Ne-am cunoscut în cancelaria școlii, și am purtat o lungă discuție privind învățământul din România. Era dezamăgit, dar spera că situația se va schimba în bine, atât în societate, cât și în școlile românești.
Își dorea foarte mult să realizeze o revistă a școlii și visul i s-a împlinit atunci când, într-un consiliu profesoral, în anul 1999, dl. director Nicolae Vasile i-a propus exact ce-și dorea cu atâta ardoare.
Din acel moment, colegul nostru a început lupta cu timpul, făcând de multe ori din noapte zi, scriind și ajutându-i și pe alții să scrie, descătușând energii nebănuite în cei care și-au învins neîncrederea și teama de a scrie pentru prima revistă a școlii noastre.
În acest admirabil efort l-a ajutat minunata sa soție, dna. Viorica Vioreanu, care la rândul ei realiza o excelentă revistă la școala unde activa.
Lansarea primului număr al revistei noastre, numită „Arte și meserii” a fost un eveniment la care a participat un public numeros, format din scriitori, ziariști, directori de școli, conducerea Inspectoratului școlar, a Casei corpului didactic, reprezentanți ai unor instituții de cultură, cadre didactice, elevi și părinți.
Prezentarea primei reviste din istoria acestei școli a avut loc în ziua de 6 decembrie 1999, și a fost un dar de Sf. Nicolae, atât pentru cititori, cât și pentru realizatorii ei.
Noianul de aprecieri la adresa redactorului șef George Vioreanu, l-au încurajat să continue în demersul său de a face din revistă un simbol al școlii, o adevărată rampă de lansare pentru elevii talentați, dar și o oglindă a realităților și succeselor care au consolidat prestigiul unității noastre.
Se poate spune că „Arte și meserii” a fost copilul de suflet al regretatului profesor, scriitor și ziarist George Vioreanu.
Puțini știu că pentru apariția revistei la data prevăzută, cel care ne privește astăzi dintr-o stea a dormit nopți la rând pe un colț de masă dintr-o tipografie, ronțăind doar câțiva covrigi uscați pe zi și inhalând prin toți porii mirosul de cerneală tipografică.
George a fost prietenul cuvintelor, pentru că ele îl ajutau să exprime gânduri și opinii, sentimente și trăiri. În acest sens stau mărturie numeroasele articole scrise și publicate de el, precum și romanul „Salonul de voci inegale”, unul dintre cele mai bune scrise după decembrie 1989.
Cel care a iubit atât de mult oamenii a fost și un descoperitor și șlefuitor de talente literare, cărora le-a fost apoi și mentor, călăuzindu-i pe drumul consacrării.
Noi, cei care l-am cunoscut, îi păstrăm o amintire vie celui care prin revista pe care a ctitorit-o, a creat un arc peste timp între generații.
Prof. Gh. Burducea
(„Arte și meserii” nr. XVII, dec. 2010)
***
Avea o dicție perfectă. Vorbea folosind o limbă română impecabilă. În timp ce vorbea, făcea pauze între cuvinte astfel încât aveai impresia că-i percepi gândul!
17 noiembrie 2013
Viorica Panghe Vioreanu, soție
***
George Vioreanu a fost un talent literar de geniu însă de o mare naivitate
Gh. Burducea
***
GEORGE VIOREANU - UN SCRIITOR RISIPIT ÎN LUPTĂ CU DESTINUL ȘI CU SINE ÎNSUȘI
Sâmbătă, 10 decembrie a.c. a avut loc comemorarea unui an de când regretatul profesor, publicist și scriitor George Vioreanu, a trecut în neființă, petrecându-se către cele veșnice. Într-o atmosferă cernită, participanții – membrii ai familiei, apropiați – i-au evocat personalitatea și i-au cinstit amintirea de soț, părinte, prieten....
Veritabil senior al relațiilor interumane, George Vioreanu a cultivat constant respectul, înțelegerea, sinceritatea izvorâte din profunda sa dragoste pentru oameni. Pedagog cu vocație, a predat istoria la colegiile „Mihai Eminescu” și „Dr. C. Angelescu” din Buzău, fiind venerat de elevii săi. A inițiat și a condus cu pasiune și competență revista de prestigiu a școlii.
Dar cea mai mare dorință a regretatului George Vioreanu – o spunem fără teama de a greși – a fost aceea de a scrie, de a deveni un scriitor adevărat. Ceea ce s-a și întâmplat, ulterior ajungând la performanțe artistice de prim ordin, îndeosebi sub raport stilistic.
Deși a scris destul de mult, în timpul vieții sale nu a văzut lumina tiparului decât excelentul roman „Salonul de voci inegale”. Fapt lesne explicabil mai ales pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape. Se poate invoca în acest sens exigența sa față de cuvântul scris, față de sine însuși. Mereu înconjurat de manuscrise – scria, ștergea, rectifica, relua – George Vioreanu a preferat să publice proze scurte, fragmente bine șlefuite, în presa locală sau centrală. Aspectul acesta a condus pe de o parte la o anumită risipire a operei în diverse publicații, iar pe de alta la slăbirea caracterului ei unitar. Se adaugă apoi dispariția sa prematură, dictată de destinul implacabil.
La data decesului, încă două cărți erau pregătite spre publicare: „Amplu studiu monografic George Panu și radicalismul său”, precum și un roman foarte interesant inspirat din lumea târgoveților „Cal de rege, cal de prinț” la care se adaugă un alt roman aflat atunci în lucru: „Dumnezeu se roagă pentru minuni”.
Romanul acesta, de referință, urmărește destrămarea unei familii și situația tragică a câtorva destine individuale, aflate într-un context istoric aparte. Într-o viziune devastatoare, cartea se constituie într-un sever rechizitoriu la adresa regimului totalitar, pendulând pe zona unor practici înfiorătoare, specifice comunismului, de înjosire a ființei umane. O bătaie lugubră în podea, provocată de un baston la anumite intervale, răzbate ritmic, ca un leitmotiv, dintr-un salon straniu, fără identitate, insinuându-se printre voci inegale (șoptite sau stridente). Atmosferă gravă, sugerând că cineva veghează, că totul se află sub control, iar abaterile de orice fel vor fi fără milă și prompt sancționate, în manieră de grea închiziție.
Este primul roman apărut după revoluție la Buzău, provenind din ceea ce s-a numit „literatură de sertar”. Scrisă cu talent și obiectivitate, cartea aceasta asupra căreia nu e momentul să insistăm, își propulsează autorul către primele trepte ale oricăror ierarhii valorice.
Acum, la un an de la dispariția sa prematură, nu putem decât să îndreptăm un gând pios către cel care a fost și va rămâne viu în amintirea noastră, prietenul George Vioreanu. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Ioan Stoica, „Opinia”, 12 dec. 2011
DEMNITATEA PROZATORULUI AFLAT SUB PATIMI
Întâlnim oameni. De fapt, intrăm în contact cu modalități de a fi, de a gândi și de a simți. Unii înseamnă ceva, alții foarte puțin, în cea mai mare parte nimic. Cei cu adevărat admirabili sunt, însă, persoane. Așa cum a George Vioreanu. Mic de statură, ușor supraponderal, cu ochii pătrunzători, cu râs șăgalnic și sincer, citea omul dintr-o privire. Orgoliul său provenea dintr-un acut simț al valorilor. Și bineînțeles al ierarhiei bazate pe muncă și recunoașterea meritelor. De aici, a rezultat o severitate, nu totdeauna agreată, față de sine și de ceilalți. Însă, puteai să-i reproșezi implicarea? Era profesor de istorie, membru în cenaclul „Viața Buzăului”, cercetător, prozator, instructor de brigăzi artistice (a câștigat de nenumărate ori premiul întâi pe țară), membru în juriul concursului „Cei mai buni continuă” (la nivel de întreprinderi economice), mai târziu ziarist, întemeietor de reviste și colaborator la diferite publicații. Am recunoscut imediat în acest om, semnul licornului. Avea nevoie de afirmare, ca de aer.
Mulți îl considerau capricios. Dar numai stând în apropierea sa, puteai cunoaște arderea cumplită pe altarul performanței. Aceasta l-a măcinat încet, dar sigur. Nu vorbea niciodată despre boala sa de inimă și continua cu o îndârjire, care își trăgea rădăcinile din mândria și onestitatea bunicului dinspre tată.
S-au spus despre el vrute și nevrute. Sunt unul dintre puținii care știu că erau neadevărate. Și pentru acestea, suferea cumplit. Nu putea să înțeleagă invidia, răutatea, egoismul, lipsa de scrupule. Nu era capabil de așa ceva. Dar găsea întotdeauna comentariul acid: „ăștia, nu știu cum e să stai o zi întreagă nemâncat, doar cu un covrig, numai ca să citești la bibliotecă!”.
Înainte de 1989, se temea că este supravegheat de securitate. Astăzi, înclin să cred tot mai mult că avea dreptate. Nu-și găsea întotdeauna locul. Fusese de prea multe ori ostracizat pe diferite motive, unele inventate. De pildă, i s-a respins teza de doctorat (o admirabilă cercetare despre George Panu) pentru atitudinea antimonarhică a cunoscutului reprezentant al liberalismului radical(!).
Avea măsura lucrului bine făcut. Meticulos, până la exasperarea, plin de energie molipsitoare, gata să renunțe la orice pentru o izbândă, altminteri discutabilă.
George Vioreanu a fost un real talent literar. Mânuia cu măiestrie cuvântul. Avea forță sugestivă. Într-o bună zi, de dinainte de Revoluție, mi s-a destăinuit: „Pregătesc un roman, dar nu e momentul să apară”. L-a editat abia în anul 2000 („Salonul de voci inegale”). Improviza cu ușurință versuri. Într-o seară, după o izbândă culturală a Liceului „Mihai Eminescu”, a compus pe loc, fiind la un pahar de vin, o strofă, din care-mi aduc aminte următoarele versuri: „mărită Doamnă / eu atâta cer / să nu fiu un dreptunghi / să fiu doar un echer”.
Era un spirit enciclopedist. Pasionat după istorie, putea să vorbească ore întregi despre subiecte neștiute ale trecutului românesc. Interlocutor agreabil, iubea anecdotele, admira femeile frumoase (să mă ierte familia, că nu toate, e aici, nici un gând rău!) și vinul bun. Dar, pe toate le stăpânea ca un simț estetic demn de menționat. Și avea un umor seducător. Amuzat, îmi povestea cum l-a căutat pe celebrul acordeonist local Mișu Porumbiță, în vederea unei colaborări pentru spectacolul școlii. Iar cererea acestuia, l-a lăsat descumpănit: „să mă luați cu taxiul, că eu sunt profesor!”.
George Vioreanu a răspuns pătimaș și ironic, cu armele sale de intelectual, la provocările unor vremuri neprielnice.
George Tarara,
„Cartelul metaforelor” nr. 14-15 sept-oct. 2015
No comments:
Post a Comment