DIN SCRIERILE SALE

           Toată viaţa a iubit scrisul. Îşi dorea să fie ziarist, să-şi câştige existenţa din scris. A renunţat la învăţământ (era profesor titular la Liceul “Mihai Eminescu”) şi s-a angajat ziarist la “Informaţia Buzăului” (1995). Tot în acea perioadă, a susţinut, timp de un an, conferinţe sub titlul “Interferenţe politico-literare” la Radio Campus.

           Atât în proză cât şi în articolele publicate căuta să exprime cât mai curat, frumos şi armonios ideile. George Vioreanu “a fost prietenul cuvintelor, pentru că ele îl ajutau să exprime gânduri şi opinii, sentimente şi trăiri” (Gh. Burducea)

           Teoretic şi în mod consecvent şi cu argumentaţie convingătoare el pleda pentru păstrarea ierarhiei valorilor “…o societate sănătoasă se întocmeşte pe armonie, echilibru şi dreptate izvorâte din muncă şi valoare” (“Scara valorilor”).

           După fiecare succes George Vioreanu pleca înseninat, cu sufletul mai bun şi cu mai multă încredere în restaurarea binelui “Acesta este motivul pentru care nu pot fi acum cu totul occidental… Pentru a recupera, noi trebuie să fim altfel. Trebuie să primeze munca, valoarea, moralitatea, bunul gust, frumosul, armonia, echilibrul, bunul simţ, bunul creştin, bunul patriot! Pentru a ne apropia de Occident, noi nu putem renunţa la toate astea. Dimpotrivă! Le vom cultiva multă vreme şi pentru totdeauna… Libertatea de muncă, expresie, creaţie şi democraţia pentru asemenea valori să învăţăm să le folosim!” (“Scara Valorilor”) 

           Sinceritatea nu era suficientă dacă ideile sale n-ar fi avut o valoare de adevăr general. El credea în ceea ce spunea, spunea ceea ce gândea şi gândea la regenerarea spiritului românesc. El însuşi a fost un exemplu pentru ceea ce a năzuit să devenim toţi, adică să ne primenim.

Viorica Panghe Vioreanu 

*** 

REVISTA REFUGIILOR MELE 

           Ar trebui să vorbesc mai mult despre mine, despre pasiunea mea, scrisul, ziaristica. În treacăt fie spus, e o distincţie între una şi alta. Articolul de presă este altceva decât proza literară, dar există o legătură fără îndoială, ca o filiaţie. 

…………

           După 1989, credeam şi încă mai cred că sunt omul timpurilor noi. Prea am aşteptat şi am suferit pentru aceste timpuri. După dictatura unei ideologii unice, s-au deschis imense posibilităţi pentru exprimarea liberă, pentru adevăr, frumos şi bine. M-am angajat cu totul, deşi m-am mulţumit la început să colaborez la câteva publicaţii centrale şi locale. Am făcut şi pasul disperării; am părăsit Liceul Eminescu, aşa, pur şi simplu. (Altădată voi da toate explicaţiile pe care, sunt sigur, că le meritaţi) şi pentru un an am vrut să fiu ziarist profesionist (să trăiesc din scrisul zilnic). Experienţa adunată atunci, mi-a folosit în viaţa mea de scriitor, dar mi-a lăsat şi un gust de dulceaţă amăruie. Mi-am dat seama că acea libertate mult visată a scrisului, sau a presei, e o himeră. Presa a fost împresurată din toate părţile, asediată pur şi simplu de oamenii cu bani şi cu poziţie politică, şi în acest fel s-a sufocat de tentaţia câştigurilor materiale. Sloganul ”presa a IV-a putere în societate” este o mistificare pe care ne complacem să nu o demistificăm, de parcă, ne sperie groaznic vedenia adevărului în faţă. 

           Am condus numerele 1 şi 2 din “Şcoala Buzoiană” – serie nouă (revista C.C.D.) şi pentru că erau acolo câţiva oameni care nu ştiau să scrie un rând în limba română, dar aveau pretenţia că ştiu, am fost îndepărtat. Putea fi un proiect de anvergură, folositor şcolii, judeţului… dar nu am fost lăsat să dau viaţă acestui proiect. Eu n-am pierdut nimic. 

           Dar şi cu acest eşec, eram aproape lecuit, şi am hotărât să pun punct visului de a face o revistă mare. 

           În 1998, dezamăgit de eșecurile anterioare ce mi-am zis: ce-ar fi să încerc să preiau conducerea revistei școlii, „Arte și meserii”, ca un refugiu reparator pentru toate dezamăgirile?

„Arte și meserii” nr. 10/2007 

*** 

NU NE LĂSAȚI SINGURI 

           Constatam în 1990, când discutam noua Constituţie a ţării, că e suficient să adoptăm această lege fundamentală, în liniile ei mari imitată sau inspirată după constituţiile statelor occidentale, că ar fi ajuns, că nu ne trebuie chiar douăzeci de ani pentru a fundamenta o societate postcomunistă, la nivelul Occidentului. Speranţele noastre au fost deşarte, iar Constituţia noastră s-a dovedit doar un lustru peste atâtea cerinţe şi suferinţe ce se doreau aşezate pe un făgaş normal. 

           Lustrul formelor fără fond ne-a costat şi continuă să ne coste. Nu atât adoptarea unei legislaţii occidentale este "boala" societăţii româneşti postcomuniste, cât schimbarea modului de viaţă, schimbarea mentalităţii moştenite. Ce constatăm? Că societatea are nevoie de un timp mult mai îndelungat pentru aşezarea acestor instituţii democratice pe un făgaş al normalităţii. Suntem o societate de imitaţii. Suntem o societatea a kitsch-ului instituţionalizat. Cel puţin asta se constată după unsprezece ani de imitaţii fără discernământ. Nu trebuie să surprindă aceste consideraţii amare câtă vreme economia nu a ajuns concurentă, iar democraţia se zbate între real şi ideal. O societate "nesănătoasă" de la vârful puterii până la straturile cele mai de jos. 

           S-ar părea că drumul nostru este greşit. În ciuda atâtor încercări care nu dau rezultatele scontate, vom afirma categoric: suntem pe un drum bun dar paradoxal, încă pe nisipuri mişcătoare. Care este câmpul de adevărată acţiune spre îndreptare? Ne permitem să susţinem ideea că salvarea societăţii româneşti se află în domeniul educaţiei. Aici se poate face totul pentru ca lustrul imitaţiilor occidentale să devină o realitate, să se aşeze pe un fond sănătos. Din păcate, ce constatăm? Dintr-o societate în care obiectivul educaţional proclamat de ideologia Partidului Comunist era un om nou, abstract, idealizat, formal, deci imposibil de atins, am ajuns, în perioada postcomunistă, la o societate de indivizi fără orizont, fără idealuri, doar cu apucături de corupţie, de imitaţie, de mitocănie. Toată lumea va sări în sus şi va spune: ce fac instituţiile care se ocupă cu educaţia cetăţenească?Ei bine, aceste instituţii lucrează haotic, fără o susţinere programatică şi financiară certă şi de durată. 

           Şcoala rămâne principalul mediu educaţional, chiar se fac eforturi în acest sens, dar o constatare dureroasă impune: şcoala se află aproape singură, izolată, în ansamblul mediilor educaţionale. Tânărul este atras de atâtea tentaţii. El petrece în şcoală, alături de educatori, câteva ore din douzecişipatru. După care pleacă în lumea mare, unde nimeni nu-l mai întreabă de ce fumează, de ce este atins de flagelul drogului, de pornografie, de violenţa exhibată peste tot, în presa scrisă, în mesajul mass-media electronice, în stradă, şi uneori, chiar în propria familie. O primă concluzie, din cale-afară de tristă, a dascălilor şcolii: de ce ne lăsaţi atât de singuri? 

           Este ştiut că imitaţia modei atrage ca un magnet. Tinerii, cu atât mai mult, sunt promotorii acestui lustru de "modernitate" şi "mondenitate". Aproape pe nicăieri nu se mai face nimic pentru a stăvili prostul gust, tendinţă de a fi "modern", de a ajunge în lumea "bună". În unele emisiuni TV sunt invitate prostituate care devin peste noapte "modele" pentru tineri, etalându-şi cu nonşalanţă "meseria". Care? Cum? Nu mai roşeşte obrazul nimănui? Să nu confundăm libertinajul cu libertatea! Tocmai moartea libertăţii ne paşte! Avem nevoie de educaţie ca factor esenţial de existenţă ca oameni. N-am văzut, pe vreun canal de televiziune, să se facă elogiu muncii, atât cât se face elogiu deşănţat al goliciunii şi prostituţiei! Tânărul de astăzi, după ce pleacă din şcoală, pentru că şcoala a rămas atât de singură în domeniul educaţiei, pleacă în lumea mare, dar de fapt pleacă în neant... Şi peste ce dă? 

           Să revenim la fondul discuţiei noastre. Tânăra generaţie este cea care trebuie să realizeze în viaţă ceea ce ne chinuim noi, cei vechi, atinşi de idealismele "omului nou" de vreo unsprezece ani. Toată atenţia pentru această generaţie! Nici un program, nici un buget nu trebuie să piardă din vedere cât investim şi cum investim pentru ca imitaţia formelor occidentale să devină un fond sănătos. 

(„Arte şi meserii”, Nr. 2/2001) 

*** 

SCARA VALORILOR 

           Ce inducem în conştiiţa copiilor, tinerilor? Tuturor celor mai puţin avizaţi? Că răul este binele! Că nonvaloarea este valoare! Că nemunca e muncă!... Îndrăznesc să afirm, că dacă imitaţia, impostura, denigrarea şi minimalizarea valorilor continuă să fie sacrificate pe altarul zeului BAN, viitorul acestei naţiuni este de plâns. Suntem datori cu o aşezare adevărată pe scara valorilor pentru urmaşii noştri, pentru viitor. Nu poate fi imitaţia servilă a occidentului totdeauna un criteriu universal valabil, pentru moralitatea noastră, la un moment dat. 

           Avem faţă de ei un decalaj greu de recuperat, de muncit, de clădit. Acesta este motivul pentru care nu pot fi acum cu totul occidental, aşa cum direcţionează şi clamează unii. Pentru a recupera şi a ne permite ceea ce îşi permit ei, noi trebuie să fim altfel. Trebuie să primeze munca, valoarea, moralitatea, bunul gust, frumosul, armonia, echilibrul, bunul simţ, bunul creştin, bunul patriot! Pentru a ne apropia de occident, noi nu putem renunţa la toate astea. Dimpotrivă! Le vom mai cultiva multă vreme şi pentru totdeauna… Libertatea de muncă, expresie, creaţie şi democraţia pentru asemenea valori să învăţăm să le folosim! 

…………… 

           Dacă noi, dascălii, nu ştim să ne reculegem, vă imaginaţi cât de rătăciţi sunt şi vor fi învăţăceii noştri! Avem nevoie de tradiţie şi de inovaţie în şcoala de azi şi de o revistă care-şi propune să valorifice şi să îmbine tradiţia cu noul ca ARTE ŞI MESERII, pentru ca peste ani să ne mândrim, ca şi până acum, cu elevii noştri, meseriaşi, creatori în diverse arte şi buni cetăţeni. Poate! În orice caz, asta ne dorim! Să se mai ivească un elev genial ca Brâncuşi, trecător şi el printr-o şcoală de arte şi meserii! Înainte de toate, să ne gândim la ceea ce, cu voia lui Dumnezeu, am putea da şi ar trebui să fim. Nu dăm lecţii de moralitate, nu suntem puritani ipocriţi. Nimic din toate astea! Doar o aşezare în normalitate şi echilibru a vieţii. O aşezare reală pe scara valorilor. Şi atât… 

„Arte şi meserii” – Nr. 1/1999 

*** 

NOUA GENERAȚIE – CONFESIUNE DE DASCĂL (NE)ÎNVINS 

           Sărăcia mea, am constatat, se multiplică cu sărăcia şcolii, cu sărăcia societăţii şi totul mă deprimă: fac calcule de contabil; îmi ajung banii pentru câte şi mai câte, casă, masă, navetă, voi mai cumpăra vreodată o carte?!... 

           Şi totuşi, trebuie să încep… 

           Şi dacă am învăţat ceva în primele zile, în primele luni, în primii ani de dăscălie, cert este, am învăţat să mă “orientez”, să mă “adaptez” şi am încetat să cer, am uitat să primesc, am renunţat la vise… Unde eşti tu facultate, cu idealurile tale cu tot?... 

          Şi sunt dascăl la Buzău. Aici, am aflat, a marcat începuturile învăţământului românesc Dionisie Romano; fără local de şcoală, fără dascăli, fără manuale, fără speranţe… (Un învăţător era plătit cu câteva kile de porumb, o şuncă, o pasăre şi câteva ouă! Astăzi nu suntem prea departe!...) Dar a fost un om şi un caracter mare. Şi a pus temelie solidă învăţământului naţional pentru copiii nenumăraţi, neştiutori de carte, care atunci, pentru prima dată, au deprins buchiile în fumoasa limbă română, datorită lui şi a celor îndriduiţi de el cu marea şi imensa misie de “dascăl naţional”. Este ceva ce mă subjugă şi mă face să roşesc, gândind eu la trebuinţele mele meschine… Apoi viaţa asta de apostolat, care de vreo 180 de ani nu se mai sfârşeşte pentru dascălii şcolii româneşti, îmi dă tărie pentru nervi, pentru neîmpliniri, pentru depăşirea sărăciei… 

           Mai presus de mine înţeleg, în fine, dascălul nu este un om pentru sine, ci un om pentru alţii: pentru copii, pentru părinţi, pentru societate, pentru mai binele ei, pentru ceea ce va să vie… 

           Iar dascălul tânăr este încă un “sacrificat”, pentru că menirea sa revine din datoria de a face totul pentru a-i învăţa pe copii carte, chiar şi cu mijloace precare, salarii mizere şi câte alte neajunsuri. Adesea mi-a venit să strig din rărunchi, şi chiar am făcut-o, cu mari riscuri: “Faceţi şi pentru noi ceva!”; dar mă abţin, deoarece am constatat că între dascălii Ţării şi guvernanţii Ţării nu se încheagă un dialog. Poate un dialog al surzilor. Ne-am obişnuit să proclamăm învăţământul prioritate naţională de formă. Fondul este înapoiat şi trist. Şcoala românească există, adesea cu rezultate notabile interne şi internaţionale, datorită numai şi numai strădaniei şi sacrificiilor dascălilor săi. Europa? Un vis… 

           După mai bine de 30 de ani, am admis să mă împac cu sărăcia şi visele mele… Cele mai multe îngropate 

(Arte şi Meserii nr.6-2004) 

*** 

ÎNTEMEIEREA TEXTULUI - OPTZECIȘTII 

           …după atâţia ani, înclin şi eu să ies dintr-o tăcere inexplicabilă în care m-am adâncit singur şi nu prea înţeleg de ce. Fără îndoială că aparţin generaţiei optzeciste ca scriitor şi am depline “drepturi” în orice caz… 

………. 

           Mă situez lângă această generaţie cam de prin 1976, când, întâmplarea a făcut să-l cunosc personal pe Gh.Iova într-o concentrare militară de o lună la paraşutişti, aici în Buzău. Acolo urma să fim brevetaţi paraşutişti şi să alcătuim cine ştie când şi cum, unităţi de desant. Suna atrăgător şi incitant. 

           N-am ajuns paraşutişti şi cu atât mai puţin într-un comando de desant! Dar fiecare s-a ales cu ceva. De pildă, în pauzele dintre antrenamente se discuta mult despre orice. Eu eram atotcunoscător în istorie şi dădeam tuturor amănuntele necesare. Nu ştiu, parcă plutea în aer un iz războinic. Ne aşteptam la ceva. 

           Lumea vorbea şi zvonurile căpătau importanţă ca toate zvonurile: “Oare, chiar vin ruşii?” De aceea istoria era la mare preţ. Printre ascultătorii mei se afla şi un profesor de prin Râmnicu Sărat, al cărui nume îl mai întâlneam în paginile “Vieţii Buzăului” ca membru al cenaclului, deci, un literat. Îl asemănam – sau aşa voia el să semene – cu Macedonski. Tip uscăţiv, cu un început pronunţat de chelie, mustăcioară răsucită în sus, foarte afectat şi calculat în vorbire şi mai mult distant decât apropiat. Persifla tot. Iar ceea ce-i dădea prestanţa de care aminteam erau ochelarii de sârmă, cu lentile ca nişte rotocoale negre, purtaţi, fireşte “a la Macedonski”… 

           Dar unde-l mai văzusem eu pe tipul ăsta? Mi-am amintit. În campusul studenţesc Grozăveşti, pe vremea studenţiei. Îl zăream zilnic însoţit de un grup de prieteni cu o hălăciugă de păr, zbârlit în sus şi nelipsiţii ochelari de sârmă; nelipsit de soţia sa. La un moment dat grupul s-a mărit prin apariţia unui bebeluş. Era Gia fetița familiei Iova. Am mai aflat că era buzoian de-al meu, dar pe atunci nu am schimbat decât puţine cuvinte, salutul zilnic şi cam atât… 

           Perioada de concentrare s-a terminat cu un chef, prilej cu care am discutat mai mult cu Iova. M-a surprins spunându-mi că s-a mutat la Bucureşti, că a părăsit învăţământul şi că-l pot găsi oricând la o adresă care azi nu mai există pentru că tot cartierul acela a fost demolat, pentru a se ridica monumentul Casa Poporului. Locuia aşadar, în podul (mansarda) unei case mari, care va deveni celebră în amintirile celor care au trecut pe-acolo: “Podul lui Iova”. 

           Mergeam frecvent la Biblioteca Academiei pentru a studia documente legate de omul politic George Panu şi am poposit într-una din zile şi în “Podul lui Iova”. Ce făcea Iova la Bucureşti? Avea sau n-avea slujbă? Sunt nedumeriri ale mele şi ale multora. Sigur, din când în când, îi apărea câte un articolaş în vreo revistă. Sigur scria. Toată mansarda lui, pe masă, pe pat, chiar pe jos erau tot felul de însemnări într-o dezordine “organizată” pentru că numai el o ştia. Într-una din seri, când ieşisem de la bibliotecă, Iova îmi propune cât se poate de firesc: “Nu cumva astăzi e luni?” Într-adevăr constatam că e luni, dar nu ştiam ce importanţă are faptul că era chiar luni! “Dacă e aşa, domne Vioreanu te invit la o seară de cenaclu, la Casa Studenţilor, care se numeşte chiar aşa Cenaclul de luni”. 

           Seara de cenaclu era să înceapă. Iova se simţea în mediul lui. Discuta şi-şi dădea importanţă prin toate colţurile. Cât despre mine?!... Eram stingherit. Am renunţat să mai fiu umbra lui Iova, păream, caraghios, şi m-am oprit lângă Mircea Nedelciu cu care Iova îmi făcuse deja cunoştinţă. Îl cunoşteam cât de cât, mai exact citisem câte ceva despre el, era prozator. Desigur, persoana mea nu interesa pe nimeni, asta nu mă deranja defel, pentru că voiam să rămân undeva necunoscut. S-au perindat mai mulţi pe lângă noi, îmi amintesc de Ioan Stratan şi Ion Flora și mulţi alţii, care deocamdată pentru mine şi pentru literatura română în 1977, nu însemnau nimic: Gh.Crăciun, Ion Lăcustă. Pe Gh. Ene şi Constantin Stan i-am cunoscut în altă seară. Surprinderea pentru mine a fost că Ene era tot buzoian din Căldăreşti. 

           În serile de cenaclu pe care le frecventam cam de 2-3 ori pe lună, am mai făcut cunoştinţă şi cu Ion Bogdan Lefter, Carmen Muşat, Emil Paraschivoiu, Ioan Lăcustă şi câţi alţiii. Cenaclul era condus de profesorul Nicolae Manolescu. Am mai cunoscut un om remarcabil: Ovid Crohmălniceanu. 

           Toamna anului 1968. Început de an școlar. În faţa clasei, privirea mi-a fost atrasă ca un magnet, pur şi simplu, de chipul unei fete din prima bancă. Recunoşteam ochii aceia şi aş fi putut să bag mâna în foc, ştiam cine poate fi această nouă elevă. “Tu eşti fica lui Gheorghe Iova?” Într-adevăr, Gia Iova, noua mea elevă, dăduse examenul la Liceul “Eminescu”, am aflat, preferinţa ei şi a părinţilor ei de a veni chiar la filologie, chiar în clasa mea. 

           Gia Iova a fost şi un pretext pentru ca Iova să fie prezent aproape lunar la Buzău, în casa mea. Rodul acestor întâlniri a fost un prilej în plus pentru mine de a scrie. Şi la însemnul lui Iova, fireşte, dar nu aşa cum exagerează el când îmi spune: “Bă, dacă n-aş fi fost eu nu te apucai de scris niciodată! Datorită mie eşti ceea ce eşti! Altminteri n-ai fi fost nimic.” 

(Arte şi Meserii nr.12-2008) 

*** 

           Îl asemănam – sau aşa voia el să semene – cu Macedonski. Tip uscăţiv, cu un început pronunţat de chelie, mustăcioară răsucită în sus, foarte afectat şi calculat în vorbire şi mai mult distant decât apropiat. Persifla tot. Iar ceea ce-i dădea prestanţa de care aminteam erau ochelarii de sârmă, cu lentile ca nişte rotocoale negre, purtaţi, fireşte “a la Macedonski”… 

           Dar unde-l mai văzusem eu pe tipul ăsta? Mi-am amintit. În campusul studenţesc Grozăveşti, pe vremea studenţiei. Îl zăream zilnic însoţit de un grup de prieteni cu o hălăciugă de păr, zbârlit în sus şi nelipsiţii ochelari de sârmă; nelipsit de soţia sa. La un moment dat grupul s-a mărit prin apariţia unui bebeluş. Dia era fetița familiei Iova. 

……… 

           Ce făcea Iova la Bucureşti? Avea sau n-avea slujbă? Sunt nedumeriri ale mele şi ale multora. Sigur, din când în când, îi apărea câte un articolaş în vreo revistă. Sigur scria. Toată mansarda lui, pe masă, pe pat, chiar pe jos erau tot felul de însemnări într-o dezordine “organizată” pentru că numai el o ştia. Într-una din seri, când ieşisem de la bibliotecă, Iova îmi propune cât se poate de firesc: te invit la o seară de cenaclu, la Casa Studenților, care se numește chiar așa „Cenaclul de luni”. 

*** 

           Iova se simţea în mediul lui. Discuta şi-şi dădea importanţă prin toate colţurile. Cât despre mine?!... Eram stingherit. Am renunţat să mai fiu umbra lui Iova, păream, caraghios, şi m-am oprit lângă Mircea Nedelciu cu care Iova îmi făcuse deja cunoştinţă. Îl cunoşteam cât de cât, mai exact citisem câte ceva despre el, era prozator. Desigur, persoana mea nu interesa pe nimeni, asta nu mă deranja defel, pentru că voiam să rămân undeva necunoscut. Îmi amintesc de Ioan Stratan și Ion Flora, Gh. Crăciun, Ion Lăcustă. Pe Gh. Ene și Constantin Stan i-am cunoscut în altă seară. Surprinderea pentru mine a fost că Ene era tot buzoian din Căldărești. 

       Mai târziu am făcut cunoștință și cu Ion Bogdan Lefter, Carmen Mușat, Emil Paraschivoiu, Nicolae Manolescu și pe Ovid Crohmălniceanu. 

*** 

           Toamna anului 1968. Început de an şcolar. 

          În faţa clasei, privirea mi-a fost atrasă ca un magnet, pur şi simplu, de chipul unei fete din prima bancă. Recunoşteam ochii aceia. “Tu eşti fica lui Gheorghe Iova?” Într-adevăr, Gia Iova, noua mea elevă, dăduse examenul la Liceul “Eminescu”, am aflat, preferinţa ei şi a părinţilor ei de a veni chiar la filologie, chiar în clasa mea. 

           Gia Iova a fost şi un pretext pentru ca Iova să fie prezent aproape lunar la Buzău, în casa mea. Rodul acestor întâlniri a fost un prilej în plus pentru mine de a scrie. Şi la însemnul lui Iova, fireşte, dar nu aşa cum exagerează el când îmi spune: “Bă, dacă n-aş fi fost eu nu te apucai de scris niciodată! Datorită mie eşti ceea ce eşti! Altminteri n-ai fi fost nimic.” 

(Arte şi Meserii nr.12-2008 

*** 

           Volumul de proze scurte pe care vi-l propun vine să demonstreze că înaintea ieşirii sale în public, George Vioreanu avea o îndelungată experienţă de scriitor, făcuse nu numai ucenicia cenaclurilor literare, (Cenacul de Luni, Viaţa Buzăului), dar scrisese mult, mii de pagini, fără exagerare, însă nu publicase mai nimic. Din cercetarea manuscriselor niciodată publicate (un roman, „Cal de rege, cal de prinţ” cca. 500 pagini, „Orașul se roagă pentru minuni” 300 de pagini, „Scrisori din depărtare” 320 pagini şi şaizeci de proze, încercări literare mai mult sau mai puţin definitivate) constaţi o muncă imensă, ce merita să fie finalizată. Am ales aceste proze, despre care vă pot confirma că aparţin literaturii de sertar. 

………….. 

           Dacă acest argument nu este suficient. Pentru aceasta voi apela la cei care l-au ascultat în cenacluri şi care, dacă au amabilitatea, pot confirma autenticitatea sertarului. Insist asupra vechimii acestor proze pentru că ele mai dovedesc şi o anume integrare a lui George Vioreanu în mişcarea novatoare, proprie generaţiei optzeciste în proza literară de la noi şi din alte literaturi. 

           Neşansa publicării la timpul lor a unor scriitori optzecişti s-a resimţit în evoluţia lor. Şi această neşansă i-a urmărit tot timpul. O dată când nu erau pe placul ideologiei comuniste, iar, după 1989, au întâmpinat un nou obstacol, cel economic, editurile publicând mai degrabă scriitori consacraţi români sau străini, pentru profit. Aşa au ajuns optzeciştii (o mare parte dintre ei) scritori maturi dar aproape neştiuţi. O nouă generaţie „pierdută” sau insuficient cunoscută. Se vede limpede şi din recentele „Istorii de sinteză ale literaturii române” cât de sumar sunt reprezentaţi... 

           Speranţa pe care o întrezărim prin publicarea unei astfel de cărţi este şi aceea de a face să fie cunoscută şi recuperată, atât cât se mai poate, şi evoluţia unuia dintre cei mai remarcabili scriitori ai acestei generaţii, George Vioreanu. 

Viorica Panghe Vioreanu 

*** 

MICUL ESPLOTATOR CAPITALIST 

           - Hai să fugim, Griguţă, mamă, strânge repede marfa! Ajută-mă să pun încălţămintea asta în sac! Ia tu sacul repede! Să fugim, că ne prinde miliţia şi ne confiscă marfa! 

           - Da’ de ce mă, mamă, să fugim? Da’ de ce? Tata a zis că nu sunt de furat, că le-a muncit cu sudoarea lui zi şi noapte ca să scoatem şi noi un ban, să-mi iei ceva de îmbrăcat, că nu poţi să mă trimiţi la şcoală în halu’ ăsta, cu rupturile astea de haine de pe mine! De ce să fugim? De ce? 

           - Nu mai întreba, Griguţă. Bagă cizmele alea în sac! Vezi că a mai rămas una! Hai repede! Ce eşti aşa de mototol? Frate-tu, Fănică e mai iute. Niciodată nu ne-a prins miliţia când eram cu el!... Hai, mişcă-te odată! Să intrăm aci la plăcintărie! La coana Lizica. Mereu m-a primit şi m-a ascuns... O să fie cald, te încălzeşti şi tu lângă godin, că are un godin acolo... Îţi iau şi o plăcintă, Griguţă, mamă! Numai fugi. 

           Aşa era. Fane era mai îndemânatic sau poate mai învăţat să se ferească de ochii miliţiei; era şi mai mare cu vreo şapte ani decât mine şi mai iute de picior. Se întâmplase să fie un an greu pentru noi. Tata nu reuşise să obţină autorizaţie de mic producător particular (cizmar) cu dreptul de a vinde în pieţe, târguri şi oboare. Îmi amintesc că aşa scria pe autorizaţia pe care tata sau mama o purtau la ei atunci când mergeau cu marfă la târg. În anul acela a bătut tata drumurile pe la Primărie şi la Circa Financiară din ianuarie până prin martie. Se apropia Paştele şi tata strânsese o sumedenie de materiale: băgase bani mulţi în piele, talpă, feţe de încălţăminte, unele abia trase pe calapod, altele terminate. „Ce fac, Fănuţa cu atâta material şi cu atâta marfă, dacă ăştia nu-mi dau autorizaţie?” Mama era încrezătoare, deşi în glasul ei se simţea parcă o spaimă: ”Mai du-te, Vasilică, la ei, du-te... Cere să vorbeşti cu un şef mare. Poate te înţelege... Te descurci tu... Şi te mai păsuieşte un an”. 

           - E ordin, Fănuţa! Aşa mi se spune peste tot. 

           - Anul ăsta micii meseriaşi nu mai primesc autorizaţie. Să treacă toţi la cooperativă! Aceasta este singura voastră şansă, zice unul pe care l-a lăsat Dumnezeu un pic sucit, cu o faţă strâmbă, de-i zice lumea „Fălcuţă” şi ochii răi. Dacă nu se mai poate, nu se mai poate! La Colectiv cu voi! 

           - Domnule Fălcuţă, zice tata care pe semne nu-i ştia numele adevărat. Am băgat bani mulţi în materiale, vine Paştele, lumea n-are cu ce să se încalţe, nu se poate să nu ne daţi autorizaţie!... 

           - Îţi spun io, ce-ai băgat, mă! Ai băgat pe Paştele mă-tii şi să nu te mai aud că-mi zici Fălcuţă, că te aranjez io pă tine... Te ţin minte! Cât oi fi io p’aci, nu mai pupi tu autorizaţie! Făcluţă, ai? Să ştii tu şi toată lumea, spune Fălcuţă, încruntat, adresându-se meseriaşilor. Nu sunt Fălcuţă ci Dumitrache V. de la Veronel. Sunt tovarăşul Veronel! Nu Fălcuţă, mama voastră de esplotatori! Să intraţi la Colectiv că d’aia s-au înfiinţat Cooperativele meşteşugăreşti; pentru că meseriaşii particulari sunteţi mici capitalişti esplotatori... Trebuie să intraţi şi voi pă linie, aşa cum toată suflare ţărănească din satele noastre intră în gospodării agricole colective şi-şi pun toate pământurile, animalele şi toate alea, acareturile la un loc... Aşa şi voi intraţi în cooperativele meşteşugăreşti! Pentru că trebuie să ştiţi de la mine, că înainte de a mă trimite partidu’ să fiu şefu’ Secţiei Financiare am fost muncitor pă locomotivă, dădeam cărbuni, eram fochist. Partidu’ a trasat ferm sarcina să desfiinţăm orice formă de proprietate, orice formă de esplotare, iar voi, micii producători sunteţi proprietari de ateliere, aveţi ucenici şi lucrători, deci Partidu’ are dreptate... Intraţi în categoria esplotatorilor! 

           Tata s-a făcut cât mai mic şi a încercat să se strecoare în spate necăjit, deşi, ceilalţi meşteşugari, cunoştinţe de-ale lui se tot înfigeau în Fălcuţă, iar femeile, indignate, începuseră să tragă serios de hainele lui, să-l sfâşie, nu alta... „Ce esplotatori, mă sfrijitule. Ne mor copiii de foame şi sunt ca vai de mama lor, străvezii, desculţi şi nemâncaţi! Auzi ce spune el! Că suntem esplotatori... Arzăte-ar focu’ de sfrijit! Te-a sluţit Dumnezeu de om rău ce eşti!” 

         Ar fi păţit-o rău Fălcuţă dacă nu interveneau câţiva miliţieni care au început să-i îmbrâncească pe oameni iar după ce au împărţit lovituri de bastoane şi picioare, i-au scos pe toţi în curtea Secţiei Financiare şi s-au împrăştiat, care încotro... 

           Acum când se apropia Paştele era rost de ceva câştig pentru meseriaşi. Fiecare om, după cum era obiceiul, voia să le cumpere copiilor ceva îmbrăcăminte, încălţăminte, să-i înoiască. De aceea, meseriaşii făceau vânzare bună în zilele premergătoare Paştelui. Era forfotă de lume în târg; care mai de care căuta, cumpăra câte ceva. Vin zilele de Denii când copiii se duc seara la biserică şi se îmbracă şi se încalţă cu ce au mai bun şi mai frumos, iar sâmbăta mare de dimineaţă şi până la prânz şiruri-şiruri de copii, de mână cu mamele sau bunicile lor se duceau la biserică să se spovedească şi să ia Sfânta Împărtăşanie... Fiecare era mândru să arate celorlalţi copii ce are el mai frumos, cu ce se înoise... 

           O înţelegeam şi pe mama, atunci când mă trezea dis-de-dimineaţă! Şi totuşi cum să înţeleg chinul la care mă supunea când îmi punea sacul cu încălţăminte în spinare şi mă zorea să ajungem cât mai repede la târg, să prindem un loc bun, să vindem încălţămintea, că acum se sparge târgul şi nu mai vindem nimic! Mă chinuiam cu sacul ăla în spinare şi cred că nu aveam mai mult de şapte-opt anişori... Începusem s-o înţeleg şi pe biata mamă; era slabă şi mică, mică dar iute, la zece paşi înaintea mea, dădea fuga-fuga târând un alt sac cu încălţăminte uriaş, peste puterile ei să-l care. „Hai, Grigoriţă, mamă, hai!” Până atunci corvoada asta aproape zilnică de a o ajuta pe mama să ajungă cu marfa la târg picase pe capul bietului Fănică. El trecuse de paisprezece ani şi încheiase cu şcoala. Rămăsese la banc cu tata să-i fie ucenic, să înveţe meserie. Şi totuşi, motivul adevărat pentru care nu Fănică - mai mare şi mai puternic decât mine – căra în fiecare dimineaţă sacul cu încălţăminte la piaţă, la târg, ci eu care eram cu vreo şapte ani mai mic decât el. Însă mama mi-a spus adevărul de la început. „Griguţă, mamă, dacă se întâmplă să apară miliţia tam-nesam, atunci io am să fug unde oi vedea cu ochii şi te las pe tine cu marfa că eşti doar un copil. N-ai paişpe ani ca Fane şi nu poate să-ţi facă nimic”. Când am auzit aşa ceva, am înlemnit! Se învălmăşeau în capul meu toate spaimele şi toate gândurile rele! „Cum adică, să rămân singur să păzesc marfa? Miliţia?... Închisoare?!... Bătaie?!... Şi cine ştie, Doamne-Dumnezeule... ce oi mai păţi?!...” Şi îi spun mamei: „Nu rămân io, bre cu marfa, nici să mă omori! Cum aşa, să mă prindă miliţia?” „Trebuie să înveţi, să trăieşti, Griguţă, mamă! Şi să te înveţi cu toate! Chiar şi dacă te ia miliţia... Nu-ţi fie teamă! Fii mai curajos, că nu te lăsăm eu şi tata, singur, acolo! Facem noi ce facem şi te scoatem dac-o fi să te aresteze...” 

*** 

           Trei mogâldeţe ca nişte pete negre, nedefinite căutau lutul galben. Una din mogâldeţe era chiar mama. Scormonea cu o săpăligă, lua un pumn de lut în mână, îl cântărea de parcă l-ar fi preţuit ca pe ceva scump, îl mărunţea între două degete de parcă ar fi vrut să-i încerce fineţea, după care decidea: „Ăsta e bun, Fănică, mamă! Pământ galben, adevărat; numai cu ăsta am să lipesc casa ciment se face şi rezistă.” 

           Celelalte două mogâldeţe au început să se mişte pe lângă roabă; mama lovea cu sapa în malul abrupt dar lucios în lumina ştearsă a dimineţii; malul cuprins de ceaţă joasă şi deasă ca la începutul toamnei se făcea cenuşiu şi lumina ameninţător deasupra celor trei mogâldeţe gata să se prăbuşească. Oamenii săpau în zona aceea în mal şi făceau nişte gropi căutând lutul galben. Gropile păreau ca nişte copci la baza malului care să tot fi avut şase-opt metri înălţime. Datorită acestor copci de la bază, destul de multe şi destul de adânci în mal, uneori se prăbuşeau şi surprindeau acolo oameni, căruţe, animale. Se spuneau atâtea nenorociri despre oamenii care cărau lut din malul fabricii ”Bazaltul”. Unii au fost acoperiţi de tot de prăbuşirea malului şi până au venit ai lor să-i scoată din pământ, s-au sufocat şi acolo au pierit. Asta se putea vedea în pâcla ceţoasă a dimineţii. Rudele celor pieriţi lăsau în partea de sus, pe buza malului, câte o lumânare, din loc în loc sau ridicau câte o cruce inscripţionată cu numele celor pieriţi: „Aici a decedat iubitul nostru...” Foarte mulţi oameni din cartier îşi construiau case şi luau pământ din cariera fabricii. Era un cartier în construcţie. Abia se năştea. Oameni, de curând mutaţi, îşi ridicau nişte căsuţe pipernicite din paiantă şi lipite cu lut galben. 

           Fănică dădea zor să umple roaba, la fel şi sora mea Nuţi; târa după ea o haină lungă care fusese probabil a mamii şi se împiedica în mânecile şi poalele prea lungi. Încerca să ia cu pumnii pământ galben şi să pună în roabă. Deasupra lor, pe mal, se mai zărea o mogâldeaţă. Cea mai mică. Era şi el de folos. Supraveghea malul. El nu avea voie să coboare în groapă. Ştiu sau nu ştiu prea sigur, dar mogâldeaţa asta de câţiva anişori cred că eram eu! Cu adevărat munca mea începea atunci când mama, fratele şi sora încercau să urce drumul pentru a ieşi din groapă cu roaba încărcată ochi cu lut galben. Fănică ţinea mânerele roabei iar noi, ceilalţi, încercam pe margini să-l ajutăm, împingând care, cum putea. Uneori ne împotmoleam în pământul clisos, pe drumul acela în rampă, pe care ne canoneam să-l urcăm până sus. Era partea cea mai grea, urcuşul acesta. Mama, cât era de mică şi de slabă, trecea în faţa roabei se înhăma şi încerca să tragă roaba iar noi, la comandă: hei-rup! împingeam. Roaba o lua din loc... „Hai împingem că mai avem puţin, câţiva metri şi am ajuns pe creasta malului. Hai, ne îndemna; Nu vă lăsaţi că sunteţi voinici!” Fănică ne uimea pe toţi. Cum putea el la unşpe-doişpe ani să împingă roaba aia şi să ne scoată sus din gropi şi noroaie, ce forţă avea copilul ăsta, Dumnezeu ştie cum şi de unde îi venea acea forţă la vârsta lui! Sus, mama spunea triumfătoare: „De-acum mai avem câteva sute de metri de mers, apoi ajungem la drumul de căruţe şi încă vreo câteva sute de metri şi ajungem acasă”. 

           Parcă ne creşteau forţele şi împingeam cu sârg. Mama de o parte, soră-mea de altă parte, mai mult se împiedica în poalele hainei decât împingea... şi iarăşi, mogâldeaţa cea mai mică, adică eu. Mereu rămâneam în urma lor la câteva zvârlituri de băţ pentru că aveam sau cel puţin aşa mi se părea mie, sarcina cea mai grea: să car lopata şi săpăliga şi neapărat să le aduc acasă. Uneori, în ceaţă, nici nu mă mai vedeam şi mi-era tare ciudă că sunt iarăşi singur şi mă prefăceam că mi-e frică strigând după ai mei: „Aşteptaţi-mă, aşteptaţi-mă şi pă mine! M-aţi lăsat sindur! Unde eşti bre, mamă?” Singur mă prefăceam pentru că ştiam cu mintea aia a mea că nu mă pierd, că de prin şanţurile grădinilor sârbeşti n-or să iasă şerpi şi balauri ca să mă înghită şi apoi îmi aminteam ce-mi spunea mama: „Drumu’ ăsta nu poate duce decât la casa noastră. Tu, mergi încet pe el, aşa cum poţi şi ai să ajungi acasă... Mai târziu, dar ai să ajungi. Dacă-ţi iese ceva în cale, ai sapa şi lopata cu tine. Şi fii curajos! Dumnezeu e cu tine şi are grijă de copii...” 

           Îmi aminteam, când mama îmi vorbea aşa, de timpul când aveam un an, poate doi şi mama mă ţinea în braţe, iar eu, la rândul meu, o ţineam strâns de gât şi nu mă dezlipeam de ea. Acum mama îmi spunea că sunt mare şi că râde lumea de mine dacă mai cer să fiu luat în braţe. „Învaţă-te cu greutăţile, vei fi bărbat! Nu poţi să mai stai legat tot timpul de fusta mea!” Iar eu acum, înţelegeam că am mai multă nevoie de fusta mamei, de braţele ei ocrotitoare, de căldura din vorba ei blândă. Pentru că de o parte şi de alta a drumului pe care mă târam cu sapa şi lopata după mine, prin glod uscat şi zgrumţuros sau noroi când ploua, desculţ, mi se părea drumul greu şi deodată uriaş pentru puterile mele, şi că e mult până acasă. Sau iarăşi mi se părea sau era aievea, că vedeam umbre înspăimântătoare aţintite asupra mea gata să mă înghită! Şi mă trezeam ţipând după ajutorul alor mei: „Aşteptaţi-mă, mă, aşteptaţi-mă şi pă mine! Iar m-aţi lăsat sindur!” Multă vreme nu mi-a plăcut cuvântul ăsta sindur şi abia când am ajuns la şcoală şi am început să citesc mi-am dat seama că nici măcar nu se scria şi nici nu se pronunţa aşa cum îmi ajunsese mie la ureche. Şi acum singurătatea mă sperie uneori. Iar lumina camerei mele nu se stinge decât rareori, noaptea. Şi repet amintindu-mi timpurile acelea când construiam casa şi trebuia să duc acasă neapărat o lopată imensă cât toate zilele, de trei-patru ori mai mare decât mine şi o săpăligă: „Aşteptaţi-mă, mă, şi pă mine! Nu mă lăsaţi sindur!...” 

           Şi umbrele mă înconjoară şi nu-mi dau pace şi parcă-mi dau târcoale şi-mi cer câte ceva: „Fugi Griguţă, mamă, că ne prinde miliţia! Am să vă satur pe toţi cu bomboane! Ăştia sunt fraţii mei şi am ştiu că odată am să mă ţin de cuvânt. Ce-or fi având acum cu mine? Nu v-am iubit cât am vrut miacă, ci atât cât am putut!” De vocea asta nu-mi e teamă pentru că o recunoisc pe bunica. Era felul ei de a ne încredinţa că deşi ne-a nedreptăţit faţă de mătuşa Nuţi, tocând pentru ea toată averea şi lăsându-l pe tata fără casă şi pe drumuri, voia să spună că totuşi ne-a iubit în felul ei. 

*** 

           „Iar ai mâncat numai talpa pâinii, iar nouă ne-ai lăsat numai miez. Învaţă-te Griguţă să tai pâinea, mamă, să mănânce toţi la fel pentru că pâinea e dată de Dumnezeu să mănânce toţi, nu numai unii!” 

           Târziu am aflat cât adevăr era în cuvântul acesta: pâine, pâine. 

        Eram înconjurat de mulţi copii. Visul acesta revenea, revenea cu o repeziciune uluitoare în mintea mea; imagine peste imagine. Şi cuvinte peste cuvinte: „Căpitane! Ne-au înconjurat duşmanii! Să ne conduci la victorie!” „Fiţi bravi!” răspundeam eu şi mă trezeam deodată. Nu mai eram căpitanul de altădată al tuturor copiilor. Dar continuam îndemnul, de data asta treaz, dar la fel ca în vis: hotărât, încrezător „Victoria este a noastră!”... ” 

           Valul se aşterne şi în mintea mea se învălmăşesc toate gândurile şi se înfăptuiesc toate minunile, aşa cum mi-a fost dat să mâncăm odată, toată familia, peşte! Sau cum spunea mamaia, să nu-i vină să creadă când ne-a văzut pe mine şi pe Fane aducând două târne târându-le după noi: „De unde maică, pe vremurile astea, atâta pieşte!?...” 

*** 

           Mă lua frate-miu Fane pe malul râului uneori cu el. Aveam şi-o undiţă, un băţ dintr-o ramură de salcie acolo, de câţiva metri, cu o sfoară iar la capătul sforii dintr-o ţintă mare, un Vagner din cele pe care le folosea tata de tras pe calapod, îndoit ceva ca un ac de pescuit. Era din zori, de dimineaţă şi Fane spunea să străbatem repede grădinile sârbeşti, să trecem de Iazul Morii şi să ajungem degrabă pe malul gârlei până dă soarele, că aflase el, că atunci se ridică peştele la suprafaţă şi dă la nadă şi se lasă prins în cârlig că-i e foame. Ştia el locuri anume unde se întâmpla minunea asta: pe malul gârlei erau nişte smocuri de păpuriş pe care îl traversam cu apa până la genunchi după care ne aşezam pe nişte smârcuri în faţa unui luciu imens de apă: „Aci în smârcurile astea, spunea Fane, foarte sigur pe el, se prinde peşte, nu glumă, dar trebuie să ştii să-l amăgeşti şi să mai ai şi un dram de noroc”. Ne aşezăm. Soarele începea să se ridice, luciul apei parcă ia foc de razele lui iar noi, pe smârcul nostru eram cam la umbră, apăraţi de crengile răsfirate ale unor sălcii pitice de baltă. Meşteream la undiţa noastră aşa cum vedeam că fac toţi pescarii. Pentru că mai erau şi alţi pescari, pe alte smârcuri, prin preajmă, pe malul gârlei. Fane potriveşte pluta după adâncimea apei, cam la o juma’ de metru. Zicea el că peştele vine deasupra să mănânce şi să-şi ia aer... Făceam pe pricepuţii... Mari pescari! Ne dădeam noi. Mai şi promisesem acasă că astăzi vom mânca peşte. Pluta undiţei era făcută dintr-o pană de gâscă şi aşteptam ca vârful ăla de pană să facă cercuri mici, mici şi din ce în ce mai mari şi să se scufunde în apă. Semn că peştele era prins, era în mâinile noastre... „Cu ce dăm frate azi?” „Io zic." "Dar, zice Fane, care era mult mai ştiutor în ale pescuitului decât mine, că astăzi să încercăm cu boabe de porumb fierte pentru că dă bine la caras sau crăpcean. Ştiu io că dă, e vremea lor!” Zicea el că dă, dar pluta aia din pană de gâscă nu se mişca, neam! Stătea neclintită, iar Fane mai scotea firul afară să vadă dacă mai avea nadă în cuiul de Vagner, adică în acul de la undiţă. 

           Bobul era acolo înţepenit în cui. Se părea că niciun peşte nu vrea să treacă şi pe la nada undiţei noastre. Nu voia şi pace!... Şi se făcuse amiază. Soare, cald şi bine. Dar mie mi se făcuse foame. Asta nu era o problemă. Rupsesem un coltuc mare de pâine şi-l ţineam încă în sân. Dar ne trebuia legumă: o roşie, un castravete, un ardei gras, ceva. „Mă Fane, eu mai pescuiesc puţin dar mă gândesc să dau o raită prin tarlalele sârbilor să iau câte ceva, că mi-e foame!” „Că bine zici, dar ai grijă că păzeşte bleoţul tarlaua. Şi ăsta nu ştii ce fel de om e... Să închidă şi el ochii, acolo!” Mă furişez înapoi spre Iazul Morii, ajung la marginea grădinilor sârbeşti şi acolo erau roşii şi castrveţi, câte şi mai câte, legume coapte. Era vremea lor. Îmi dau maieul jos, îl înnod la un capăt şi, târâş-târâş umplu maieul cu de toate. Bleotul sus în căruţă cu o toporişcă cu coadă lungă, o legăna dintr-o mână într-alta şi din când în când striga: „Te văd, te văd!” „Mă vezi pe mă-ta!” Dar deşi era la vreo douăzeci de metri, pe mine nu mă vedea. M-am târât înapoi iar frate-miu, lihnit de foame se săturase şi el de pescuit. „Hai mă, frate-miu, zice, să mâncăm şi noi ceva şi pă urmă să căutăm un loc să ne scăldăm, să facem o baie pă cinste şi poate om mai pescui p’ormă! Spre seară, continuă el la fel de ştiutor, să ştii de la mine, iar dă peştele. Iar e vremea lui. Tot crăpcean şi tot caras vom pescui!...” 

           Dar planul nostru părea să nu iasă bine aşa cum tot zicea el. După ce am găsit un loc de scăldat şi cum stăteam întinşi cu burta la soare pe prundul râului, numai ce se aude un vuiet însoţit de tunete şi fulgere şi ploua deodată cu găleata: „Hai, fuga acasă, frăţioare, că-i jale mare!” Ne-am adăpostit în coliba unui sârb şi să fi plouat vreo două-trei ceasuri. Aproape că ne luase cu somn, stăteam în colibă şi nu vedeam că pe canalele pe care sârbii le foloseau pentru adăpat şi unde aveau ei stăvilare, din loc în loc, năvălise apa, se umflase pur şi simplu şi acoperise tarlalele cu legume. Şi nu ne-am fi dat seama deloc dacă apa n-ar fi năvălit în colibă peste noi. Fugim Cât putem de repede pe marginea canalului. Ajunsesem aproape de casă, locul unde stăvilarul se rupsese şi apa curgea cascadă într-un din gropile de unde se lua pământ pentru fabrica de cărămizi. Frate-miu se opreşte deodată uimit. Se uita lung la locul unde digul se rupsese şi vedea prăvălindu-se în vale, pe malul abrupt o mulţime de peşti. Scântei argintii. Fâţe cât degetul sau mai mari, cât palma sau peşte şi mai mare. „Griguţă, ia priveşte ce vine odată cu apa!” Vedeam şi eu ce vedea şi el. Jos lângă ruptura digului, zeci, sute de peşti, o grămadă de peşti se zbăteau ameţiţi pe uscat sau în apa mică ce se prelingea la vale. „Du-te repede, îmi spune Fane, în coliba bleotului şi ia ce-oi găsi acolo, o târnă, două, saci, ce-o fi... să adunăm peştele că altfel se scurge în baltă şi nu-l mai prindem! Norocul nostru, Griguţă! Să nu-l scăpăm! Ţi-am spus că azi mâncăm peşte?” Am dat fuga la coliba bleotului, am găsit două târne şi o trasită din cele care se pun în capul cailor cu orz ca să mănânce şi mă întorc la dig. Fane nu mai prididea să arunce pe mal peşte, cu ambele mâini, peşte de toate mărimile. am umplut târnele, traista, am pus şi în maieurile noastre peşte şi nu se mai sfârşea. Minune, nu alta! Am mai fi luat că aveam de unde, dar şi aşa luasem destul. Ne-am târât cum am putu acasă cu peştele şi pe drum lumea se minuna şi le-am spus: „Duceţi-vă la digul rupt, spre Bazalt că-i peşte cu grămada”, de parcă aşa voise Bunul Dumnezeu să mănânce peşte tot cartierul. Dar nu ştiu ce-mi veni deodată să strig, să mă agit, să dau din mâini: „Oameni buni!” Mă trezesc ca apucat, zbierând: „Oameni... Măi fraţilor, dacă vreţi peşte, duceţi-vă pe malul digului, în grădinile sârbeşti şi veţi găsi peşte căcălău, mulţime de peşte, nu alta! Duceţi-vă oameni buni, repede! La groapa Bazaltului, acolo unde digul s-a spart... E peşte mă! Ce nu s-a mai văzut! A venit cu apa mare şi s-a revărsat peste dig. E peşte! E peşte! Duceţi-vă şi luaţi peşte! A dat Bunul Dumnezeu odată cu ploaia din cer şi peşte să se sature lumea, odată şi odată de peşte. Minune, oameni buni! Minune! Nu alta!” 

           M-am liniştit abia după ce am strigat din răsputeri. Nu ştiu de ce!... Dar parcă mă simţeam vinovat de ceva. De ce, adică, să mâncăm numai eu şi Fane şi toţi ai mei de acasă peşte, când ar fi putut să mănânce aproape toată suflarea cartierului. Când peştele şi aşa se putea pierde în balta mare din groapa Bazaltului... Dacă n-aş fi spus, dacă n-aş fi zbierat din toţi rărunchii, m-aş fi simţit vinovat. De ce să se risipească atâta peşte când parcă anume ne-a dat Dumnezeu să sature tot omul. Şi nu luam seama de ce-mi spunea frate-miu, Fănică: „Taci mă, ce-ai înnebunit, de ce zbieri aşa?” Dar eu nu luam seama şi ştiam una şi bună: „Luaţi peşte! Minune nu alta!” 

           Au pregătit mamaia şi cu mama toate mâncărurile de peşte şi parcă nu se mai termina aşa de mult peşte adusesem acasă. „Din căpăţânile astea şi din cozi să facem ciorbă maică, să fierbem fâţele, să le strecurăm să iasă ciorbă bună. Să facem şi mujdei şi o mămăligă mare să ne săturăm!...” 

           Tata avea nu ştiu ce îndoieli când i-am povestit. 

           - Când şi unde aţi găsit voi mă, atâta peşte? Ori l-aţi furat? Şi mă mai băgaţi şi în belea! 

           - Nu tată, nu l-am furat! A venit apa mare după ploaie şi peştele a năvălit, nu ştiu de unde, pe canalele sârbilor. 

           -Aşa o fi, cum ziceţi voi, a vrut Dumnezeu să vă dea noroc, să mai vedem şi noi cum arată o coadă dă peşte. De bună seamă că după ploaia asta, o fi intrat viitura şi prin crescătoriile de peşte ale statului care se înşiră pe marnea râului şi l-a dus unde s-a nimerit sau unde Dumnezeu a vrut... zice tata de data asta mai dumirit şi mai liniştit. 

(august, 2002) 

Fragment din romanul „Oraşul se roagă pentru minuni” 

***

CĂLUŢUL GĂLBIOR 

           Povestesc ei. Colegii de salon. Eu nu povestesc nimic deocamdată. Renunţ chiar să ascult. Mă fac distrat. Îmi face bine să râd prosteşte, ca nebunul, doar eram nebun. Redau cuvintele în dialogul lor nefiresc. Cuvinte înşirate, frânturi de cuvinte... La radio cineva recită. Are cineva un radio cu baterii. „Versuri grele!” decide şeful de salon. „Să urce naţiunea spre comunism în zbor!” Apoi râd toţi de nea Marin. Are vorbele lui, în momentele lui de luciditate. Vorbeşte pe şleau, cuvinte din lumea lui de ţăran. „Ce-i spun nevesti-mi? Du-te, fă, la colectivă, la praşilă, că ne ia ăştia lotu’ ajutător, amărâtele alea de arii! Ce-mi spune nevastă-mea? Ascultă o bandă la magnetofon. I-o dăduse unu, un gagic al ei care venea, ştiam io, de câte ori plecam de acasă, la servici, la sonde, pă navete. Veneam la săptămâna. Femeie şi ea! Tânără, avea nevoie de bărbat. Ăla, cam tânăr şi holtei. O aia pe nevastă-mea. Făceau chefuri. Cu muzici, cu vin şi pastramă. Că era tecnic la oi. Veneam şi eu acasă şi mâncam din ce aducea el, beam din ce aducea el şi închideam ochii. N-a vedi n-audi! Ca bărbatu prost! Şi cântam cu ei după magnetofon. Io cu vioara, din tată-n fiu! Nu-s lăutar. Aşa am apucat de la tata şi el de la bunicu. Rapsod popular! Aşa îmi spuneau cei de la căminu’ cultural. Şi-i acompaniam la vioară. Eh, de-aş avea vioara aci, ce v-aş mai distra! Aşa că scuzaţi, boieri dumeavoastră, aşa să spune, că sunteţi domni, nu ca mine un ţăran, iaca, prost şi ajuns la necaz, vă cânt din gură. Io la sapă nu mă duc/Stau acasă şi mă ...! Ce mai râdeau amândoi. Că, chipurile, io îs prost şi nu pricep! Dar pricepeam dar ce era să fac? Ce! Trebuia să-mi cresc copiii! Patru am. De la prima nevastă, Dumnezeu s-o ierte, că s-a prăpădit la ultima naştere! Era şubredă, săraca! Şi am luat-o p’asta. O una pripăşită prin sat, nu ştiu dă unde. Bea de rupea pământu’ şi-i plăcea viaţa. De copilaşii mei, Dumnezeu cu mila, vai de mama lor! Dacă le dădea ceva de mâncare la trei zile odată! Până ce ălă, holteiu, tecnicu de la sectoru ovine, a lăsat-o, că a găsit alta, tot soi bun, tot singură. Sat de navetişti! Femei singure cu lunile, tot să alegi şi să culegi! Jale mare pă capu ei! Şi punea banda aia să-i cânte ca să-l uite. Da, ce te faci cu copiii? Le trebuie de mâncare. La oraş numai pă cartelă toate. Nici pâine nu ne dădea că nu aveam buletin dă oraş! Cum aşa! Păi io sunt ţăran! Io fac pâinea şi tocmai mie nu-mi daţi? Nu se poate! Spunea gestionara. Voi aveţi grâu la ceapeu. Pâinea abia ajunge pentru orăşeni! Carne ioc! Ce să fac? Aveam o viţică frumoasă. Era a mea şi nu era. O contractasem cam obligator. Că a venit primarele şi miliţianu şi a zis că nu se poate! S-o dau la contract. Nu mă mai înduram, iar copii mei nu aveau ce mânca. Îi spun nevestei, mai în glumă mai în serios: Ce facem fă cu vaca? O dăm la Oraca sau o mâncăm de-a moaca? Că io aşa mai vorbesc uneori, în versuri. Prostii din ăst cap al meu! Ea, învăţată la trai bun, ce-mi zice: Doar n-oi fi prost s-o dai. Fă ce-oi face şi tai-o! Mă gândesc io şi gata. Fie ce-o fi! Duc vaca la râpă, undeva la marne, să nu mă vadă nimeni şi dau vacii un brânci în râpă... Aşa, să pară că a căzut singură. Apoi mă duc la veterinar, îl duc la faţa locului, vede, biata vacă trăgea să moară, fără scăpare. Tai-o repede că se duce şi-i păcat!, zice veterinaru. Da, vezi, că era la contract şi-i cam cu cântec. Cum te descurci cu primaru şi cu miliţianu? Cum? Ştiam io că mulţi făceau aşa. Nu eram singuru. Dar aşa mi-a fost dat. Tai vaca, duc cărniţă acasă la copilaşi, se bucură că erau lihniţi dă foame, trai pe noi vreo câteva zile, când mă pomenesc cu miliţianu la poartă. Mă înhaţă şi mă duce la post. Acolo, dă-i bătaie la mine. Ce-ai făcut mă, cu vaca? Că a căzut în râpă, şi să nu moară, am tăiat-o. Lasă vrăjeala!, spunea miliţianu. Şi-mi căra la pumni şi la picioare. Tot aşa nu m-a slăbit vreo două zile. N-am mai putut şi am spus. Aşa şi aşa!... Sabotezi realizarea planului de contracte!, zice. M-a pus să semnez o declaraţie şi m-a dus la oraş. Acolo altă bătaie. Alt chin, de n-am mai ştiu de mine până am ajuns aici. Aci, mi-a dat domnu doctor ce mi-a dat, că zicea că-s nebun şi nu zic nu, ştie el ce zice, că e om cu carte... Sunt nebun, iaca! Îmi pierd capu, îmi revin şi tot aşa. Sunt nebun, nebun, nebun! Asta e! Da, mai bine să vă fac o cântare, că v-am cam sâcâit cu prostiile alea!” 

           Îşi ia o poziţie de parcă ar fi cântat pe o scenă, duce mâinile de parcă ar ţine o vioară adevărată şi începe să cânte. “Cântec din bătrâni, zice. Îl ştiu de la bunicu, iar bunicu îl ştia de la bunicu lui şi tot aşa. Vine dă demult!...” Mişca şi mâinile, imitând acompaniamentul la vioara lui închipuită. „Foaie verde măghiran/Pupaţi-aş coama Bălan!...” Cânta şi dansa în acelaşi timp. Ne uitam toți, până şi „şeful” de salon părea uimit. Apoi alt cântec, la fel de vechi spunea. „Smulsei trei fire de păr/ Şi făcui un lănţișor/ La căluţul gălbior!”... Obosise. Se pierdea văzând cu ochii. Criza lui. „Bravo, nea Mărine! Nu m-am putut abţine. Bravo!” El mai poate să spună doar cateva cuvinte, înainte de a intra în starea lui de nepăsare şi uitare. „Mulțumesc frumos! Mulţumesc! Dacă aveam vioara ieşea şi mai şi!” S-a aşezat pe pat, şi-a luat medicamentele lui şi s-a întins să se odihnească. Nu şi-a revenit prea curând. Poate după vreo trei zile am mai putut schimba cateva vorbe cu el şi l-am rugat să-mi spună încă o dată cântecul acela cu „căluţul gălbior”. Mi l-a cântat. La fel ca în salon. Imitând mişcările la vioara lui închipuită şi jucând pe loc, cu nişte paşi numai de el ştiuţi. M-a surprins întrebarea lui: „Vă place dumneavoastră, om cu carte, cum cântă un om prost ca mine?”. Nu i-am răspuns. Ce să-i răspund? Că era un adevărat artist? Că îmi plăceau versurile acelea cu atâtea diminutive? Că era nepreţuit în simplitatea lui de ţăran-muncitor sau muncitor-ţăran? Că păstrase o comoară de cântec care se putea pierde odată cu el? Ce să-i spun? I-am dat câteva ţigări pentru că, deşi era fumător, nu cerea niciodată ţigări, dar se vedea după privirea lui că ar fi dorit să fumeze. Ia nene Marine! Ia şi fumează!” Şi mă depărtam cu gândurile mele, lăsându-l în lumea lui, parcă nedumirit... 

(august 1979) 

Apărut în „Şcoala Buzoiană” nr. 11-12 

*** 

INVITAŢIE LA REVOLUŢIE 

           Invitaţii mişunau încoace-încolo, atenţi, într-o încordare aidoma pregătirilor solemne. Mai vine un mahăr, mai pleacă altul şi tot aşa. Solemnitatea lasă urme neşterse, încrengătura asociaţiilor de orice fel, singură duplicitatea te mai apropie de adevăr, dar păstrezi anonimatul. Într-o lume pestriţă te strecori fără prejudecăţi. O altă zi! Valsul se leagănă, ne leagănă, ne ameţeşte. Iată un pas al timpurilor trecute, nostalgie, frumuseţe. Trăieşti în pas de dans. Nu există remuşcare. Cine susţine contrariul nu are credit. Între cei ajunşi într-o situaţie oarecare, preschimbarea la faţă se depune între suprafeţele unui compromis închis. Toată lumea surâde, surâsul loveşte într-o deznădejde furioasă, ne prefacem voioşi sau leneşi sau cuminţi. Invitaţia parvine pe căi ocolite. Trebuie să simţi onoarea de a fi printre invitaţi. Se cântă. Ce se mai cântă? Deocamdată, Mozart. E bine, e aşa cum ar vrea fiecare binele. Salonul e larg, încăpător şi luminos. „Foaie verde de lalea, / A venit tranziţia / Şi-a adus amnistia!” Toţi suntem fericiţi. Consensul asupra fericirii. Tratat asupra revoluţiei şi reformei. 

           Cine susţine contrariul? Într-o învolburare de idei, într-o încercare disperată de a ieşi la suprafaţă, Serj se dezmeticeşte. E liber! Oare e liber? Liber pentru ce? Surâde. Surâsul lui se loveşte de o deznădejde furioasă. Nu are nevoie să se prefacă, pentru că a adunat în el atâta suferinţă, dezgust de viaţă, deznădejde... A aflat. Ştie. Ultima demonstraţie legală, menită să menţină, să glorifice, să animeze regimul bolnav, s-a transformat într-o demonstraţie de revoltă, puternic resimţită, uluitoare prin neprevăzutul ei. Toţi retrăiesc o ambianţă nesperată, apărută prin frică, curaj nebănuit, iminenţa unei uşoare răbufniri de revoltă. Se uită unii la alţii. Noi nu mai suntem ceea ce am fost... 

           Piaţa era înconjurată de clădiri toate la fel, parcă de magazine la parter... Piaţa se urnea cu oameni cu tot... O impresie de la diastanţă. Mai de aproape impresia era cu totul alta. Organizarea voia să fie exemplară. Acum lipsea ceva. Nu era vorba de entuziasm, nu era vorba de unitate strânsă în jurul conducătorului, toţi simţeau asta.În aer plutea teama. Ce este teama? Mai crede cineva în ceva? Îndoiala provoacă teamă. Valeria se încolonase la fel ca ceilalţi. Mergea liniştită. Se aşezase într-un loc din piaţă dinainte stabilit. „Păstraţi ordinea, tovarăşi!” Se dădeau indicaţii. Se primeau ordine. Un dute-vino. Activişti, băgători de seamă, turnători de ocazie sau turnător cu state vechi mişunau. Organele erau pregătite să facă faţă oricărei situaţii. Valeria ştia bine toate astea. Le trăise, participase... La câte manifestări legale nu participase? Privea în jur. Ce urma să facă? Nu prea a înţeles bine. Panica... Ce se vrea, se poate. Provocare. Ce? Despre ce? Panica era cuvântul de ordine. Panica nu înseamnă ordine. Aici nu prea înţelegea. Să se angajeze în panica generală. S-a aflat acolo. A văzut, a auzit. S-a angajat în panica generală. Nu s-a gândit la consecinţe. Parcă o forţă nevăzută i-a luat pe toţi, i-a purtat încoace-încolo. Valul. A ţipat la fel ca ceilalţi. A alergat, s-a îmbulzit. „Ce e? Ce se întâmplă?” Nimeni nu ştie, nimeni nu vorbeşte. Fiecare se angajează în nebunia generală. Dacă nu ar fi fost acolo, dacă nu s-ar fi angajat cu voie sau fără voie în acea nebunie, nu ar fi înţeles nimic. Dar Valeria a fost acolo. A fost, a participat. E un fel de a spune. La ce a participat? La ce? A văzut oameni disperaţi, îngroziţi, dezlănţuindu-se. Ce făceau? Aruncau pancarte, portrete, portretele supremilor, portretele mult iubite şi stimate, ale mult iubiţilor şi stimaţilor conducători, lozincile. Fugeau care-încotro. „Ce este? Ce se întâmplă? Fugiţi! Ne omoară pe toţi! Ne omoară!... Cine?” Fugeau. Fugea şi Valeria. Atât îşi mai aminteşte. Restul nu este decât o stare de amorţire, vecină cu inconştienţa. Valul a dus-o până în piaţă. Ce era acolo? Ce se întâmpla? Oamenii se buluceau unii în alţii. Să fi fost vreo câteva mii la început. După ce au început împuşcăturile s-au rărit. Au fugit, sau s-au dezmeticit. Nu se ştie. Valeria a simţit o uşoară căldură sub braţ. Nu i-ar fi dat atenţie. Îmbulzeala, starea aceea de euforie vecină cu nebunia, toate o plimbau, o ameţeau. Parcă îi cunoştea pe toţi. Ce căuta ea acolo? Chiar aşa! Apoi a văzut sângele prelingându-se pe haină, a pus mâna, a simţit o durere uşoară, s-a oprit. A arătat palma însângerată la lume. Câţiva s-au oprit uimiţi. „Sânge! Sânge! E rănită...” Se auzea, se vedeau chipuri îngrozite. Şoaptele, apoi răcnetele... „Sânge! Asasinii!” Şi Valeria nu a mai avut vreme să vadă şi să audă. S-a prăbuşit. Oare durerea? Oare teama? Nu şi-a dat seama. Era purtată nu ştie unde, era într-o sală de operaţie, era undeva, loc luminos, orbitor şi cam atât. Când s-a trezit, oare a câta zi, Serj era lângă ea. 

           Imaginile erau învolburate, întunecate într-o amăgire de la suprafaţă spre adâncuri. Nu era nimic. Nu se vorbea. Deasupra străluceau câteva becuri, apoi nu mai străluceau, se stingeau de la sine cu lumina prelinsă ca o dâră de fum deasupra oamenilor. Cât să fi fost acolo? Număra în gând halatele acelea bleu, măştile de pe faţă, mâinile şi glasurile înfundate. Nimic concret. Totul se arăta în umbră. Ciudat, lumina din tavan lăsa umbre peste oameni, peste încăpere. Doar şoaptele arătau un loc unde se află oameni şi nu umbre. Auzea ceva ca prin vis. „Taie aici! Coase! Aşa. E bine! Să vedem ce-i cu coapsa. Osul e atins dar nu sunt probleme. Uite, a avut noroc. Glonţul a trecut milimetric pe lângă os. Milimetric!....” 

           „Pe unde ai umblat, Serj? Care a fost viaţa ta?” Aşa voia să-i spună. Aşa-i venise în minte. Dar ce căuta Serj acolo? Ce căuta? De unde apăruse? Era în închisoare. Ea voise... Da, îşi aminteşte. De câte ori nu încercase să obţină dreptul la pachet, la vorbitor. Încercase. „Nu există un deţinut cu acest nume aici.” Aşa i se spunea, deşi ea ştia că Serj era acolo, era în acea închisoare, la drept comun, cu deţinuţii de drept comun, borfaşii de rând, şuţii, criminalii... „Nu este aici! i se spunea. Căutaţi degeaba, toarăşa. Vă sfătuim să nu mai încercaţi. Vă plimbaţi de colo-colo în zadar. Toarăşa, nu vă mai faceţi proleme. Toarăşa, nu e dă bine, toarăşa!...” Cum să se mai descurce? Încotro să apuce. Bietul Serj, îşi spunea. Nu are pe nimeni. Nu are nimic. Măcar ţigări dacă i-ar da voie să-i ducă. Ţigări... 

           Dimineaţa anunţă o zi plăcută. Soarele se ridică molcom şi învăluie privirea cu raze ascuţite, leşioase peste tot. Nimic nu se întrezăreşte. Calm. Plăcerea unei zile începută devreme. Plăcerea de a căuta un rost acelei zile. Cu cine să vorbeşti. Vorbeşte cu el. Gândurile se aruncă năvalnic, ceva greu de stăpânit, amintiri, frânturi de viaţă, apar şi dispar. Frământările omului tracasat de ziua de mâine. Fiecare zi pregăteşte o altă zi şi totul se reia de parcă nu s-ar întâmpla nimic. Numai de ar fi altfel. Numai de ar fi să se adeverească o parte din gândurile de ieri. Ce spunea ieri? Ce îl preocupa ieri? Auzise ceva, sau pur şi simplu îşi imagina că auzise. ”Cade, domnule! Cade! Se duce totul de râpă.” ”Cine?” ”Regimul cu toată organizarea aparent perfectă. Cade! Regimul are fisuri. Jocul dominoului. Au căzut toate piesele. E rândul. I-a venit rândul. Totul se rânduieşte după un anume plan. Tai firul şi dintr-o dată, întreaga înjghebare se prăbuşeşte, se transformă într-un morman de inutilităţi, de resturi, de moloz. Cărămizile, stâlpii de susţinere, întregul vor zace la pământ zob. Aşa ar trebui. Aşa se pare că va fi. În afara jocului nu se simte iminenta prăbuşire, ci în interior.” ”Ce se va alege din noi? se întreabă fiecare piesă a edificiului. Unde şi cum ne vom prăbuşi?” ”Depinde. Prăbuşirea este sigură.” 

           A văzut sau a visat despre toate astea. Greu de spus. Surpinzător, a fost eliberat fără nicio explicaţie. I s-a spus să aştepte. Ce să aştepte? Acasă. A tot stat în casă mai bine de o zi, ce să facă? Cu cine să vorbească? Pe la ora zece, a doua zi a ieşit să-şi cumpere câte ceva. A întârziat pe ici, pe colo. Străzile par liniştite. Oamenii întâlniţi în cale sunt preocupaţi de ceva, dar nu spun ce anume îi preocupă. Toţi ştiu, toţi poartă cu ei o teamă, sau o speranţă, un gând ascuns, dar se feresc să-l exprime. Serj a încercat să vorbească cu Popicu. L-a întâlnit în ziua aceea de două ori. Dimineaţa şi spre seară, târziu, după ce totul era altfel. Câtă deosebire între o întâlnire şi alta! Popicu părea abătut, parcă mai albit şi mai îmbătrânit ca altădată. „Ce faci, mă Popicule? Parcă ţi s-au înecat corăbiile! Cum o mai duci cu viaţa?” Serj luase întâlnirea în glumă, pe un ton de halimai, aşa cum vorbea de obicei cu Popicu. Dădeau mâna, se băteau pe umăr prieteneşte, iar dacă aveau timp, se duceau împreună la o berică, cum spunea Popicu. Aici se încingea o discuţie despre toate fleacurile şi dura ceva pentru că Popicu era un om din cale-fară de hazliu. În tot ce spunea avea haz, sau făcea haz de necaz. De această dată, Popicu era abătut, preocupat. Nici vorbă să se încurce la o bere cu el. Serj intră direct în subiect. Voia să vorbească cu cineva. Avea capul doldora de nedumeriri, gânduri care nu-i dădeau pace. Nu dormise toată noaptea. Ascultase posturile de radio din străinătate. Peste tot numai despre ce se întâmplase la Timişoara se vorbea. Aflase atâtea că pur şi simplu era îngrozit. Declaraţii, amănunte despre represalii, morţi, demonstraţii, intervenţia armatei. S-a tras! Nu se ştie numărul morţilor dar se vorbea despre cifre greu de imaginat. Cu toate acestea revolta continua. Ies zilnic oameni în stradă. De câteva zile bune nu contenesc manifestaţiile şi mitingurile. Oraşul este în stare de asediu, închis, nu iese, nu intră nimeni fără aprobare. Securitatea este peste tot. Arestări, schingiuiri, morţi, moarte peste tot. În starea asta Serj apuca să aţipească spre ziuă. Toate se învălmăşeau în capul lui. Îl chinuiau câteva întrebări. Cum de este totuşi posibil? El este eliberat deodată, fără explicaţii, într-un moment de criză al regimului. Cum? Ce fel de oameni? Ce... Ce se întâmplă în realitate? Oare să fie chiar aşa, sau cei de afară le mai înfloresc? Cum? Care să fie adevărul? La noi nu se suflă o vorbă. Nimic. Totul pare normal. Ceva se simte totuşi. Ce caută gărzile astea formate din militari, miliţieni şi civili? Supraveghează totul. Sunt postate la distanţe mici în centrul oraşului. Parcă am fi în stare de asediu. Este ceva! Dar ce este cu adevărat? Şi tot aşa. Se mai întâlnise şi cu alţii, cunoscuţi mai mult sau mai puţin dar toţi se grăbeau, sau pur şi simplu evitau să vorbească. Frica!... Până şi Popicu l-a refuzat. Nu voia să-l asculte. „Mă, Popicule, tu ştii ce se întâmplă la Timişoara?” Parcă l-am lovit cu leuca în cap. S-a îngălbenit la faţă, l-au trecut sudorile, s-a uitat în toate părţile cu teamă şi a spus cu vorbe şoptite: „Eşti nebun! Tu... Tu eşti nebun! Cum să vorbeşti despre aşa ceva! Cum...” Şi l-a lăsat baltă în mijlocul drumului, cu privirea aiurea, mai nedumerit ca niciodată, mai nemulţumit de aşa prieteni. Că doar nu se întâmpla nimic, ce era să fie, era să fie, cu el şi cu Popicu, cu oricine, cu toţi. S-a întors acasă. Aici altă surpriză. Bătrânul Ion Ştefănescu, profesorul, îl aştepta. Se vedea îngrijorat, dar nu voia să arate. Trecuse prin multe, ce nu întâmpinase în viaţa lui şi totuşi se ţinea tare, voia să pară detaşat. Nu mai stătuseră de vorbă de atâta timp. De unde ştia că îl eliberaseră? Ciudat. A venit la sigur la el. Ştia starea lui Serj. „Stai liniştit băiete, era vorba lui. Stai liniştit! Lasă-i pe cei care ştiu ce ştiu să se amestece. Tu stai deoparte. E greu, ştiu, e foarte greu dar nu e vremea ta. Te-au eliberat ca să pice ei bine mai târziu.” Ce voia să spună profesorul? Oare intuia ceva? Cu experienţa lui, cu anii petrecuţi în puşcării, prin lagăre de muncă, cu viaţa lui atârnată mereu de nesiguranţa zilei de mâine, nu se putea, nu mai era nicio îndoială, da, se întâmplă ceva în ţara asta. Profesorul Ion Ştefănescu mereu grăbit, mereu între două treburi urgente, a stat atunci mai mult. „De ce vrei să ştii, l-a întrebat pe Serj. De ce? Cei care s-au băgat în treaba asta, cei care trebuie să ştie, apoi ăia ştiu. Nu te precipita, stai liniştit, stai să se desemneze totul, să vedem ce şi cum, ce se petrece. E treabă grea şi cu dichis. Stai liniştit.” 

           Ion Ştefănescu era altfel, mai preocupat ca de obicei, mai agitat. „Măi băiete, măi băiete, a zis, cu o voce şoptită, care nu părea a lui, măi băiete e ceva, se întâmplă ceva, nu mai încape vorbă, ceva la Bucureşti. Sigur azi e ceva. Sigur! Cade comunismul! Cade în toată lumea. Fug şi se ascund în gaură de şarpe! Cade! Dar vom mai vedea. Stai liniştit... La Bucureşti...” Şi a plecat. Serj l-a condus. La despărţire i-a repetat: „Stai liniştit! Se întâmplă ceva la Bucureşti!... Bucureşti!...” A plecat la fel de agitat cum venise. 

           Din nou în casă cu gândurile petrecute aiurea, mereu aiurea, nemulţumit, Serj îşi făcea procese de conştiinţă. ”Oamenii mor, nu mai încape nicio îndoială. Mor oameni buni şi curajoşi. Mor cei care au curaj. Oamenii cei mai buni, cei care nu mai pot suporta regimul de pedeapsă, regimul de exacerbare a prostiei, a cultului personalităţii. Mor oameni, iar noi, noi ce facem? Noi, cei de aici de oriunde, din această ţară, noi suntem nişte laşi. Noi nu suntem în stare nici să vorbim deschis despre ce se întâmplă. Dar ce se întâmplă? Să vedem ce spune la radio. Generalul Milea s-a sinucis!... Trădător! Al cui trădător? Ce a trădat? Doamne, nu mai înţeleg, nu mai e chip să faci o distincţie între cele întâmplate şi cele ce vin. Doamne al meu, nu mă părăsi! Doamne!” Serj se trezea umblând prin casă, tot mai nedumerit, tot mai nemulţumit de el. „Sunt un laş! Un laş ca toţi cei din jur.” Deodată, în mijlocul agitaţiei i se părea ca într-un vis. Se transmite şi la televiziune, da, este firesc doar televiziunea este un mijloc nebănuit al puterii de a impune opinii, de a face propaganda lui deşănţată. Da, trebuie deschis televizorul. Nu i-a spus nimeni. Serj ştie că ideea asta, da, tocmai atunci şi tocmai ideea asta, ca o minune, ştia bine, i-a venit din neant. Din simpla suprapunere a unor necunoscute. Poate bătrânul ştie ceva. Poate nu este nimic fără să fie dat la televiziune, sau pur şi simplu, comunicatul despre generalul Milea trebuia să fie dat şi la televiziune... Da, s-a dat; şi în agitaţia aceea care a urmat în capul lui Serj, a uitat despre ce era vorba, a încercat să facă ceva pentru a uita. Ce îl preocupa pe el atunci, e greu de spus, mai greu decât orice altceva... Televizorul a rămas să macine în gol, fără imagine, dar nu prea mult. În agitaţia lui, tot mergând de colo-colo, tot aşteptând ceva, nu ştia ce, deodată, da, aşa pe nepusă masă, totul a căpătat un alt contur. Parcă era vis. Parcă nu se întâmpla aievea ci doar în imaginaţia lui de om obosit şi frământat de gânduri. „Dictatorul a fugit! Televiziunea e liberă!” Transmisia în direct a ceva: proclamaţii, cuvinte de îmbărbătare, numai îndemnuri. Toţi, chiar şi slujitorii sadea ai regimului, de, oameni şi ei, erau de partea revoluţiei... Iată cuvântul de ordine: revoluţie... Primul gând... 

           Serj a îngenuncheat în mijlocul casei. Şi-a făcut o cruce mare, a sărutat pământul, l-au podidit lacrimile „Doamne, ai săvârşit minunea! Doamne, îţi mulţumesc! Doamne, ne-ai dat un semn. Doamne, exişti!...” Îndemnuri să ieşim pe străzi, să preluăm puterea locală. Iată ce se poate face, şi-a zis Serj şi a ieşit, s-a dus în piaţa mare, a ajuns în mulţime, s-a pierdut în mulţime, dar a ajuns să ţină un scurt discurs. A salutat revoluţia. A rezistat impulsului de a fi ales în noile organe de conducere. Era mulţumit. S-a întors acasă. 

           Spre seară a venit la el Popicu. Era transpus, uşor zeflemist, poate din cauza băuturii ca un victorios. Parcă era victoria lui. Nu prea era în stare să spună nimic. Dădea pur şi simplu din cap. Parcă era în altă lume. Nu, nici vorbă, nu mai era cel de dimineaţă. Era fericit. A îngăimat ceva, nu era în stare să vorbească şi a plecat pur şi simplu. „Ce-i cu tine mă, Popicule, l-am întrebat, ce s-a întâmplat?” Nu vorbea, atât era de fericit în muţenia lui. „Nu-i nimic!... Nu!... Asta... Vezi... S-a întâmplat. Şi cât am vrut. Cât ai suferit, tu, mă Serjule... Tu... Asta e...” A plecat repede. Voia să fie şi el singur. Cât este de ciudat, cât este de neprevăzută o clipă de fericire. Serj nu avea de unde să ştie că fericirea se trăieşte aşa. El credea că va trăi între oameni orice moment fericit. Nu, nu era aşa. Clipa se trăieşte fără prea multe cuvinte. Cel mai adesea doreşti singurătatea. Cel mai adesea eşti tentat să crezi că viaţa ţi-a rezervat tocmai ţie, da, tocmai ţie o asemenea clipă şi deodată te simţi frustrat dacă apar şi intruşi. Nici Serj nu era altfel... 

(ianuarie, 1990) 

*** 

DESPRE PUTERE 

           Dacă tot stai într-un colţ al tău, urgisit şi copleşit de răutate, dacă tot te mai miri, uimire încărcată de suferinţă, de tine trăită, dacă tot exişti printre oameni, dacă nimic nu mai răneşte sufletul coarda sensibilă, vrei să spui, pentru cei din jur, să vibreze la ceva, la cuvânt, spre exemplu, dacă te tot sustragi de îndatoriri, convenienţe, norme, atunci nu-ţi mai rămâne altceva mai bun decât să, era să spun, să scrii... Nu! Consemnează, ia aminte la şoapta agonică, la fel ca la discursul rostit în răsfăţul toleranţei şi nesimţirii de care tot se bucură cu nesaţ unii. Ce ţi-a spus ăla? 

           Un personaj important al vremurilor ce le trăim. Poţi fi inginer şi nemernic în acelaşi timp. Poţi aduce un dram de candoare semenilor chiar dacă ai fost lichea. Culcă-te cu o femeie şi fă din adulter o virtute. Afişează-te! E vremea să arăţi tot ce nu ai fost în stare să arăţi, tot ce ai ţinut ascuns în viaţa dublă pe care ai dus-o. Fii ca alţii! 

           Lasă-ţi complexele! Adună-te! „Neamule, i-ai răspuns, eu rămân ce am fost!” Mare nerozie! spune. Aşa ceva te scoate din... cum se spune, din cetate. Cetăţean, care va să zică. Glas catifelat, învăluitor, nesfârşită bunătate, faţadă nouă, omule, în culorile mai vechi. Dar ce contează! Surâsul lui, al lichelei, să fie patriarhal, cald, imaginându-şi auditoriul ca un cămin de fete în care arunci un ger siberian. Efectul? Colosal! Colosal! Înţelegi? Nu mai e manifestarea strâmtă de altă dată. Nu!... Aci e altceva. E un îndreptar. Un alfabetar al îndreptării inocenţei. Se mimează pe asta. Ne-am trezit, cică, în democraţie. Bun! Bun!... Uluiţi... Bun! Care, cum, ce înţelege, după un regim de aleasă şi sublimă pierdere a puterii de partidul unic. Mai nimic. Sunt câteva capete înfierbântate, exaltaţi, cinstiţi în felul lor, până la o limită, care mai mult simt decât înţeleg rosturile politicii. Parte neglijabilă. 

           Mijea la orizont o opoziţie a intelectualităţii. Ce s-a ales? Praful! Sufletul! Nu are a face cu politica. Se taie în carne vie. ”Literatura şi ştiinţa, scria Gherea, are ce are cu spiritul enciclopedic, nimic cu oamenii. Poporul, de asta trebuie ţinut cont neapărat, trebuie manevrat, nu educat.” Cu ce? Cu sloganuri! Ce te costă să enunţi câteva inepţii gratuite, cu mare priză. Să faci o vizită la un orfelinat, la un azil de bătrâni, să faci cadouri de câteva sute de mii de lei, investiţie politică din care câştigi numai partea ta câteva zeci de milioane! Spune, nu are rost? Are!... Capitalul e întâi de toate politic. Neica Marx să trăiască! A ştiut ce să ia, ca orice evreu, ce-i mai bun, mai practic din tot ce s-a înscris serios până la el. Ne-a dat pe tavă capitalul politic de care naivii nu ştiu să profite. Machiavelli e un novice! Marx rămâne un maestru pe cine ştie să-l valorifice. Ignorarea lui este o greşeală de neiertat. Care politician poate face abstracţie de Marx se autodistruge. Pagini delicate, scrise cu moderaţie, cu iz de vânzător ambulant de ştiinţă. Cu ce efect, însă!... Ce te-a impresionat? Noi de-aicea nu plecăm acasă! Păi unde să plecăm? Aici, bine rău, aici trăim. Cu ce avem, cu ăştia defilăm! În sud-estul Europei! Ştii chestia aia cu mutarea României undeva în Atlantic, sau în mările sudului... Vise, domnule! Suntem aici! Aici trebuie să supravieţuim. La graniţa comunismului, la porţile Orientului, la interferenţa dintre sublim, libertăţi şi ziduri venerabile de autoritarism. Domnul Furnică, fost tovarăş, căruia i se zicea Gherţoiu sau Castravete, sau cum nu i se mai spunea, a revenit în forţă, cu aceeaşi forţă de adaptabilitate, în prim-plan. Conduce un partid pe plan local. Nici guvernamental, sau suficient de guvernamental pentru a fi în opoziţie, nici mântuit îndeajuns de mai vechile practici, se doreşte şi reuşeşte să fie folositor. Oricui. Combate când e cazul. Alină puterea când e la strâmtoare. „Reînvie o tradiţie blestemată”, spune tanti Stela. Care? E cu toată lumea şi trăieşte bine. Tulumb s-a înscris, din ambiţie spunea el, din convingeri şi din atâtea motive numai de el ştiute, în fostul partid comunist, rebotezat, dar cu perspective. „Idealurili, spunea el nu vor fi trădate. Se, se... afirmă, tot mi puternic... Mâine, poimâine vom reveni la putere! Atunci veţi înţelege ce am fost şi ce vom fi!” Se străduia să vorbească. Balele îi curg, se şterge veşnic la gură, ca un tic al lui, se târăşte pe străzi lăturalnice până la sediul mai nou al partidului, cam sărăcăcios acum, dar, spunea el triumfal: „Idealul, cauza contează... Este mândru. Iată cum se dovedeşte dialectica mea”. Are, a avut întotdeauna o dialectică a lui. Aşa crede. „Sunt din nou stimat şi preţuit. E drept, deocamdată într-un cerc restrâns. Dar...” Ce vrea să spună cu acest dar? „E o speranţă”. Tulumb a trăit mereu, cel puţin de când a ieşit la pensie, din speranţă în speranţă că va fi cineva. Că va avea din nou puterea. Că va dispune de oameni, de viaţa lor, aşa cum a mai dispus. Se înflăcărează cu uimire nedisimulată: ”Democraţia m-a scos la lumină!” „Ce să vezi i-a replicat Zori. Pentru cine a venit democraţia!” „Lasă, lasă! îi răspunde Tulumb. Ai colaborat cu noi, vei mai colabora. Eşti omul nostru! Nimeni nu-şi poate nega trecutul. Nu uita, toate dosarele le avem noi! Oricând, dacă îndrăzneşte cineva să îşi arate colţii, să facă pă deşteptu’, îl prelucrăm. Poc, la presa liberă, la televiziunile libere şi gata! Îi strecurăm ceva de la dosar în public, nu aşa, scurgerea de informaţii se spune, cică nu se ştie cum şi de unde. Vax! De la oamenii noştri, nu, că doar pentru asta s-au sacrificat tinerii în aia, cum îi spuneţi, aşa, revoluţie, aşa numai să încerce şi-l punem cu botu’ pă labe. Tot în vechea tradiţie, cea bună cea care dă roade, tot aşa lucrăm. Ferice de ei! Săracii au murit! Ei şi ce! Nu le facem noi parastase cu sobor de preoţi, colivă, defilări, şampanie şi pomeniri şi statui, monumente? Nu trebuie să ne folosim de ei? Trebuie! Simţi iar dialectica, fetiţo! Te-ai ambalat. Te-ai dus la liberali şi ce ai făcut? Ai primit sarcină să-i spionezi. Spune că nu-i aşa! Spune! Ai plecat. Nu ai acceptat, dar nu ţi-a mers. Te-am lucrat mai ceva ca odionioară. Şi ca tine sunt mulţi. Au vrut să scape de noi şi tot pentru noi lucrează. Asta e!” 

           O umbră străbătu subsolul 4 bis, coborâtă parcă de o mână nevăzută, aşa cum ai trage jaluzelele. Era ceva obişnuit pentru tanti Stela, pentru Mac Tulumb, pentru micuţul Mac. Aşa trăiseră dintodeauna. Numai Zori părea să arunce priviri uimite de spaimă la amintirea trecutului ei şi la viaţa petrecută în acel subsol, după ce se mutase cu micuţul Serj. Aşa voise să se numească acel copil, mângâierea unei singurătăţi, ca fratele ei, aflat atunci, când ea născuse, în închisoare şi când primise o garsonieră. Străbătuse trecutul, se rupsese, credea ea, dar tanti Stela, Tulumb, toţi îi aminteau de umbrele pustiului. Viaţa ei, acea viaţă trăită în focul revoluţiei permanente, decretată de partid ca revoluţionar de profesie, activistă, informatoare de câte ori era nevoie, gata oricând să se supună la ordin, să lase în urmă numai suferinţă, fără remuşcări. Doar aşa fusese crescută, educată de partid. Poate de aceea îl admirase. Îl iubise pur şi simplu pe Serj, suferise pentru el şi făcuse tot ce era posibil, tot ce-i permitea funcţia ei, influenţa pe care o mai avea atunci pentru a-l salva. Nu avea de unde să ştie mersul istoriei, schimbările... 

           Şi, culmea, cine s-a interesat primul de Serj? Cine a făcut demersuri pentru a arăta că nu era un deţinut de drept comun, un oarecare, se mândrea el, ci un luptător, un dizident? Tulumb! Mare ocazie pentru el, dar şi mult tupeu, să-şi aroge merite, să se afişeze cu aşa zisa luptă împotriva dictaturii a unui membru al familiei sale, deci, de o oarecare contribuţie imaginară, a lui, fireşte. Serj a ieşit din închisoare, după o campanie suţinută de noua presă, apărută ca ciupercile după ploaie, care mai de care ziar decolorat din roşu aprins în alte şi alte doctrine ale dreptăţii, atitudinii, de mai mare sila. Şi-l amintea pe Serj. Slab, resemnat, blazat, suferind, închis în el ca întotdeauna, asistând nepăsător şi cu acel aer boem în apucături, inconfundabil la el, la dezmăţul de discursuri, declaraţii în care el nu avea loc de Tulumb şi alţi nemernici şi oportunişti, profitorii noilor timpuri. Gratulat drept curajos, îndrăzneţ, erou, exagerau spre disperarea lui Serj, care, cu barba zbârlită, îşi lăsase barbă în închisoare, părea un pedepsit fără voie, s-a retras lăsându-i în plata lor, fără un cuvânt. Mergea cu pasul apăsat, obosit, parcă odihnindu-se, urmat la oarecare distanţă de Kati. Nu se apropiau. Nu îşi vorbeau. Le era teamă de cuvinte? Sau ce! Până acasă. Tanti Stela l-a îngrijit, l-a spălat şi l-a schimbat de la piele ca pe un copil, i-a dat să mănânce, l-a mângâiat fără vorbe... Apoi a plecat... O vreme nimeni nu a ştiut nimic de el. Erau obişnuiţi. Aşa fusese Serj mereu. Închisoarea nu îl schimbase. Poate Kati, sigur Kati ştia pe ce drumuri umbla acum, ce idei îl răpiseră, chemat cine ştie pe unde, sau o evadare din lumea pe care instinctiv o dispreţuia. 

           Tulumb se văita fără niciun rost. Că unde umblă omu’ ăsta, tocmai acum când are mai mare nevoie de el, tocmai acum când venise vremea să profite de rodul atitudinii protestatare. “Da, zicea, el ar trebui să fie în frunte, să se afirme, să profite. La fel, noi toţi ar trebui să ne bucurăm de noua lui poziţie. Niciodată nu a fost cu picioarele pe pământ băiatu’ ăsta! se căina Tulumb. Niciodată! Ar trebui să fie aici! Să intre în politică, să înfiinţeze un partid, de ce nu! Care mai de care înfiinţează un partid, ceva acolo, o organizaţie, o fundaţie, un SRL, o butică, se afirmă. Tocmai el, el care ar fi îndreptăţit! Iar eu, eu care m-am zbătut, care am spus la noile foruri, care am dat declaraţii pentru el, eu nu am parte de niciun cuvânt de recunoştinţă. E drept, toată lumea ştie că eu sunt tatăl lui, tată e un fel de a spune, dar aşa crede lumea, nu, de vreme ce am trăit aici, împreună, şi sunt apreciat cum se cuvine. Dar dacă ar fi fost el aici? Atunci s-ar fi schimbat situaţia. Cap are, idei are! Cu inteligenţa lui… Cu asta, cum îi spune, cu dechiderea spre nou, nu, spre Europa… Ce Rusia domnule! Aşa se vorbeşte acum! Cu implementarea asta de tineret, ar ac… cum dracu se zice, ar accede, aşa, în braţele noii puteri, care are nevoie de el. Cel puţin pe plan local… Prefect l-ar pune, numai să vină, să se ataşeze la noile forţe!... Nu se orientează băiatu’ ăsta deloc! Îmi spune mie cineva că trebuie să fie printre golanii ăia din Piaţa Universităţii. Cântă cu ochii la cer, invocă pă numai ştiu ce Dumnezeu şi înjură puterea. Păi ce, asta-i treabă de viitor? Mai bine mort, decât comunist! Cum vine asta? Ce, a fost rău comunismul? Păi să facem o deosebire. Una e idealurili comuniste prost aplicate şi alta e comunismul! Păi, se poa’ să le confundăm? Nu se poa’! Aşa că noul Suprem are dreptate şi sunt gata să mă sacrific pentru el. Ce, asta înseamnă cultul personalităţii? Nici vorbă! Dar dacă omu’ apără o idee, are glagorie, adică e mai dăştept decât cel răposat, ap, nu e bine să facem consens, cum ne îndeamnă şi să ne apărăm puterea? Ştie să o întoarcă. Asta îmi place la şefu’ ăsta nou. Noi nu suntem ce am fost, dar de fapt tot noi suntem, dar emanaţi din revoluţie! Cap delicat dom’le! Tovarăşi vechi!... Dacă era adus mai demult în fruntea partidului, apoi nu era nevoie de brambureala aia din decembrie şi avea toată lumea de câştigat, başca linişte. Revoluţia de aia, cum îi zice, la nemţi şi la cehi, aşa, “de catifea”, fără morţi, fără pac, pac, fără trăncăneală, d’asta pe la toate colţurile. Orice babă, ţaţă, oricine să pricepe acum la politică şi la gurverne. Păi, ia stai, neică! Cine a condus ţara asta? Cine? Comuniştii! Buuun!... Ei aveau puterea, cadrele, ştiinţa conducerii, dobândite în şcoli de partid. Mai avea altcineva acces la putere? NU! Mai ştia cineva ce chichirez mare este să conduci o ţară? NU! Atunci, ce rezultă din asta? Logic! Numai comuniştii puteau să preia puterea! Numai ei! Asta e! Şi o vor menţine mult şi bine. Ştiu ei cum. Se adaptează, pentru că asta este şcoala lor învăţată şi răsînvăţată. Să se menţină la putere cu orice chip! Dacă este nevoie se va mai vărsa sânge. Da, noi nu glumim! Puterea nu o cedăm! Ce credeţi voi că ne speriem de niscaiva cântece şi sloganuri? Piaţa aia va fi spulberată de parcă nici nu a existat, cu golani şi cu ideile lor cu tot. Am flerul meu. Am şi informaţiile mele. Îi împănăm cu oamenii noştri, îi discredităm încet, încet, îi jucăm în foi de viţă, aşa cum a zis noul Suprem, îi lăsăm să fiarbă în suc propriu, iar la momentu’ oportun, gata, s-a terminat cu dandanaua! Gata cu cântările! Gata cu scandările! Ciomagu’ pă ei, mama lor dă golani! Vor să răstoarne istoria de 70 de ani a comunismului în câteva zile? Asta nu se poate! Comunismul este veşnic, neică! Asta s-o ştiţi de la o deşcă bătrână. Eu am trecut prin toate fazele lui. Dă aia am şi viziune!... Mergem toţi comuniştii în piaţa aia, zicem ca ei şi facem ca noi! Mare filozofie! Puterea e totul! Cine are puterea şi ştie s-o folosească, nu să sperie de nişte cântări şi niscaiva sloganuri! Să fim serioşi! Izvorul curge la vale şi e înghiţit de val. Valu’ suntem noi, puterea! Asta o ştiu de când făceam şcoala de partid, de la un om mare, care ne prelucra marxismul, leninismul, stalinismul, tot o apă şi-un pământ. Totul se reducea la ştiinţa prelucrării puterii şi mai ales, la menţinerea ei. Aci, comuniştii sunt aşi! Zice valul că e albă. Zicem şi noi că e albă, dar punem mâna pe putere. Trece valul, puterea rămâne în mâinile noastre. Asta este esenţa! Ne mai machem puţin, că altfel nu se poa’. Dar, treptat, tot unde vrem noi ajungem. Să nu-mi ziceţi mie Tulumb, dacă peste câţiva ani nu veţi cânta în loc de Jos comunismul, Mulţumim din inimă partidului! Care partid? Păi, ce are importanţă cum îi spune? Ideologia contează! Şi încă ceva... Oamenii care o aplică. Nu e bun unu’? Pică! Asta e regula, până se alege omu’. Noi nu iertăm nesiguranţa, pasul şovăielnic, jumătăţile dă măsură. Cu ce voia răposatu’ să ia gura mulţimii în decembrie? Auzi! Cu o sută de lei! Păi, se ramolise domle! Era clar că nu putea să-l mai susţină nimeni. Nici cei mai devotaţi, nici securitatea, nimeni. Toţi l-au lăsat baltă pentru că şi-au dat seama că mergând tot cu el, se duce de râpă şandramaua, adică pierd puterea. Aţi văzut cât de frumos a ciripit la televizor ăsta nou! Şcoală! Clasa întâi! D’aia au pus repede ochii pă el tot activul, toată securitatea, armata. Asta-i!...” 

(aprilie, 1993) 

fragment din romanul “Oraşul se roagă pentru minuni” 

***

COMENTARII

           „Cu ocazia aniversării la Buzău a 120 de ani de la prima bibliotecă publică au fost lansate o serie de cărți ale scriitorilor buzoieni. 

           Suita de manifestări dedicate acestui eveniment aniversar s-a încheiat vineri, 13 decembrie 2013, odată cu lansarea volumelor „Opiniile unui ziarist” și „O carte pentru niciodată”, ambele semnate de regretatul profesor, scriitor și publicist George Vioreanu. Ele au fost tipărite, postum, prin grația distinsei învățătoare Viorica Panghe Vioreanu, soția autorului comemorat, cel care ne-a lăsat și excelentul roman „Salonul de voci inegale”. 

Ioan Stoica „Puterea”, 16 decembrie, 2013