„Am viețuit așa cum a dat Bunul Dumnezeu… dascăl, o viață întreagă, ziarist pe apucate și scriitor cu multe pagini scrise, nu îndeajuns mulțumitoare pentru mine spre a le publica; un singur roman publicat – Salonul de voci inegale – aproape necunoscut, nerecunoscut decât în taină pe ici pe colo. Pur și simplu îngropat de niște oameni ce mă înconjurau cu atenții și laude „de prieteni”….
Poate va fi o vreme când se va recunoaște că am însemnat ceva ca dascăl, ca ziarist, ca scriitor. Poate!...
Nu învinuiesc pe nimeni de nimic, din ceea ce am trăit, din ceea ce am suferit. Pe cei care mi-au făcut rău (chiar până în ultimele zile) îi iert și mă rog la Bunul Dumnezeu să-i ierte pentru mizeriile, calomniile și alte răutăți greu de îndurat, greu de crezut pe care mi le-au făcut.
De aceea, vă rog pe toți, începând cu familia mea, cu prietenii și colegi să respectați întocmai ultimele mele dorințe:
- Să nu se rostească la căpătâiul meu nici un cuvânt;
- Să nu îmi aduceți nicio coroană cu flori sau orice altceva (colectă de bani) pentru nimic în lume, vă rog!
- Să nu mă însoțească decât membrii familiei, un preot și groparii. Înmormântarea mea să se facă într-o discreție totală (mașină închisă care să străbată orașul în viteză normală, pe cât se poate de repede)
Am vrut toată viața mea să nu fac rău nimănui. Poate că am greșit uneori. Dacă unii oameni se vor simți nedreptățiți de mine, le cer să mă ierte.
Aceasta a fost dorința mea și acest ultim cuvânt dacă se poate, aceasta și numai aceasta să se dea publicității.
Nu știu ce s-ar mai putea adăuga.
George Vioreanu
P.S. Adesea se obișnuiește ca un om să fie recunoscut abia după moarte, să fie îngropat într-o sumedenie de laude, discursuri, ceremonie, trâmbițe, fanfare, aiureli. La ce mi-ar folosi câtă vreme, eu, în timpul vieții, n-am fost recunoscut în niciun fel. Dimpotrivă! Iată o explicație simplă și firească pentru dorințele exprimate mai sus.
Așa am simțit, așa am dorit eu și numai eu, după vreo 30 de ani de umilințe, și prea puține reușite…
27 oct. 2006
IUBIREA MEA
Stă pe un piedestal de cenușă.
Greșeală de neiertat,
Durere, îngrijorare
Acum, vai mie
Acum cade!
Pentru că am divinizat-o
Am hrănit-o
Am ocrotit-o
Nu numai cu inima
Nu numai cu gândurile bune
Ci și cu rugăciuni:
Dă-i, Doamne,
Tot ce mi-aș dori mie
Fă-i, Doamne,
Un piedestal din mine
Iar pe mine,
Fă-mă, Doamne,
Cenușă!...
2 noiembrie 2006
P.S. Pentru soția mea, chiar așa cum am scris, sunt gata de orice sacrificiu, și voi fi dacă Bunul Dumnezeu îmi va da zile.
Cu iubirea dintotdeauna,
George Vioreanu
1 comment:
Test
Post a Comment