasa a II-a a fost mutat la Școala de cartier nr. 2. A fost un elev bun la învățătură. De mic i-a plăcut să citească. Citea enorm, cărți grele pentru vârsta lui, dar citea cu pasiune. Descoperise biblioteca unui vecin și citea, citea, uitând de joacă, de lecții, de mâncare mulțumindu-se cu un coltuc de pâine. Îi plăcea mai ales talpa rumenă a pâinii. 

           Povestea frumos. Niciodată nu termina compunerea în clasă. Dar ridica mâna și dna învățătoare Văduva îl punea să citească. Deși pe caiet nu scrisese mai mult de o jumătate de pagină, ridicat în picioare, începea să depene întâmplări dând pagină după pagină, ca și cum ar fi citit. 

          Toți rămâneau uimiți. „Când a avut Vioreanu timp să scrie atât?!” Luându-i caietul, dna învățătoare se lămurea. Totul era imaginație. Nimic nu era scris (în caiet) din cele auzite. De atunci dna învățătoare și apoi ceilalți profesori de la gimnaziu i-au apreciat inteligența și talentul de povestitor. 

           În continuare a urmat cursurile Liceului „B.P. Hașdeu” unde a terminat secția reală. Profesorii îl vedeau student la Politehnică. Dar, fire imaginativă, a urmat Facultatea de Istorie a Universității București. Pasiunea pentru istorie i-a insuflat-o iubitul său profesor Șt. Eșeanu – basarabean de origine. 

        În timpul facultății a cochetat cu literatura, a participat la cenacluri studențești, a cunoscut oameni de cultură. 

           Facultatea a terminat-o cu 10 cu lucrarea de licență închinată omului politic George Panu.
           O pasiune devoratoare l-a făcut să studieze viața și activitatea marelui om politic până aproape de sfârșitul vieții sale. Dovadă lucrarea nepublicată „Contribuții privind cunoașterea vieții și operei lui George Panu”. 

    Când a terminat facultatea era entuziasmat că va ajunge la catedră, că va dărui din cunoștințele sale elevilor pe care i-a iubit și adorat. Permanent a avut preocupări deosebite. Încă din primul an de învățământ a înființat corul școlii la Cotu-Ciorii și a antrenat două echipe de handbal (băieți și fete) cu care a participat la competiții. În următorii ani, când a devenit titular la Liceul Industrial nr. 7 și apoi la Colegiul „Mihai Eminescu”, s-a preocupat de brigada artistică cu care deseori a ocupat locul întâi pe țară. Iar la clasă, rezultate din ce în ce mai bune: locul I, locul II și două mențiuni la Olimpiada de istorie, faza pe țară. A avut multe realizări. Și satisfacții. Și recunoștința elevilor. 

           Dar dorința vieții lui a fost să scrie. Voia să fie ziarist. Era modul de a-și manifesta talentul și inteligența în câteva fraze. Copilul de suflet a fost revista școlii „Arte și meserii”. Aici a dus pasiunea până la sacrificiu. De fapt, ultimul număr, l-a obosit mult. Era mulțumit de cum arăta viitoarea revistă. Dar după trei zile de muncă susținută și-a găsit sfârșitul. Niciodată nu a pregetat. Oricând puteai apela la el și erai sigur că nu te va lăsa la greu. Citea și scria. Aceasta era viața lui. 

           Și a scris mult. Sute de pagini. Nu era mulțumit cu ce realiza. Era un perfecționist în tot ce făcea. 

           Primul roman publicat (10 august 2000) – „Salonul de voci inegale” – a avut șapte variante. Celelalte trei romane (rămase în manuscris) nu au fost definitivate. Încă mai lucra pe text până în ultima zi, când, din nefericire, inima a încetat să bată, lăsând cu limbă de moarte să mă ocup eu de munca lui. 

           Avea o vorbă a lui: „Nimic nu te înnobilează ca suferința, cel ce fuge de cruce, fuge de Dumnezeu”. Toată viața și-a dus crucea! Dezamăgit, iar acum aproape uitat, a trăit drama omului singuratic. S-a dus supărat, cu sufletul îngenuncheat. 

           Și cu toate acestea era un om seducător, tandru, generos, milos. Își dădea și ultimul bănuț celui care cerea, deși, știa că în casă, poate nu avea pâine la copii. 

           Acum, la un an de la dispariție, îi mulțumesc pentru clipele de neuitat, pentru veselia pe care mi-o arăta. Știam, simțeam că este măcinat de un gând – acela al morții ce se apropia cu pași nemiloși. 

Viorica Panghe Vioreanu („Arte și meserii” nr. XVII, dec. 2010) 

***

ACUM

Timpul înseamnă „acum”

ACUM

Când trebuie să-mi cer iertare!

Pentru toate zilele

Când

Nu ți-am îndeplinit dorința!

Pentru toate clipele

În care

Trebuia să-ți spun

Cât de mult te iubesc!

Dar

Am amânat…

Crezând

Că mai este timp!

Deși știam,

Simțeam

Că timpul înseamnă

ACUM!...

Viorica Panghe Vioreanu

***

           George Vioreanu profesorul printre scriitori, om așezat la casa lui, cu familia lui. Suflet delicat. Nu ți-ar fi spus omul acesta o vorbă nelalocul ei, Doamne ferește!

Fără suferință nu ai ce povesti. Boala devine ca o profesie. Cineva spunea cu emfază, de parcă atunci descoperea legea gravitației: „De mai bine de două secole, tonul în lume îl dă America. Și asta este culmea! Un stat creat de europeni și după modelul imaginat de masoni. Așa și-au imaginat ei viitorul, dând lumii ca model de urmat statul american”

           Moment de încordare și zbucium în familie, între noi. George, acest om nu există prin nimic altceva, prin sânge sau culoare. El există doar prin inteligență, prin spirit, prin caracter. Nu-i place – și mă conjură să adeveresc – că niciodată nu și-a dezamăgit convivii, indiferent de situație, de orice ar fi… Chiar și când umilit și luat în tărbacă, el s-a retras aruncând o vorbă ici-acolo afectat, întemeind chiar și printre oameni mărunți, josnici, nedemni – demnitatea.

           George Vioreanu profesorul și scriitorul a fost așa – aparent năuc și lipsit de împrejurimile neoamenilor din jur – dar surprinde la el mai mult tăcerea, privirea, gândul; de toate astea se temeau ei, detractorii lui. Nici eu nu l-am cunoscut…

           Se apleca cu răutate asupra scrisului câteva ore, câteva zile și atât. Nu deconspira nimic. Era un tăcut, un ascuns. Chiar și pentru mine. Uneori îmi interzicea să citesc scrisul lui de ultimă pagină. „Lasă, spunea, vei citi când va fi gata!” 

           Nu i-am cunoscut niciodată scrierile, încercările, adnotările, revenirile, nereușitele, platitudinile (așa le numea el)… Doar textul completat, adăugit, desăvârșit de nu mai puteai pune nici măcar o virgulă.

           Omul acesta mi-a străbătut viața, m-a iubit și m-a chinuit. Omul acesta mi se destăinuia în toate trădările sale: de om, de iubire, de viață. Omul acesta a fost mai presus de cei ce-l îngăduie să existe pe lângă ei.

           A fost: om, dascăl și se aici înainte îngemănând anumită stare pe care o visa și o trăia necontenit și-a permis să spună într-o bună zi: „Sunt scriitor!”

           Pentru el viața era complicată, încărcată de mârșăvii, ticăloșii, necuviință… dar să nu credeți că nu-i era dragă viața! Se purta cu voioșie, cu anume eleganță (ușoară cochetărie) și nonșalanță printre oameni. El era el și la piață și în cea mai comună cârciumă, deschis la orice vorbă jovială și zâmbitor cu oricine. Îi plăcea, era una dintre plăcerile lui să întrețină discuții ad-hoc cu oricine, cu cei prezenți într-o cârciumă bunăoară. Îi subjuga, îi cucerea. Avea darul rar de a se face iubit. Interesant! Nu-l iubeau colegii de școală sau amicii lui, scriitorii, cât îl iubeau și-l prețuiau oamenii simpli. Era și plăcerea lui, un fel de perversitate iertată de a se face admirat, plăcut, de-a dreptul irezistibil acolo unde nimeni nu s-ar fi așteptat: prin cârciumi ordinare, printre boschetari, prin piețe, printre vânzători, prin școală printre femeile de serviciu și oamenii de întreținere, printre cerșetori, printre năpăstuiții vieții.

           Sigur dau o mărturie că dacă l-a iubit, că l-a adorat cineva, pe undeva, atunci să-i căutăm numai și numai printre aceste medii. Colegii își împărțeau admirația cu ură, cu defăimare, cu minimalizare, gata să-i găsească undeva o hibă, gata să găsească o pată într-o marmură albă. Și se străduiau și găseau și nu-l iubeau. 

           Se învârtea atent cu amabilitate mai largă sau mai reținută printre ei. Era în firea lui să pară și să fie un om cu bună creștere, educat, dar pentru ei le-a rămas în coastă, în gâtlej ca un ghimpe. Pentru că era altfel, pentru că nu se supunea normalității, pentru că nu-i plăcea să fie supus niciunei conveniențe sau dogme. Îi plăcea să fie ceea ce convenea el că se cuvine să fie. Normalitatea din el părea să șocheze și e cât se poate de adevărat. El imagina mai mult decât trăia, el fantaza printre oamenii de azi o viață și un comportament de mâine. 

         Ce mai una-alta?! Omul acesta capabil de lucruri normale împușca în lună și călca în gropi ori de câte ori el credea că a săvârșit ceva, ceva pământean și nicidecum lunatic. 

         Omul acesta nu și-a găsit rostul, nici oamenii, nici ambianța. Și dacă a trăit printre noi… și dacă a mai păcătuit printre noi… și dacă l-am urât sau l-am iubit… ce dacă?! 

           A fost un om și gata! 

28 august 2002! 

Viorica Panghe Vioreanu, soție 

Inima-i era pârjolită.

El era un om rătăcit. Nu aparținea nici acestui loc și nici acestui timp. Iubea viața și iubea oamenii. Îi plăcea vinul bun și admira femeile frumoase.

Viorica Panghe Vioreanu, soție