PRIMA DRAGOSTE
Niciodată nu am ştiut să mă port cu Dorina. Era o fată mai deosebită. Purta codiţe şi avea ochii căprui uşor alungiţi. Surâdea plăcut mereu. Pe băieţi îi avea în preajma ei. Nu ştiu cum se făcea dar mereu era înconjurată de băieţi, toată clasa îi dădea târcoale. Nu pot spune că îi făceau curte, că erau îndrăgostiţi de ea, dar ceva se întâmpla, ceva era în firea ei băieţoasă de a se apropia mai mult de băieţi decât de fete. Odată l-a pocnit pe un măgădău, pă Gilică, unu care rămăsese repetent de vreo câteva ori şi ajunsese în clasa noastră. Era mai mare, mai puternic, un golan de cartier. Îi tot chinuia pe cei mai mici copii. Le lua mâncarea, îi buzunărea, era un fel de şef mare şi atotputernic, se învârtea printre copiii din cartier şi toţi îi aduceau „darul”, o atenţie, ceva, numai şi numai să scape de el, de palmele şi şuturile lui. Dorina era mai curajoasă chiar decât noi, băieţii, care nu prea îndrăzneam să-i ţinem piept lui Gilică. O vedem într-o zi, într-o recreaţie cum se repede la Gilică, cum îi arde vreo două palme... Am înlemnit. Gilică voise să-l bată pe un copil mai mic, nu ştiu ce nu-i dăduse, sau ce făcuse şi s-a trezit deodată pălmuit de o fată! Nu-şi credea ochilor! „Cine eşti fă?” Atunci am crezut că se va repezi în ea, că o va lovi, dar Dori, cum îi spuneam noi, băieţii, luase o poziţie de luptă, gata să-l lovească din nou şi probabil că îi mai simţea usturimea palmelor pe obraz. Gilică s-a oprit spre nedumerirea noastră... Atunci mi-am dat seama de ceva. Gilică era un fricos. Dacă l-a putut pălmui o fată. Ce-i drept, nu orice fată. Ci Dori - Dorina noastră, fata băieţoasă care ne cam întrece în înălţime pe noi, băieţii. Pentru un timp Dori a fost eroina şcolii un fel de apărătoare a celor nepăstuiţi de găliganul de Gilică. Şi toţi o priveam cu admiraţie. Mergea cu paşi mari, cu mâinile la spate, înconjurată de ceata de copii şi nimeni, nici repetenţii, nici golanii şcolii şi cartierului nu îndrăzneau să-i facă vreun rău, să se apropie de ea. „Asta l-a pocnit pă Gilică! E Dori, aia care l-a bătut pă Gilică, de a rămas prost, ca un căcăcios în faţa ei! O fată!...”
Eram prin clasa a şaptea şi parcă mă trezeam deodată mai altfel decât ceilalţi copii. Îmi plăcea să organizez, să am iniţiative de tot felul. Iarna aceea a fost pentru mine un început. Ce mi-am dorit mai mult şi mai mult? Să am o cazemată din zăpadă, iar eu să fiu căpitanul unor copii devotaţi unei cauze. Ce cauză? Citeam cu nesaţ cărţile lui Arkadi Gaidar, scriitor sovietic, avântat, despre copii eroi. Şi vedeam eroul unor astfel de întâmplări miraculoase, admirat şi preţuit de toţi copiii mai mici sau mai mari, poate chiar de Dori sau de Loli vecina mea de la câteva case. Cea cu ochii negri, înfiorători de adânci şi frumoşi şi de la care împrumutam cărţi şi cu care mai şi discutam despre şcoală. Era mai mică decât mine, şi nu mă hotărăm pentru care din ele mi-ar fi plăcut să fiu un erou al lui Jules Verne? Avea Loli numai note de zece, mergea vorba şi o întâlneam mai des, doar câteva case ne despărţeau. Dar şi Dori ocupa un anume loc în gândurile mele şi mă descumpănea cu îndrăzneala ei, cu... Da, nici nu ştiam mare lucru de ce îmi plăceau aceste fete, dar îmi plăceau, îmi acaparau gândurile şi aş spune că le şi visam şi eu eram chiar nedumerit şi îmi reprobam că nu ar trebui să-mi placă chiar două fete deodată şi mă chinuia gândul ăsta, de ce două. Poate că ar trebui să mă opresc, vezi Doamne, la una şi atât...
Şi întâmplarea aceea din curtea şcolii m-a făcut să mă decid oarecum. Când Dori l-a pocnit pe Gilică. Ce impresie a făcut asupra mea curajul ei! Gata mi-am zis! Dori va fi, nici nu se poate altfel, idolul meu. Fata cea visată, imaginată în gândurile şi visele mele. M-am şi gândit cum aveam să-i atrag atenţia. Îl voi provoca pe Gilică la o luptă, fie ce-o fi. Am să arăt tutoror şi mai ales Dorinei că nu sunt un laş, că nu o las singură cu acest repetent şi măgădău şi mitocan şi, şi... Asta era, trebuia să găsesc un moment când aveam să dau piept cu Gilică, când aveam să devin eroul tuturor şi mai ales al feteler şi mai alea al lui Dori... Momentul l-am căutat şi a venit. Gilică intră în clasă după o pauză. Se legăna în mers şi părea pus pe harţă, trebuia să se ia de cineva. Aşa îi era felul şi nimeni nu-i riposta, toţi se temeau. O privesc pe Dori. Şi ea parcă vrea să ne îndemne din priviri. “Voi ce faceţi? De ce îl lăsaţi să-şi facă de cap, să ne terorizeze pe toţi.” Poate a şi spus ceva. Atunci îmi iau inima în dinţi. Gilică voia să ridice nişte colegi, două fete din prima bancă. Nu că el vrea să stea în ora aceea în banca aceea. Că aşa vrea el! Şi mă ridic din banca mea, unde eram, ceva mai în spate şi ies în faţă, înaintea lui. Mare curaj din partea mea. Toţi colegii au amuţit. Şi spun: „Bă, Gilică, lasă fetele în pace şi treci în banca ta! Lasă-le! Nu îţi mai bate joc de noi toţi. Cine te crezi?” Cred că aşa ceva i-am spus că l-am uimit şi pe el şi pe toţi ceilalţi. Gilică nedumerit la început apoi din ce în ce mai nervos, „Ce vrei bă, moacă, ce vrei? Bătaie? Şi către clasă. „Auzi, cine vrea bătaie cu mine! Auziţi! Şi nici nu termină vorba, că se şi repede cu capul înainte, lovitura lui, i-o ştiam să-mi spargă gura, să-mi dea borşul pe nas şi pe gură. Mă trag iute înapoi, mă feresc, aşa îmi arătase frate-miu, Fănică, să mă apăr, să mă bat. Şi îl troznesc cu genunchiul în faţă, aşa pe neaşteptate şi-i stâlcesc eu mutra lui, de nu ştia ce să mai creadă. Mă vedeam atunci mare, imens, curajos, pentru prima dată în viaţa mea. Colegii au rămas uimiţi mai ales când l-au văzut pe Gilică scheunând ca un căţel şi roşu tot botul lui de sânge. „Dai în mine mă, dai în mine?” „Dau! spun eu. Şi dacă nu încetezi şi dacă mai vrei cafteală îţi dau până te saturi”, spun eu neînfricat şi tare mândru. Gilică s-a retras cam cu coada între picioare în banca lui tocmai când intra doamna profesoară Fernanda de limba română... Ne liniştim. Era în firea noastră să nu amestecăm certurile noastre şi profesorii, poate şi pentru că ei se mulţumeau să-i facă lui Gilică doar o mustrare şi atât, iar el continua să-şi facă de cap. Niciodată, poate de când există educatori şi învăţăcei pe lume, aceştia nu rezolvă problemele elevilor care în mare parte rămân necunoscute pentru ei.
Am privit atunci pe Dori şi am văzut că mă privea la rândul ei. Cu admiraţie şi parcă mai era ceva. Ceva ce nu am ştiut niciodată să caut atunci şi mai târziu în ochii femeilor...
Mi-am făcut un fel de grup timurist îi spuneam, un grup al meu în care eram acceptat ca şef, căpitan îmi spuneau toţi cu elevi mai mari şi mai mici. Toţi mă înconjurau cu respect, cu admiraţie. Au venit şi multe fete şi Dori fireşte. Şi Loli şi Bughiţa şi Anca...
Ne-am hotărât să le apăram şi făceam un fel de gardă şi le însoţeam acasă seara de la şcoală, crezând noi că Gilică se va răzbuna, nu putea să nu se răzbune şi trebuia să le apărăm... Acesta a fost prilejul de a o însoţi pe Dori până acasă seară de seară. Şi discutam şi eram tot mai îndrăgostit de ea. Asta era! Eram îndrăgostit de Dori. Iar ceea ce mă frământa cel mai mult era că trebuia să-i mărturisesc dragostea mea, suferinţele, trăirile mele, visele mele, care toate se îngemănau cu această primă dragoste pe care o trăiam. Eram gata pregătit să-i spun şi de fiecare dată amânam. Nu ştiam, nu îmi găseam cuvintele, deşi le repetam mereu şi le ştiam pe de rost, dar...
Până într-o seară, când tot ea m-a ajutat să ies din teamă, din muţenie. Prea se lăsa o tăcere nefirească atunci când o însoţeam acasă. Numai ea vorbea, iar eu tăceam, tăceam ca un mocofan, de frică sau de ce nu ştiam. Ba da, parcă ştiam ceva. Mă tot întrebam cum va reacţiona ea. Cum va fi dacă îi voi spune. Dar oare am eu curajul un băiat de paisprezece ani să-i mărturisesc unei fete că o... că o iubesc? Şi dacă îi mărturisesc nu-mi va fi apoi ruşine de îndrăzneala mea? Şi câte şi mai câte gânduri mă sufocau de nu mai aveam salivă în gură numai când mă pregăteam să-i fac în sfârşit mărturisirea... ! ”Ştii, eu... eu...” Nu eram în stare să mai continui de emoţie şi mi se opreau gândurile şi cuvintele. Un nod în gât o salivă cleiosă îmi încleşta gura. Când deodată Dori îmi vorbeşte. „Ar trebui să spui şi tu ceva. Mereu taci...” Mergeam pe lângă ea ceva mai în spate parcă atent la Dori, să o apăr vezi Doamne, de nu ştiu ce băiat sau întâmplarea nefericită care nu se ivea niciodată şi tare mult aş fi dorit să se întâmple. Tăceam, şi mă trezesc spunând. „Dori, vreau să-ţi fac o mărturisire. Vreau dar nu ştiu de ce nu sunt în stare, nu îmi găsesc cuvintele. Poate mi-e teamă că ai să te superi că nu îmi vei mai da atenţie sau nu voi putea să te însoţesc acasă niciodată..”. „Spune. Ce vrei să-mi spui? Uite, îţi promit că nu mă supăr. Numai spune”, mă îndeamnă Dori şi avea o privire atât de frumoasă şi de apropiată că am prins curaj „Uite trebuie să-ţi spun că te, că te iubesc, Dori, te...” Am tăcut. A tăcut. Mi se părea că ireparabilul se petrecuse şi că eram parcă pe un tobogan, mă tot duceam la vale fără să pot face ceva, ceva trebuia să se întâmple dar nu se întâmpla. Dori tăcea şi tocmai această tăcere mărea spaima mea. Într-un târziu îi spun adică îmi amintesc cuvintele salvatoare cum credeam eu. „Acum, încep eu vorba, trebuie să trag consecinţele...” Cuvântul acesta, consecinţele îl învăţasem şi mai ştiam că trebuia să facă impresie. Era sinonim cu urmări, dar credeam eu, trebuia să fie altceva, un cuvânt important, însemnat, poate de om matur pentru că eu mai credeam că numai un om matur are voie, are dreptul sacru să iubească... Da, cred că asta era ceva. Mă credeam prea mic şi prea neînsemnat să iubesc sau să-mi mărturisesc iubirea. Asta credeam. „Dori, spune ceva, te rog!...” Dori nu spunea nimic. A rămas la fel de liniştită aşa cum o ştiam dintotdeauna şi asta nu îmi plăcea. Între timp, am ajuns aproape de casa ei, acolo unde de obicei ne luam 1a revedere. Când să ne strângem mâna s-a întâmplat ceva. Dori s-a întins spre obrazul meu şi în fugă repede mi-a atins obrazul cu buzele. Părea ca un sărut. Aşa părea. Şi nu ştiam ce să fac. Oare să răspund şi eu cu un, cu un... dar nu, nici prin gând nu-mi trecea să-i înapoiez gestul că am rămas stană de piatră, paralizat de tot ce se întâmplase. Eram prea mult marcat de tot ceea ce se întâmplase. Prea mult pentru mine...
(august, 1988)
Nu sunt nebun! Sunt un om normal, dar poate că îmi doresc să fiu nebun. Să uit!... Ziua când ne-am cunoscut. O după-amiază de primăvară. Era în aprilie. 13. Era ziua de Paști. La cișmeaua din apropierea Castelului de apă.
Acolo te-am văzut prima dată. Acolo am simțit un pumnal în inimă.
Eram cu Mihai colegul meu de bancă. Eram în ultimul an de liceu. În acea zi m-am certat cu iubita mea, singura pe care am avut-o de la o vârstă fragedă. O adoram încă din clasa întâi. Acum ajunsesem în clasa a XII-a și multe neînțelegeri și amăgiri am întâmpinat. Într-un grup de fete am zărit-o pe ea… O fată subțirică, cu fața albă și ochii aurii, strălucitori, cu sprâncene negre, frumos conturate și un păr minunat – albastru de negru. Era mignonă, dar privită de la distanță semăna cu o căprioară speriată, gata de fugă pe picioarele ce păreau zvelte.
-Eu sunt Viorica!
-George!
Așa am făcut cunoștință. Eu eram tăcut. Nu puteam s-o privesc. Mă inhiba. Aproape că numai ea a vorbit tot drumul. Dar mi-am dat seama că era o fată inteligentă, deschisă, veselă.
Nu îndrăzneam să mă gândesc că această fată îmi plăcea atât de mult.
18 martie, 1987
George Vioreanu
***
Este extraordinar să cunoști pe cineva care merită să fie iubit!
***
Este ultima zi de liceu. Nefericirea mă duce în oraș împreună cu o prietenă. În magazinul „București” (fosta „Casa cărții”) pe cine întâlnesc? Pe George! Inima îmi bate cu putere. Picioarele mi se înmoaie. Simt că privirea mi se încețoșează. Persoana pe care simțeam că o iubesc de când am întâlnit-o era însoțită de iubita din copilărie.
Erau veseli, se priveau cu o strălucire stranie în ochi. Ne-am încrucișat privirile. Cred că am pălit. Prietena mea m-a scos repede din magazin. Până acasă nu am scos un cuvânt. Mintea lucra de zor. Așa a apărut poezia „Purtăm fiecare o dragoste-n noi”:
Purtăm fiecare o dragoste-n noi.
Dar eu pentru tine și tu pentru alta.
Și focul ne mistuie surd pe-amândoi,
Eu ard pentru tine, tu arzi pentru alta.
Aștept un cuvânt, aștepți un cuvânt
Dar eu de la tine și tu de la alta…
Obrazul ți-l văd și-n vis delirând,
Dar tu în visare o vezi doar pe alta.
Și ce ne rămâne să facem, când nici
Ursita nu știe decât să dezbine…
De ce i-ar fi milă? Trăim doar iubind!
Deși tu alta, eu totuși pe tine!
28 aprilie, 1969
Poezia parcă a fost prezicerea filmului vieții noastre de familie…
***
Nici tu nu exiști
Nici eu!
Și totuși
În dragoste
Am devenit un tot.
Sufletul nostru – o pereche
Trupul nostru – o pereche.
24 septembrie, 2014
***
Au urmat câteva aventuri.
Să fii înșelat de omul iubit! Acum am înțeles cât de groaznic este.
***
Foarte curând au apărut și copiii.
Cu toate aventurile, copiii erau bucuria lui. De fapt se bucura de întreaga lui familie. Se mândrea cu noi.
Deseori venea cu prieteni și stăteau la un pahar de vin, discutând aprins diverse probleme.
De fiecare dată, George uita că este gazdă. Era în centrul atenției. Aborda cu aprindere teme de istorie, filosofie și mai ales literatură. Era o enciclopedie, o minte sclipitoare.
Îl priveam și-l admiram de la distanță…
***
ÎNCĂ ODATĂ…
Încă odată uită de tine
și lasă-te dus
de val, supus…
O să am grijă atunci
să te-ncurci
în algele mele
și-n stele de mare.
O să am grijă de tine,
cel cu pleoapele de sare,
cel înecat…
Să îți ucid barbară
orice întoarcere
către uscat…
iulie, 1970
***
Cred că în copilărie sau în tinerețe am făcut și eu ceva bun pentru ca Dumnezeu să mă răsplătească.
Mi-a dat un om pe care să-l iubesc, să-l divinizez, să-l ador!
***
NOPȚI DE TOAMNĂ
Vânturile mi-au făcut o colibă
Unde nu are voie nimeni să intre.
O colibă unde stau eu, înșirând
nopțile pe ață
O noapte albă, una neagră, una
de dragoste, una de blestem, și tot așa
până-mi acoperă trupul:
Apoi înșir munții, nisipul, pe tine,
și pe tine, icoana, izvorul,
frunza, până voi face un al doilea pământ!
Octombrie, 1970
***
Mă gândesc cum de ne-am întâlnit atunci
Eu care număram frunzele săptămânilor
Tu care numărai zilele copacilor!
Poate pentru că era primăvară
Și-mi era frică de vânturile albe
Și de mine însămi;
Poate că puritatea nopților
Atârna de fereastră
Ca o floare frumoasă și gingașă.
Poate pentru că te așteptam
Fără să știu
Că frunzele săptămânii sunt zilele copacilor.
28 noiembrie, 1968
Viorica Panghe Vioreanu, soție
„Te-am iubit de la început cu bucuriile, necazurile, nebuniile și obsesiile tale. Te-am iubit de la început și totdeauna.”
„Cred că ai uitat de dragostea noastră. Mă simt singură deși nu sunt singură. Suntem împreună. Dar sunt invizibilă pentru tine”
Prezența ta este precum o carte tristă pe care o citim împreună.
Într-o clipă am înțeles că iubirea cuprinde totul, până și moartea.
2006 - 2010
Viorica Panghe Vioreanu, soție
***
Atunci când nu te mai aștepți, nenorocirea se ivește nemiloasă. Era anul fatal pentru mine, pentru noi: 2002. Dumnezeu a făcut să apară în viața noastră doamna X. Nimic nu e întâmplător!
Așa cum la tinerețe ne-am îndrăgostit fulgerător, acum, la 52 de ani, soțul meu este săgetat de o dragoste mistuitoare, cu urmări grave. În mai puțin de o lună slăbise, avea accese de plâns, îi oscila tensiunea. Într-un cuvânt era bolnav! Cred că atunci s-a declanșat cu adevărat boala de inimă. Știam că are diabet și primele semne ale bolii de inimă apăruseră ceva mai devreme, dar acum se accentuau.
Într-o scurtă scriere, la un moment dat mărturisește:
„Voi dori totdeauna să-ți văd ochii. Cred că în privirea ta te afli tu cu totul. Acolo te concentrezi tu. O privire, m-am întrebat, dată ție de natură, moștenită adică de la părinți, sau o privire „exersată”. Pentru că niciodată nu m-a privit cineva, o femeie bunăoară, cu atâta intensitate, atenție și mai ales admirație.
Îmi lipsești! Tu? Nu! Privirea…. Sunt „bolnav” de privirea ta. Pentru că, dacă te privesc mai atent, ca femeie nu ești cine știe ce. Mai degrabă, ștearsă, comună. Tu ai un har pe care știi să-l folosești: privirea.
Dar surpriza cea mare a fost când ai schimbat registrul privirii. Din ochii aceia strălucitori de admirație, am văzut într-o zi nefericită și privirea plină de dispreț, chiar de ură. Atunci m-am îngrozit. Nu mai erai tu cea obișnuită, cu adevărat, după privirea la care tânjeam, aproape bolnav.
Te-am văzut și altfel așa cum nici în gândurile mele cele mai negre nu aș fi crezut vreodată că poți fi, că poți să privești: în loc de interes – dispreț, în loc de intensitate – întunecime, răutate, în loc de admirație – ură…
Și așa m-am dezmeticit și am încercat să uit privirea după care eram bolnav. Și m-am trezit dezarmat, dezorientat, dezamăgit cu totul, cu cele mai groaznice chinuri în suflet.
Unde este femeia aceia cu privirea ce mă alina? Unde a dispărut, Doamne? Oare chiar a existat vreodată? Oare totul să fi fost o magie? O himeră? Unde este chipul meu drag, cel adevărat, cel de balsam pentru mine? Unde?”
6 iunie, 2002
Regrete. Multe și amarnice regrete. Dragostea pentru Doamna X a fost ca un foc ce pârjolește totul, cu pasiune sălbatică, vecină cu nebunia. După multe întâmplări nefericite viața a intrat în normal. Aparent….
Există femei care fac mâncare, spală, calcă, fac cumpărături, îngrijesc copii! Și totul cu foarte multă răbdare și dragoste. Fără aceste femei, bărbații nu ar fi nimic. Bărbații sunt oglinda femeilor. Dacă sunt femei în adevăratul cuvânt! Celelalte….
Eu eram oglinda în care se reflecta viața mea cu toate bucuriile și mai ales cu toate necazurile care au urmat.
Soțul meu nu putea să privească în ea. Se simțea vinovat de ceea ce s-a întâmplat. Nu-i plăcea că eu îi arătam adevărul în această oglindă. Nu putea să recunoască, nici în ruptul capului, că eu eram puternică, cu picioarele pe pământ, semeață. Lui, orgoliosul, nu-i mai rămăsese decât rușinea, neavând curajul să declare că este învins. De aceea țipa, urla, spărgea totul în cale, călca în picioare nu covoarele, ci inima celei care îi fusese credincioasă până la sfârșit.
Într-un târziu am făcut un accident cerebral vascular destul de grav. Am fost în comă profundă, am fost paralizată, mi-am pierdut vocea. Dar încet, încet mi-am revenit.
Am rămas cu o imensă tristețe și cu un sentiment de neliniște și neîncredere. Gândul că nu mai există speranță, mă chinuia îngrozitor. Totuși trebuia să lupt cu mine, cu soțul meu. Să iau viața de la capăt!...
Bunicul meu dinspre mamă mă povățuia: „Când oamenii greșesc și-i iubești, mai dă-le o șansă!...”
Răsfoiesc filele manuscriselor și găsesc fel de fel de observații, notări, comentarii despre frământările, tristețile și mai ales regretele lui în ultimii opt ani.
***
„Mi-am iubit copiii, dar nu am putut să le-o arăt. Și știi de ce?
Fiindcă am făcut multe greșeli
Fiindcă sunt un om nefericit…
Și ce mult am supărat-o pe soția mea! Numai ea știe…
Și cu toate acestea, ea este cea pentru care trăiesc.
I-am mărturisit că o iubesc pe Doamna X. De aceea face imposibilă relația noastră. Am înțeles, într-un târziu că o pierd ireversibil.
Dezamăgirea este permanentă și totală. Alergi după un miraj.
Și eu am alergat după acest miraj, dar am ajuns într-un deșert de singurătate și regrete.
2005, George Vioreanu
***
Odată în viață o apuci pe scurtătură să ajungi mai repede.
În viață șansa nu te caută.
Viața mea e plină de tine, ce să fac?
Mi-ar fi greu să trăiesc fără tine!
Nu-mi cere asta!
10 august 2009
Viorica Panghe Vioreanu, soție
***
M-am gândit să ieșim să ne plimbăm. Te rog să te îmbraci cu costumul care îmi place mie.
În timp ce ne priveam în oglindă, pentru ultimele retușuri, îl aud: „Ce mult te-am iubit! Mă uit la tine și-mi dau seama că tu, în loc să îmbătrânești, ești din ce în ce mai tânără. Cine te vede nu-ți dă 60 de ani! Eu am să mor iar tu, după puțin timp, îți vei reface viața!”
Am plecat. Ne-am oprit la restaurantul „Boema”. Am stat până la miezul nopții. A fost ultima petrecere de ziua lui de naștere. Împlinea 60 de ani!
10 august, 2010
***
Pe un colț de manuscris, am descoperit, după ce a trecut la Domnul, o mică observație:
„Soția mea e plină de mister. Până și când râde este tristă. Parcă ar ascunde ceva în străfundul inimii.”
10 august 2010,
ultima petrecere a zilei de naștere a lui George, la restaurantul „Boema”
***
George, îmi pare atât de rău că pământul nu te merită!
Ce s-a întâmplat? Oare atât de nefericit ai fost?
Dacă m-aș întoarce în timp, în copilărie, când mă țineam de fusta mamei, sau la 18 ani când te-am cunoscut pe tine și aș fi încercat să-ți șterg lacrimile, nu s-ar fi întâmplat ceea ce a urmat!
12 decembrie 2010
Viorica Panghe Vioreanu, soție
***
Am plecat…
Uită-mă!
Nu mă mai căuta…
Și lasă-mi liniștea!
Păstrează această batistă
Să rămână la tine!...
Fiindcă tu ai fost primăvara în toamna mea!
21 octombrie 2010
Viorica Panghe Vioreanu, soție
***
„Mi-s lacrimile pâine
și băutură mi-s.
Căci sufletul mi-e bolnav
de dragoste și vis.
Ah! Când va să răsară
o luminoasă zi,
Și lacrima amară
când mă va părăsi?
Ca lumânarea care arde blând
eu trebuie să mă consum pe mine…
Căci inima, cu flăcări mari arzând
se mistuie pe sine…”
31 iulie 2014
***
„După patru ani am avut un sentiment de vinovăție pentru că el s-a dus iar eu am rămas.”
„Mult timp mi-a fost dor de el.”
10 decembrie 2014
Viorica Panghe Vioreanu, soție
No comments:
Post a Comment