SALONUL DE VOCI INEGALE

Lecturați acest roman iar dacă vă place și aveți posibilitatea, îl puteți edita fără nicio pretenție materială, dar asta doar până în anul 2020. Apoi, tot ce apare, drepturile de autor vor reveni, prin dorința expresă a autorului, celor cinci nepoți ai săi:

Vioreanu Ana-Maria

Vioreanu Vlad-Cătălin

Vioreanu Victor și

Tarpan Andrei

Tarpan Maria

Vă mulțumesc anticipat pentru înțelegere!

Soția autorului, Viorica Panghe Vioreanu

 `

SALONUL DE VOCI INEGALE 

CAPITOLUL I

           Străzile se urneau cu oameni cu tot către piaţa înconjurată de clădiri cu faţade la fel, parcă de magazine la parter, parcă de balcoane descoperite strident de câte o frânghie cu rufe: rochiţe, cămăşuţe, chiloţei la zvântat. Erau ţepene, cu ţurţuri de gheaţă şi se bălăbăneau moarte, înainte-înapoi.

           Toate ferestrele sunt astăzi deschise. Mâine va fi o nouă sărbătoare legală şi s-a făcut deparazitarea periodică. O dată pe săptămână, sau de câte ori este nevoie, vin trei, mereu trei inspectori care numără ploşniţele cele mai avansate pe linia involuţiei. Grupul de trei face gălăgie la subsolul 4 bis, dar nimeni nu se sinchiseşte. Tanti Stela găseşte numărătoarea foarte necesară, ca orice numărătoare. Un vecin a crezut-o şi i-a dăruit un toc de scris de pe vremuri, un coif de carnaval şi un zâmbet de dansator de operetă, despre care tot tanti Stela găseşte că nu se mai poartă, că asta va fi penultima sărbătoare legală. 

           Numai locatarul nostru bate tactul cu bastonul din trestie de bambus în tăblia patului din lemn de nuc. El vrea mereu altceva. Nimeni nu ştie ce vrea, pentru că nu spune ce, dar vrea mereu ceva, pentru că bate tactul altfel. Uşa lui nu se deschide niciodată, de aceea este privită cu respect religios. Pare a fi acolo dintotdeauna… 

           Într-un tablou cu amazoane apărea chipul ei. Cap nefiresc de lung, ochi desenaţi prin două linii alungite, chip magic, într-o disproporţie evidentă, prin adăugarea unui trup clasic de sfântă, bărbie rotundă, fină, cu o adâncitură umbrită sub buza de jos. Nici nu privea, ci dormea, pentru că acei ochi de linii alungite păreau tot timpul închişi. Era imaginea ei dăruită tuturor ziua. 

           Noaptea cobora peste tot şi avea şi ochi, şi trup, şi suflet, aidoma oamenilor adevăraţi. 

           Când tanti Stela era chemată la parter, se îmbrăca de fiecare dată sobru. Mergea paralel cu oglinda, privindu-şi panto­fii negri, fără toc. Cerea pălăria gri, mai cerea ceva, fără să in­dice culoarea. Toate se asortau la negru şi gri. Când era chemată la parter, tactul înceta. Nimeni nu se bucura prea mult, deşi parterul însemna deasupra, cu totul altceva... Ultima oară tactul a reînceput după numai o oră, iar tanti Stela a revenit după nu­mai o zi. Ea şi-a povestit întâmplarea fără să plângă. “Nu aş fi crezut vreodată că sunt atât de cunoscută! Se ştie tot ce fac, pas cu pas! Mi se dă impresia că sunt apreciată, că aş avea oarecare merite, fireşte. Am acceptat colaborarea la sfatul Colonelului Puşcaşu. Mi-a spus că altfel nu se poate. Ce om! Cât de bine a intuit totul!… Vremurile…” Era singurul ei entuziasm. Colo­nelul Puşcaşu - ce fel de colonel era el, tanti Stela nu a ştiut bine niciodată - îi fusese apropiat, chiar foarte apropiat. “Colonelul, spunea ea, era chemat mult mai sus. Eu nu puteam să fac nimic pentru el. Informam pur şi simplu. Ce şi cum… M-a avertizat el la timp. Avea imaginaţie. Pe urmă imaginaţia lui a încetat lăsând loc, tot mai mult, unor ieşiri stranii, poate nebuniei, cum am aflat. Ultima dată când l-am văzut, îmi amintesc, a apărut în pragul uşii, avea privirea cruntă, numai flăcări de ură, sau cine poate să ştie de ce avea el privirea aceea. Lovea nervos cravaşa de carâmbul cizmei, încât aveam impresia că mă lovea pe mine. Se îmbrăca uneori în uniformă - de fapt o manta zdrenţuită, cu care venise din prizonierat - pentru că îi amintea de tinereţea lui aventuroasă, spunea mai mult în glumă, dar eu nu l-am crezut niciodată”. Dădea din mâini, nervoasă, tanti Stela. Ceilalţi o priveau cu uimire, dar nu o mai ascultau. Niciodată nu am ştiut cine era acest Colonel Puşcaşu şi ce însemna el pentru tanti Stela, pentru noi… 

           Megafoanele din piaţă amplificau comenzile. “Lozinca, mai în spate! Nu acolo! S‑ar putea să avem probleme! Aşa e bine! Portretul mai în faţă!…” A şaptea repetiţie înaintea sărbătorii legale de mâine era în plină desfăşurare. Cei mici nu se mai mirau. Li se părea totul normal, pentru că aşa apucaseră. Micuţul Mac defila. Era foarte mândru. Îşi aranja uniforma, se încolona ascultător şi cânta cuprins de o idee fixă, la gândul că decoraţia furată de acasă – nici nu ştia a cui fusese şi dacă mai interesa pe cineva – ar putea fi cu adevărat a lui. O simţea fierbinte la piept, pe sub haină, pitită acolo de văzul lumii, secretul lui, pentru care îşi făcea procese de conştiinţă nelămurite. 

           Bătrânul Mac Tulumb mormăia ceva nemulţumit. Era veşnic nemulţumit. Încerca să explice cum era altădată. “Era cu totul altfel. Io am apucat vremuri, nu glumă!” asigura împroş-când saliva până departe. “Eu am lucrat în munca dă partid ani mulţi. Să tot fie vreo douăzeci şi cinci! Ani grei dă lămurire, dă mobilizare, dă muncă pă toate liniile, dar şi dă satisfacţii… Ce mobilizare! He, he, he! Ce… Ce mobilizare făceam io! Ca la carte! Pă linia culturii am lucrat mai mulţi ani. Am ajuns să cunosc oameni mari, din toate domeniile, unu şi unu. Le lipeam afişe. Ce… Ce afişe lipeam io! Pă linia culturii e greu. Munceşti cu oameni mai deosebiţi, cu telectuali. Pă ăştia trebuie să ştii cum să-i iei. Nu era uşor. Aplicam politica partidului. Dădeam indicaţii tuturor cum ar trebui să se încadreze, să facă totul pentru transpunerea în viaţă a politicii înţelepte a partidului şi a conducătorului iubit. Dacă nu să încadrau, luam măsuri şi dădeam cu ei de pământ. Mulţi s-au încadrat şi au ajuns departe… Alţii, mersi, regret…” Înşira de fiecare dată pe toţi cei cu care lucrase. “Dă Sandi aţi auzit? Cum, nu v-am vorbit dă Sandi? Dă Sandi Chioru!… Ăsta a ajuns mare pă la un C.A.P. Îi cam plăcea să tragă la măsea, dar era om de nădejde al partidului. He, he, he! Ce… Ce oameni! Să-l fi cunoscut voi pă Mitică Baracu! Şi ăsta e mare, tot pă la un C.A.P. Dat dracului, Baracu!… He, he, he! Ce oameni! Ce…” “Taci! s-a răstit la el tanti Stela. Eşti ramolit! Auzi! Cine vorbeşte de trecutul lui? Toată viaţa te-am dus în spate ca pe un infirm. Ar trebui să taci!” Tanti Stela se indignase deodată. S-a lăsat o tăcere nefirească. Doar tactul se mai auzea peste zgomotul surd din piaţă. 

           Coloana demonstranţilor luneca la nesfârşit. Serj s-a oprit numai să o vadă pe Keti. I s-a atras atenţia că ieşirea din coloană este interzisă. Keti l-a zărit de departe, printre capetele aliniate. Voia să-l strige: “Mergi înainte, Serj! Tot înainte! Nu te opri! Înainte! Te rog, Serj!” El a privit-o, a înţeles strigătul ei mut şi a pornit tot înainte, repede, repede… Cu imaginea ei în priviri, el a continuat marşul la nesfârşit. La fel, cu apariţia lui, ei i-a revenit zâmbetul. Se simţea fericită. 

           Zori are un prieten, sau logodnic, sau nimic din toate acestea. Stal (Oţel) a fost pur şi simplu repartizat, ca odinioară bătrânul Mac, la subsolul 4 bis şi a fost lăsat în grija lui Zori. De fapt nimeni nu ştie de ce stă el, Stal, acolo. Uşa lui nu se deschide, la fel cum nu se deschide nici uşa de unde se aude tactul. Este frumoasă Zori, deşi plânge prea des şi priveşte îndurerată uşa mereu închisă, aşteptând să se ivească odată şi odată el, Stal. 

       Tot Zori are o prietenă, Sofia. S-a anunţat pentru azi într-o vizită, nu cu totul întâmplător, poate în cinstea sărbătorii legale de mâine. Dar cine poate şti pentru ce vine uneori Sofia, care locuieşte undeva la etaj, la cei care locuiesc la subsol? Când a apărut prima dată, am privit-o cu nepăsare, chiar cu neîncredere la început, apoi cu un interes din ce în ce mai mare. M-au atras ochii ei. Semănau, sau pur şi simplu mi s-a părut, cu ochii din tabloul cu amazoane… Stranie asemănare! Totuşi, Sofia era altfel decât noi. Privind-o, aveai impresia că suferinţa este dată numai unora, sau că este inventată de unii pentru cei care se complac în suferinţă. Sofia avea ceva firesc, degajat în tot ce spunea sau făcea. Nu ofta, de plâns nici vorbă, iar zâmbetul ei… Zâmbetul ei era divin şi nu o părăsea nici o clipă. Pentru că venea de undeva de la etaj, subsolul nostru trăia un adevărat eveniment. A vorbit mai mult cu Zori. Pe ceilalţi i-a privit cu bunăvoinţă, împărţind zâmbete cu oarecare largheţe. “Sofia, dragă, i-a spus Zori, nici nu poţi să-ţi imaginezi câtă plăcere îmi face vizita ta!…” “Lasă, convenienţele! Îţi place sau nu, eu am venit. Doar lucrăm în aparat. Oricând poţi să avansezi şi să fim colege”. Hotărât lucru, fie şi numai privind-o îţi dădeai seama că vine dintr-un alt mediu pe care noi, cei din subsolul 4 bis, îl bănuiam. 

           “Spune-mi mai bine cum o duci în noua ta muncă pe care ţi-a încredinţat-o partidul? continuă Sofia. Te văd cam palidă. Se vorbește că ești însărcinată. Nu-i nimic rău în asta! Semn bun. Partidul a trasat sarcină activistelor să se implice personal în politica demografică. Toţi activiştii trebuie să aibă copii. E o dovadă de adevărat devotament faţă de politica partidului! Te încadrezi pe linia trasată ferm de iubitul conducător şi tovarăşa sa de viaţă. Ar fi bine să fii însărcinată! Sunt informată…. Lumea vorbeşte… știi cum e lumea! Nu! Nu este nevoie să-mi spui cine-i tatăl, nu prea are importanţă, esenţialul este să naşti un copil sănătos… Dar ce face prietenul tău, sau logodnicul tău, sau locatarul, Stal, misteriosul Stal? Ce nume de răsunet! Oţel! Revoluţionar de profesie! Unde este?” Zori a pălit şi mai mult, pentru că nu credea că mai cunoaşte cineva taina ei. Sarcina, copilul… Pe chipul ei s-a aşternut teama. A arătat uşa fără vorbe… Nu putea vorbi despre aşa ceva. Stal trebuia să rămână pentru toţi o taină, la fel şi copilul. O suferinţă, un blestem, sau… îndeplinirea unei sarcini de partid. “De ce nu iese să-l cunosc? continuă Sofia. Se spune că este un om deosebit, cu merite”. 

           “Cine ştie cum este?” s-a amestecat în vorbă bătrânul Mac Tulumb. După privirea cruntă, aruncată spre el de tanti Stela, ne-am dat seama că bătrânul iar făcuse o gafă. Nimeni nu vorbea despre Stal pentru a o menaja pe Zori. “Nu ştiu ce să spun, nu ştiu nimic despre el. Se teme. E retras… Este…” Zori nu mai putea să continue. “De ce? se arătă contrariată Sofia. Ar trebui să iasă, să vorbească, să-l cunoască lumea, să ne împărtăşească din experienţa lui, să schimbăm impresii… Poate am fost prin aceleaşi locuri, la aceleaşi monumente. Am auzit că a contribuit şi el…” Sofia se repede spre uşa închisă. Uşa nu se deschide. În liniştea nefirească ce s-a lăsat, se auzea tactul. Mereu la fel, mereu imperturbabil. Dinspre uşa lui Stal se auzea ceva, poate un zgomot. Era o bandă de magnetofon, singura pe care o asculta Stal. “În zadar încerci, spuse Zori, ştiu bine, nu va ieşi, se simte rău printre oameni. Se crede trecut şi infirm. De câteva ori pe zi, ascultă înregistrarea de pe banda de magnetofon. Am auzit-o de atâtea ori încât am învăţat-o pe de rost. Ascultă! Acum urmează discursul, apoi decorarea lui, aplauzele, uralele…” “Bine, dar această înregistrare o ştiu şi eu, spune Sofia. Toţi am primit o asemenea înregistrare pentru că am fost acolo. Am acasă câteva. Dacă vreţi, vă pot aduce…” “Nicidecum! sări Zori indignată şi cu lacrimi în ochi. Nu! Te rog, Sofia! Nu! Banda lui Stal este altfel. Nu poate fi ceva obişnuit. El crede în ea, s-a sacrificat pentru a primi aşa ceva. Ascultaţi! Acum se poate auzi chiar numele lui. Urmează felicitările, apoi repartiţia lui aici. Ce clipe minunate trebuie să fi trăit el atunci! Şi chiar dacă nu ar fi aşa, el trebuie să creadă că aşa a fost, pentru că, la construcţia acelui monument, el şi-a lăsat o parte din viaţă, a fost un entuziasm, o credinţă a lui. Cât despre copil… el nu trebuie să ştie nimic, pentru că nu era aici, nu este al lui. Asta mă priveşte doar pe mine. Eu am vrut să am un copil pentru viaţa mea lipsită de orice bucurie. Să dau viaţă unui suflet al meu şi atât!… Poate şi pentru politica partidului, dar… Ce…” Nu mai era în stare să spună nimic din cauza lacrimilor. 

           Banda se oprise. Tactul continua la fel de monoton, iar megafoanele din piaţă anunţau un cântec de renunţare. Sofia zâmbea cu îngăduinţă, iar tanti Stela servea dulceaţă amăruie. “Mie să-mi daţi cel puţin o bandă din aia înregistrată, să i-o arăt lui Sandi Chioru sau lui Mitică Baracu, să crape de necaz şi, în plus, două porţii de dulceaţă amăruie să-mi daţi”, spuse cu greutate bătrânul Mac Tulumb, împroşcând saliva până departe. “Taci! Tu ai face bine să taci!” îi curmă entuziasmul tanti Stela. 

           Serveau dulceaţă amăruie şi ascultau cântecul de renunţare. O istorioară oarecare, la modă, despre un copil orfan şi pierdut, apoi regăsit, de unde reieşea că este foarte rău să-ţi pierzi copilul, că este foarte bine să-l regăseşti, dar este şi mai bine să urmezi sfaturile de bună purtare şi să renunţi la tot ce nu este dăunător. Ce este dăunător? Cântecul nu mai spunea, dar fiecare trebuia să înţeleagă ce voia. Cântecul se termina cu Uuuu prelung, sfâşietor… Uuu… “Aprindeţi luminile! Cântaţi epoca lumină! Cântaţi, oeni buni! Ridicaţi în slăvi cârmaciul, zeul carpatin!” spunea vocea coordonatoare. “Cântaţi!…” 

           Însoţit de Uuuu, îşi făcu apariţia şi micuţul Mac. I-a privit atent pe toţi şi a izbucnit: “V-am surprins! V-am surprins, iar mâine… Mâine vă demasc! V-aţi adunat aici să conspiraţi! Am sarcină să informez!… Sunt un copil devotat noii societăţi! Vă demasc!” Toţi au rămas uimiţi. Numai bătrânul Mac părea încântat. “Seamănă cu mine!” constată el pentru toţi, triumfător. “Cu cine să semene? Numai cu mine! E combativ, e prevăzător, se orientează repede, va ajunge departe!… Vino să te pup!” Îl luă în braţe. Micuţul Mac se zbătea să scape, dar nu înceta să fixeze cu ură pe cei care serviseră dulceaţă amăruie. 

           Linişte. O linişte apăsătoare. Până şi Sofia era contrariată. Îi pierise zâmbetul, iar tactul încetase pentru câteva clipe. Tanti Stela îi puse şi micuţului Mac o farfurioară cu dulceaţă, îndemnându-l să mănânce şi să se liniştescă, mai mult prin semne. Arăta când spre Sofia, când spre etaj… În sfârşit, micuţul Mac a înţeles. S-a repezit să-şi ceară scuze Sofiei şi să-i sărute mâna. “N-am ştiut tovarăşa, de unde veniţi. Desigur, situaţia se schimbă… Noi, adică ştiţi, noi trebuie să fim… Noi trebuie să facem totul… Noi tinerii… copiii, şoimii, pionierii… Trebuie, înţelegeţi, vă informez… vigilenţa revoluţionară… datoria… tânăra generaţie, cum spune marele conducător… Dar dacă nu mă faceţi comandant de pionieri, tot vă demasc!… Comandantul nostru e slab. S-a dat cu conspiratorii. Eu sunt cel mai bun!…” 

           Păreau stânjeniţi. Numai bătrânul Mac continua să fie încântat. “Vedeţi cum ştie el să se orienteze! Vedeţi? Îmi seamănă leit. Îl recunosc dintr-o mie! E copilul meu! Nu se poate altfel. E al meu!” “De unde ştii că-i al tău? interveni cu indignare tanti Stela. Numai eu pot şti al cui este! Poate fi al tău, poate fi al Colonelului Puşcaşu… Nu uita! Înainte de a fi tu repartizat aici, Colonelul era tânăr, era în toate minţile, iar eu… eu eram tânără şi îl iubeam…” “Stela! Dă-ţi seama ce spui! Stela! O singură vorbă dacă mai spui, voi informa organele! Stela!…” “Da! Chiar aşa, ce spun? Nu trebuia să spun toate astea. Nu trebuia… dar tu, Mac, întreci măsura. Nu voi da seamă nimănui de asta! Nimănui!…” 

           Tactul continua acum pe ritmul unui nou cântec de renunţare. De data asta, un cântec de demult, de la originile cântecului de renunţare, origini necunoscute, adică existau de când lumea, ca renunţarea însăşi. “Să ne iubim!” cam lălăit, cam copilăreşte, dar prelung, sfâşietor… “Să ne iubim!” Nu există alternativă. Şi iar şi iar… “Totuşi, să ne iubim!” 

           Bătrânul Mac Tulumb nu putea să fie decât încântat, pentru că îl cuprinsese o mulţumire de sine, sau ceva asemănător, poate o anumită mândrie, greu de ascuns. “L-am cunoscut! sări el. I-am lipit afişe. Nu mă credeţi? Să spună şi Stela! Nu ne-am cunoscut noi într-un parc în care răsuna cântecul ăsta?” Tanti Stela nu l-a luat în seamă. Era îngrijorată. Serj trebuia să se fi întors acasă. Pe unde putea să umble? Demonstraţia se terminase demult, iar Serj întârzia… 

           Sofia s-a făcut nevăzută aşa cum intrase. 

*** 

           În parcul acela, crengile se legănau sfârşite, fără viaţă. Desişuri-capcane, umbre trecătoare, şoapte neînţelese la tot pasul. Serj era atent. O strângea de mână cu putere pe Keti, împărtăşindu-i astfel teama. Un zgomot neînţeles, cu spaime… O pasăre a ţipat prelung şi a căzut rănită pe alee. Nefiresc. Zăcea acolo peste frunzele moarte, cu ciocul deschis, ca un sărut rece cu pământul. Un fior l-a săgetat prin inimă scurt, fără noimă. 

           - Sărmana, a oftat Keti. 

           - Nu-i decât o pasăre, a încercat s-o încurajeze Serj. 

           Erau convinşi că plimbarea lor în parc la acea oră era ceva necugetat; în orice caz, puteau fi încondeiaţi… şi mai rău la capitolul morală socialistă… fapte grave… Necăsătoriţi… Erau prieteni, dar Keti era căsătorită. Povestea tragică a vieţii ei. Dar cine să o înţeleagă? Se face mult caz de principii morale sănătoase. De bună seamă ei se situau în afară. Adesea se spunea: “Cum e posibil dom’le, o femeie căsătorită… să umble cu-n ăla… Nu se cade…” Şi tot aşa. 

           Ei se aflau acolo, la o oră târzie, împreună. Prea mult: sfidare, insolenţă, inconştienţă.
            Erau urmăriţi pas cu pas. Ştiau asta. 

           Keti avusese ideea de a se plimba prin parc. Încerca să-i spună ceva, un mare secret, de bună seamă. 

           - O prietenă, începu Keti, mi-a împuiat capul cu poveşti de dragoste. Ştie atâtea încât a ajuns să le amestece şi, ceea ce este mai ciudat, se crede ea însăşi eroina acestor poveşti. 

           - Şi ce-i cu asta? Unde vrei să ajungi? 

           - Ai răbdare, Serj. E cam urâţică, prietena mea, dar are suflet bun. Numai dacă o priveşti şi te cuprinde mila. O înţeleg, ştiu că şi-ar dori o dragoste mare, ca în poveştile ei. 

Serj ascultă, dar se uită cu teamă în toate părţile. 

           - E sfrijită, continuă Keti, nu are piept de parcă ar fi o scândură, nas ascuţit şi dinţi ariaţi, părul ras şi poartă perucă de culoare nedefinită… De ce îţi spun toate astea? Pentru că ea a înţeles zădărnicia vieţii ei şi vrea să facă ceva pentru mine, pentru noi… Să nu îţi fie teamă! O cunosc. Nu ne va demasca. Nu va spune nimănui nimic. S-a oferit să ne ajute. Va cere să plece undeva, la construcţia unui monument, pe un şantier, oriunde, şi ne va lăsa singuri în apartamentul ei. Înţelegi, Serj? 

           - Da… Da… Înţeleg, dar nu e… periculos? 

           - Vom fi numai noi. Vei veni acolo, te voi ţine ascuns ca şi cum ai fi repartizat legal, ai să ieşi de câte ori vom fi siguri că nu suntem în pericol… Şi vom fi numai noi! Îmi vine să plâng de fericire, numai la gândul că totul ar putea fi adevărat. O, Serj! Nu te mai frământa atât! Va fi bine. Ne vom iubi… 

           - Da, ne vom iubi… 

           Serj se simte deodată fericit şi puternic. Fără teamă, visează. În urechi îi persistă plăcut cuvântul dragoste. O nesfârşită dragoste. El şi Keti… Pasărea îşi ia zborul dintre frunze, şi-o închipuie cum se înalţă, cerul devine albastru, limpede... 

           - Keti, vom fi numai noi, într-o lume a noastră, fără dragoste inventată, unde sărutul are durata veşniciei, unde învie totul, ca o veşnică primăvară, în oameni, în frunze, în păsări… Keti, vino să culegem ciorchini de muguri de nuc, să ţi-i prind în păr, să te îmbrac în primăvară! Keti!… 

*** 

           Povestea lui Serj o mai ştie şi Zori. Ea nu o crede verosimilă. Şi pentru că a citit mult, îl aşează printre personajele lui Dostoievski, nefericit, nebun până la pierzanie. Povestea lui a devenit încă o povară pe conştiinţa ei şi aşa încărcată. 

           Tabloul cu amazoane prindea consistenţă în subsolul 4 bis. Nu era o inepţie cum credea bătrânul Mac Tulumb, deşi lipise afişe şi credea că are o părere autorizată pe linia culturii. Ochii aceia de linii alungite par mai deschişi ca niciodată, deşi bătrânul nu crede că aceia sunt ochi… 

           Povestitorul unic al acestor întâmplări se crede răspunzător de rememorarea lor: familia, cu destinul ei, toate cunoştinţele lor mai mult sau mai puţin apropiate, depănând amintiri. Tanti Stela este sora lui Serj şi se cuvine să fie aşezată la loc de cinste. 

CAPITOLUL II 

           Sara, Ţipra, Beti, Iţa, Golda, Roza, Puiu, Solomon şi Natan erau copiii lui Goldstein Ovreiu. Locuiau lângă noi, gard în gard, toţi mici, aproape că nu-i deosebeai, toţi cu părul roşcat şi cu pistrui mulţi pe obraz. Fetele stăteau toată ziulica în spatele casei şi foarte rar ieşeau să se joace cu noi. Priveau prin gard, retraşi, de parcă nu aveau curaj. Sara era mai mare şi ea vorbea pentru toţi. Ne cerea mâncare de-a noastră, mai ales de Purim, sărbătoarea lor, când ţineau post. Le dădeam cârnaţi iuţi, cu multă boia. Mâncau şi se strâmbau de usturime, dar mâncau. “Vrem şi noi tu, Stela, să ştim cum este mâncarea voastră”, spunea Sara. 

           Sâmbăta nu se jucau, nici nu ieşeau afară din casă. Aveau Şobăs, ziua lor de odihnă, când nu făceau nimic, nici gunoiul din casă nu îl strângeau, că era păcat, cum e la noi duminica. Stăteam pe lângă gardul lor şi-i strigam la joacă, deşi ştiam că nu vor ieşi, doar aruncau o privire afară, prin fereastră, pe după perdea şi dispăreau imediat. Probabil că nici să privească nu aveau voie. Aşa credeam noi, copiii, sau ni se părea, sau ne plăcea să învăluim casa ovreilor în mister, ceva de neînţeles… 

           În rest, ne aveam bine. Ne certam ca toţi copiii la joacă. Odată, noi am luat de acasă maţele de la o găină pe care mama le aruncase şi am vrut să ne jucăm de-a casa, de-a mama şi de-a tata şi am făcut mâncare. Am umplut maţele cu miez de nucă şi cu stafide şi ele au mâncat, li s-a făcut rău şi au vomitat. S-a dus coana Roza, mama lor, la mama noastră şi ne-a spus. “Coană Uţico, nu se cade una ca asta! Asta nu-i copii! Asta, haimanale!” Vorbea româneşte greu, cu puţin accent şi cam stricat. Iar mama a liniştit-o şi ne-a pedepsit. Nu ne-a lăsat să ieşim din casă, la joacă, vreo câteva zile… 

           La sfeştania fântânii au venit toţi vecinii cu familiile lor, cu mici cu mari. Au venit şi ovreii. Au mâncat şi au băut cot la cot cu ai noştri. S-au cam îmbătat, ca la petrecere. Cânta domnul Moise Goldstein, iar nevastă-sa îi ţinea isonul la un acordeon închipuit, cu buricele degetelor pe burtă. “Ita, ita, bobolei! Ita, ita, bobolei!” Ce însemna nu ştiam, dar râdeam de ne prăpădeam, noi, copiii, când ne uitam la domnul Goldstein, cum se înroşea la faţă, că era gras şi se strâmba când cânta. “Tu nu vrai, tu nu vrai, Iţîc să mă iai!” continua coana Roza, iar bărbată-su îi răspundea. “Ba io vrau, ba io vrau, Roză să ti iau!” 

           Era un cântec de-al lor. Şi repetau refrenul acela de neînţeles, însoţit de câteva mişcări de dans, amândoi de mână, înainte-înapoi, apoi se învârteau unul pe lângă altul… “Ita, ita, bobolei! Ita, ita, bobolei!” Dansau şi ai noştri, deşi nu prea ştiau cum. Făceau mai degrabă o horă şi se cam încurcau în paşi, spre indignarea domnului Goldstein, care spunea că numai ovreii ştiau dansul acela. Şi râdeau cu poftă toţi, iar noi, copii, printre ei, râdeam, râdeam, întruna… 

           Goldstein Ovreiu se pilise şi-l lua pe tata pe după gât şi-l tot pupa şi nu mai contenea. “Domnule Vasilică, voi aveţi un rege, noi avem o regină!” Iar tata îl asigura că nu-i chiar aşa. “Care regină, domnule? Care?” Nu se lăsa cu una cu două. Ştia el, Goldstein, ceva despre acea femeie, Elena Lupescu, că ar fi ovreică de-a lor, sau aşa mergea vorba despre ea, că se purta cu părul roşu, ca ovreicele şi zăpăcise cu frumuseţea ei până şi un rege şi câte nu se mai spuneau. Iar tata se apropia de urechea lui şi-i spunea ceva numai de ei ştiut şi râdeau amândoi. Tata îl tot contrazicea. “Nu-i aşa, domnule! Nu-i aşa!” Şi continuau să se ciondănească… 

           De Paşti, Sara ne dădea prăjituri de-ale lor şi ne cerea ouă roşii, cu mari rugăminţi să nu spunem la nimeni. “Tu, dă-ne, tu şi nouă ouă roşii! Dar să nu spuneţi la nimeni că ne-aţi dat”. Le dădeam. “Tot ouă sunt, zicea Beti, uimită, crezând că cine ştie ce sunt. Dar dacă voi mâncaţi, vrem şi noi să mâncăm şi să ciocnim cu voi. Mama nu ne lasă. Zice că ne spurcăm şi-i mare păcat”. Mâncau pe furiş un ou, toţi câţi erau, câte o firimitură, restul duceau acasă, în mare taină. De ce? Asta nu mai înţelegeam. Poate ca să mănânce şi altă dată, cine ştie… 

           Roza era cea mai mică şi o luam cu noi la negustorul Gurilă să furăm fier vechi. Gurilă avea o curte mare, cu tot felul de acareturi, claie peste grămadă, de nu le mai ţinea contul. Scoteam o scândură din gard şi o strecuram pe Roza pentru că numai ea încăpea. Îi spuneam ce să aducă, p’aia, p’aia, iar ea se ducea cuminte şi ascultătoare şi le aducea. Apoi, cu câte un fier în mână fiecare, ne duceam tot la Gurilă să i-l vindem. Gurilă cumpăra, ne şi lăuda şi ne spunea să venim numai la el şi pentru asta ne dădea un leu în plus, ca să nu ne ducem la concurenţă, să vindem fierul vechi. După un timp, tot noi îi furam fierul din nou şi tot el ni-l cumpăra. Mereu făceam aşa şi nu ne-a prins niciodată. 

*** 

           Avocatul familiei Picotti, Ilarie Constantinescu-Pletosu, era cunoscut pentru ideile lui de stânga. Fusese multă vreme ţinta entuziasmului public şi admiraţiei lumii bune din urbe. Se mândrea pentru aceasta şi pentru câteva procese în care făcuse pledoarii strălucite şi pentru câteva articole publicate în presa locală. Într-un cuvânt, avea amintiri plăcute, printre atâtea umbre pe care i le lăsase viaţa. Ducea o viaţă liniştită şi retrasă, de pensionar. Mai ales amintirile de om politic nu-i dădeau pace şi tocmai pe acelea i le dezgropau alţii. Chipuri de oameni politici, ziarişti, întâmplări din campaniile electorale, apoi războiul şi cei şapte ani de închisoare, la politici… 

           Urmau chipurile de femei, în rândul cărora trona, fără nici-o îndoială, Tora Picotti, pe care o cunoscuse, ca avocat al ei, într-un proces cu ceva belele legate de moştenirea lăsată de bătrânul Picotti, răposatul ei soţ. Aşa s-au cunoscut îndeaproape. Tora Picotti şi fiica ei, Laura, erau cunoscute ca “talience” printre vecini, deşi nu erau italience, doar Picotti fusese italian, iar ele, dacă rupeau câteva vorbe în italiană. Tora era o femeie frumoasă, tip meridional, cu o căutătură languroasă în ochi, cam înaltă, dar, se mândrea avocatul, femeie bine, chiar la vârsta ei. Când s-au cunoscut, ea să tot fi avut vreo cincizeci de ani. 

           Avocatul făcea o figură cam bizară, ceva diferit pentru un orăşel de provincie, mai ales pentru pletele ce i se revărsau pe sub borul pălăriei purtată numai pe o parte. Moda asta, cu părul mai lung decât se purta în mod obişnuit şi la care nu renunţa nici la bătrâneţe, era o amintire din vremurile când studiase la Paris. De acolo se întorsese cu un doctorat în drept şi cu părul lung, de-i zicea lumea Pletosu. Se mai spunea că tot pe acolo se învârtise prin cercurile politice de stânga, socialiste sau comuniste şi unii îi spuneau, nu fără oarecare răutate, “bolşevicul”, deşi el încerca să le explice că socialist nu-i tot una cu bolşevic. “Sunt doctrine diferite, într‑o mare măsură, chiar dacă, explica el, îşi au origini comune”. Dar politicienii nu-l iertau şi-l încondeiau mai ales în campaniile electorale. Ce şi-a dorit el dintotdeauna? Să se aleagă în Parlament, dar nu i-a fost dat. 

           Într-un timp se săturase de campanii electorale, de discursuri politice, de goana după voturi. Mergea prin sate şi trăgea la o cârciumă, aşa cum făceau şi ceilalţi politicieni. Aranja cu cârciumarul, un fel de agent electoral pentru toţi. “Domnule Constantinescu, îi spunea fără ocol cârciumarul, dă matale un butoi-două dă vin, colea în bătătură şi să adună lumea şi te ascultă ca la bâlci. Bea şi ascultă, iar la alegeri, las’ pe mine! Le spun io! Mă, votaţi cu ăla care a dat două butoaie dă vin, că dacă îl votaţi, dă şi trei butoaie şi înseamnă că-i om! Numai să-l votaţi!” Nu l-au votat niciodată, chiar dacă a dat şi trei butoaie de vin. Era unul care dădea mai mult decât el, un liberal influent şi bogat, înţeles şi el cu acelaşi cârciumar. Venea mereu în urma lui şi îl critica şi le vorbea oamenilor mai pe înţelesul lor, doar era un simplu negustor de cereale şi mereu câştiga. Din eşec în eşec, Pletosu ieşise din politică. 

           La cafenea se aşeza mereu la locul lui, ca altădată unde îl servea respectuos, ospătarul Gogu Fărâmiţă, cu maniere din alte timpuri, pentru că apucase acele timpuri, când ospătarii îşi făceau meseria cu distincţie. Avocatul stătea retras, nu prea intra în vorbă cu oricine, doar cu cei mai bătrâni, din generaţia lui, dar şi aceştia îi mai aruncau câte o înţepătură. “Cum a fost cu întâmpinarea bolşevicilor, domnule avocat?” Era singurul fapt despre care evita, pe cât posibil, să vorbească. Fusese o prostie, sau un eşec, sau ce naiba să fi fost, pentru că acceptase să joace un rol aiurea, la intrarea trupelor sovietice în oraşul lor. El, socialistul! Ce socialist? Bolşevicul, pe care adversarii politici îl trimiteau la Moscova, acolo, ziceau ei, să facă politică, acolo era locul lui. Tocmai el începuse să şi creadă că vin vremurile lui, se apropia frontul, dar în acea după-amiază de august 1944, a trăit o mare decepţie. Altfel îşi imaginase întâlnirea cu ostaşii sovietici… 

           Vedeau în el persoana nimerită pentru timpurile noi pe care le întrezăreau. Îngroziţi: veneau ruşii, bolşevicii!… Circulau atâtea zvonuri, care mai de care mai negre. Despre ce vor păţi cei bogaţi, burjuii, despre ce vor păţi femeile, apoi fetele mari. Doamne! Ce ne-a fost dat să trăim! 

           El era optimist. La cafenea, între prieteni, sau între adversari, în dispute temperate, adesea pe şoptite, el era omul zilei. Şi, fapt măgulitor, toţi, chiar adversarii de altădată, îi căutau prietenia. După oftatul prelung, ochii închişi la timp şi cu subînţeles adânc, prin gesturi a neputinţă, lăsa să se înţeleagă că nu prea are ce face, dar va încerca, va merge până la capăt, orice ar fi, era doar omul urbei… În sfârşit, venise vremea lui! “Lăsaţi, oameni buni! Totul se va aranja cât se poate de bine! Mă voi strădui! Fac tot ce pot!...” spunea. 

           Dădea o fugă la Tora, pentru că numai la ea acolo, în liniştea după-amiezii de vară, în căldura toridă, se simţea bine, uita de toate. Tora se purta cu multă amabilitate, ce altceva decât o prezenţă agreabilă, femeie în toate, atentă, supusă. Era în firea ei ceva care te subjuga. Voia să-i fie aproape, să o simtă alături. Doamne, Tora era o femeie adevărată! Stela, fata în casă, le aducea un lichior fin, cuburi de gheaţă şi cafele. Începeau discuţii fără sfârşit despre orice. Dădeau vizitei o politeţe exagerată, fără să lase, prin nimic, impresia că erau amanţi. Dar totul prevestea acea apropiere care trebuia să vină. Şi venea, deşi discuţiile nu ignorau neajunsurile şi temerile zilelor ce se apropiau vertiginos. Ca un ritual numai de ei ştiut, venea şi timpul apropierii, ceva îndelung aşteptat, dar, cu bună ştiinţă amânat, pentru ca plăcerea să fie mai mare. Din gesturi şi priviri se apropiau. Amândoi îşi bănuiau încărcătura de experienţă, dar nu, ei tergiversau, cu tertipuri dibace, momentul. O mângâiere peste sânii mari, sufocantă imagine a Torei, care rămânea ca o rană în amintire, la fel şi corpul masiv, femeie leneşă, dar sublimă în mişcarea către el, de se clătina cât era de voinică, apoi cuvântul şoptit în ureche, “dragule”, “dragule”, repetat. Şi nu mai era nici reţinere, nici ezitare, doar o dorinţă imensă, o cuprindere totală, mâini, picioare, unirea trupurilor într-o răsuflare sacadată, înlănţuire nervoasă, sforţare şi regăsire tinerească. Doamne! Îmbrăţişarea ei era grea; adesea neprevăzută în mişcări, se anina de umărul lui agitată, contorsionată, chiar sălbatică prin ţipăt… Era Tora lui dintotdeauna… 

           În acea după-amiază, nu a mai fost la Tora din cauza “angajamentului” ce îşi luase la rugămintea primarului. Acesta l-a căutat personal şi cu nelinişte în glas, l-a rugat să-l ajute, să ajute urbea. Vorbea fără şir, aproape înspăimântat. “Domnule Constantinescu, numai dumneata ne poţi salva! Numai dumneata poţi face asta! Ai fost socialist şi mai ştim că nutreşti simpatie pentru mişcarea de stânga, pentru bolşevici. La urma urmelor, eşti unul de-al lor! Faci asta pentru noi, pentru oraş, domnule avocat. Nu uita! Îţi vom fi recunoscători. Dacă salvezi oraşul, statuie îţi ridicăm!… Ceri să vorbeşti cu un comandant de-al lor, cineva cu autoritate. Te prezinţi cu eleganţă şi distincţie, cum ştii dumneata. Trebuie să faci impresie! Dacă nu ştie omul franceza, vorbeşti cu el ruseşte. E măgulitor pentru ei, doar ai fost câţiva ani procuror la Cetatea Albă, în Basarabia, din câte ştiu. Aşa, ştii ruseşte! E foarte bine! Îi vorbeşti de la început ruseşte. E bine să constate că la noi, în acest orăşel, sunt oameni care vorbesc limba lor, că au, cu alte cuvinte, simpatizanţi care abia îi aşteaptă. Domnule Constantinescu, ai mână liberă, promiţi orice. Poate au şi ei nevoie de hrană, de una, de alta, promiţi, numai să obţii de la ei asigurări că nu vor face devastări, distrugeri. Toţi locuitorii oraşului sunt îngroziţi. Asta este temerea noastră! Aici, în calea lor, fără nici-o protecţie, nu avem nici-o scăpare. Până se vor reglementa lucrurile…” 

           Tot aşa i-a vorbit primarul, până ce l-a convins, deşi el a încercat să-i arate că totul este o naivitate să se creadă că vor da vreo atenţie unei delegaţii oarecare, dintr-un orăşel oarecare de provincie, atâta vreme cât relaţiile noastre cu ei nu erau clarificate oficial… Şi totuşi, a acceptat… 

***

           Printr-o întâmplare cu totul obişnuită, se întâlnesc trei destine, sau, mai degrabă, două, pentru că, de acum, renumitul Colonel Puşcaşu apare cu totul impersonal. El face o figuraţie tragică, nu mai este conştient decât în parte de faptele sale, dar este prezent şi tulbură, fără voia lui, ambianţa generală. El este, dar, în acelaşi timp, nu este personaj al acestei întâmplări povestite şi răspovestite 

           Bătrânul cu înfăţişare ciudată împinge un cărucior de copil. În cărucior poartă un bidon cu vopsea albă, constată trecătorii la acea oră, după dârele lăsate pe trotuar. Pentru tanti Stela, omul acela nu este un anonim, este Colonelul Puşcaşu. “Îl vedeţi pe omul acela? întreabă tanti Stela. Domnule avocat, acel om este Colonelul Puşcaşu! Îl cunosc. acum nu mai înseamnă nimic, dar pentru mine el a fost o persoană, într-o oarecare măsură, apropiată, a fost cineva. Acum îl urmăresc cum trece prin faţa Palatului comunal de câteva ori pe zi, cu mersul său maiestuos, privirea fixă, prinsă de o văpaie. Pare să aibă o misie a lui de nimeni ştiută, de nimeni înţeleasă. Spre seară, se opreşte în faţa Palatului şi transmite comenzi stranii. Spune ceva despre un regiment, despre un asalt. “Soldaţi, ascultaţi comanda la mine! Sunt Colonelul Puşcaşu! Asupra podului de peste râu, salt înainteee!…” 

           - Domnule avocat, nimeni nu înţelege ce comandă. Lumea s-a obişnuit cu el, îl priveşte cu îngăduinţă, trece mai departe, nu-l ia în seamă, un nebun acolo şi gata. Eu îl cunosc şi îl înţeleg”. “Asupra podului de peste râu, salt înainteee!…” “Cuvintele Colonelului Puşcaşu sparg monotonia zilei. Vocea lui este inegală. Se aşează nefiresc peste vremurile ce le trăim, are un ton lugubru, nu place, este sigur, dar Colonelul există, domnule avocat, există!…” 

*** 

           Înainte de a ajunge în casa doamnei Tora, îşi continuă tanti Stela destăinuirea, aveam o familie fericită şi o viaţă îndestulată. Până ce l-au luat pe tata în concentrare, în sudul Moldovei, la costrucţii de cazemate. Nefericirea lui, pentru că era constructor de case, zidar, dar nu orice fel de zidar, ci unul de elită, un antreprenor, patron, om aşezat şi respectat. Dar să vă spun cum era viaţa noastră şi cum l-am cunoscut pe Gioni Puşcaşu, Colonelul de azi. Am rămas cu gândul la sfeştania fântânii, la acea sărbătoare, când vremurile erau bune, anii fericiţi, când trăiau părinţii mei, anii dinainte de război… 

           Joia, în zi de târg, ne duceam la Obor să o ajutăm pe mamaia. Avea cârciumă în gura târgului, loc cu vad. Noi, copiii, eram cu ochii după un chilipir. Alergam prin tot târgul, ştiam tot ce se vinde, ce caută fiecare, tot rostul. Băieţii lui Goldstein, mai ales, erau neîntrecuţi. Avea unul nevoie de ceva, căuta ceva, apoi noi ştiam unde să-l ducem. “Cizme cauţi, domnule? Apoi, de ce nu spui aşa? Vino, omule, să te încalţi!” Se ţinea după noi, din ce în ce mai uimit de isteţimea noastră şi nu ne lăsam până ce nu-l încălţam. Primeam un bacşiş şi de la el şi de la negustor, partea noastră, doar eram înţeleşi cu negustorul, să-i ducem numai lui clienţii. 

           Altul avea nevoie de ceva de-ale gurii şi ne ştia. Ne făcea semne să ne apropiem, el nu putea să lase marfa, dar ne trimitea pe noi. “Un cârnat de la coana mare şi un ţoi cu ţuică!” Coana mare era pentru toţi mamaia. Fugeam repede să-l servim pe om şi de fiecare dată ne alegeam cu ceva. Venea şi Gioni Puşcaşu pe urmele noastre şi târa tava cu cârnaţi şi mititei şi striga de i se boboşau ochii în cap. “Ia cârnatu, că-l ia altu, neamule!” 

           Miercurea, înaintea târgului, se făcea noapte mare. De cu zori soseau măcelarii, cei doi băieţi ai lui Tache Măcelaru de pe Tăbăcari. Aducea carnea, o vacă-jumate, burţi mari pentru ciorbă şi doi-trei porci, după cum era cazul. Toată ziua şi toată noaptea tăia mamaia la carne şi toca, făcea mici şi cârnaţi şi pregătea fleicile pentru grătar. De cu zori, uda cu cârpa de tifon grătarul şi-i da foc. Fumul răspândea un miros înecăcios la început, de îţi întorcea nasul din loc, mirosul de carne friptă, de cârnaţi, de mititei, de mirodenii. 

           Numai ce începeau să se vadă căruţele trase de boi, una lângă alta, cât vedeai cu ochii, pe sute de metri, îmbulzeală mare, lume de tot felul, ca-n zi de târg. Boii din spate veneau cu botul în căruţa celui din faţă. Oameni şi căruţe, o grămadă de vite, oi, cai, butoaie, scoarţe, cergi, câte şi mai câte, bogăţie!… “Mână, mă! Hăis! Cea!” se auzea din toate părţile. Se grămădeau toţi pe uliţa ce ducea la Obor şi treceau prin faţa cârciumei noastre. Deşi mirosul le înteţea pofta, nimeni nu se oprea. Nu era încă vremea. Mai întâi târgul, safteaua şi abia după aceea veneau oamenii să-şi ia ceva de-ale gurii, să se cinstească, să bea aldămaşul pentru vreo afacere. Mamaia ştia. Îl trimitea pe Gioni, pe atunci un tinerel şi om de încredere pentru noi. Mergea cu tava prin târg, printre căruţe şi vindea ce apuca. “Vezi, mă, cum treci cu tava printre oameni!” striga mamaia după el. Iar Gioni se mişca cu agilitate printre căruţe cu micii şi cârnaţii aşezaţi la rând, unul peste altul şi striga: “Ia cârnatu, neamule!…” 

           Pe la nouă, zece, nu mai aveai loc în cârciumă şi nici pe lângă grătarul de afară. Veneau ţărani şi negustori, să se cinstească, sau să mănânce, după cum li se făcea foame. “O ciorbă de burtă, coană mare!” striga unul. Altul voia o ciorbă de oase, de potroace, cu hartan mare, cu carne multă. Fierbea mamaia în oale mari, de cu noaptea, iar dimineaţa era gata, aburea, cu ardei iute, de-ţi lua gura foc. “Dă şi o ţuică, şi la urmă şi o oca de vin, coană mare, din cel roşu!” “Da, ce-i coane Mişule?” intra mamaia în vorbă, că doar îl cunoştea. Era negustor de peşte, prieten cu nea Meluţă, fostul ei bărbat şi el tot pescar, dintre lipoveni. “Uite, cu negustoria, coană Uţico! Cu negustoria! Nu ştii cum îi? Doar nea Meluţă, Dumnezeu să-l ierte, tot aşa. Dădea peştele şi venea colea, la matale, să se cinstească. Şi cum erai frumoasă, da, frumoasă, coană Uţico, că te ştiu, mi se scurgeau şi mie ochii după matale, dar cui nu i se scurgeau? Şi cum erai frumoasă, i s-a oprit inima acilea, şi n-a mai plecat cu pescarii lui. Nu după mult timp s-a prăpădit, că a dat de trai bun, ca un foc de paie s-a prăpădit, că se cam îngrăşase şi-i cam plăcea picuşul, ţuiculiţa şi vinişorul roşu, îi plăcea şi mâncărica bună şi l-a lăsat inima. Apoi, ce-i omu, coană mare? Ce-i omu?” spunea pe gânduri negustorul. Mamaia îşi ştergea o lacrimă cu un colţ de basma şi pleca mai departe, la alţi muşterii. Nu avea vreme să jelească. Oamenii cereau de mâncare şi băutură. 

           Pentru unii târgul fusese bun şi aveau chef. Pentru alţii, mai rău, fără noroc şi-şi înecau amarul cu o ţuică, cu gândul la alt târg. “Adă, coană, inima aia şi măruntaiele!” striga un ţăran nerăbdător. “E gata! zicea mamaia. Ce te grăbeşti aşa, că-ţi pică rău la stomac!” Venea către el zâmbind. Era încă frumoasă şi le plăcea oamenilor faţa ei. “Frumoasă ai mai fost şi încă eşti, coană mare!” spunea câte unul. “Frumoasă?” întreba ea cu mirare. “Lasă-mă, că am îmbătrânit! Dă, mata mai bine paralele, că n-am vreme!” Lua banii şi-i îndesa în chimir. Purta chimir ca bărbaţii, la un brâu roşu de lână. 

           Noi, copiii, atunci ne găseam de lucru pe acolo, printre muşterii, printre picioarele lor, pe sub tejghele, cu ochii după bani. Nu furam, Doamne fereşte, că ne-ar fi zvântat mamaia din bătaie, că era femeie cinstită, dar mai găseam, la spartul târgului, hârtii de zece lei, cu capul lui Mihai. Ni-i lăsa mamaia, era norocul nostru. 

           Afară, hărmălaia era în toi. Gioni Puşcaşu bătea cu cleştele în zăbrelele grătarului şi striga cât îl ţinea gura, cu ochii daţi peste cap, cu capul pe spate, cu gâtul întins, gata să se rupă, scotea din piept nişte sunete, când ascuţite, când guturale, din care se înţelegea uneori ceva. “Dă-te aproape! Neamule! Arde, frige, n‑are gură să strige! Ia cârnatu, că-l ia altu!” Tot aşa până obosea. Iar dacă mamaia nu-l mai auzea, apoi ieşea în pragul prăvăliei şi-l lua la întrebări. “Strigă, mă, strigă! Nu vezi că ne ia Ifimiţa clienţii? Ia, uită-te la cârciuma lor, ce de-a lume! Nu poţi să arunci banu, iar la noi, doar vreo câţiva! Strigă, că d-aia te plătesc!” Gioni o lua de la început. “Ia cârnatu, că-l ia altu!” 

           Gioni Puşcaşu se pripăşise de la o vreme pe lângă noi. Nimeni nu ştia de unde venise, ce era cu el. Ne-am trezit cu el şi gata. Mamaia l-a primit pe lângă ea şi ne împăcam bine, de parcă ar fi fost de-al casei. Când s-a prăpădit mamaia, asta era înainte de război, Gioni a plecat şi el şi multă vreme nu l-am mai văzut. Se spunea că a fost mobilizat… 

*** 

           Eram o familie unită şi ne iubeam şi ne bucuram de tot ce aveam. Nu aş putea spune că eram bogaţi, dar nici săraci nu eram. Mama, parcă mi-o amintesc, o văz ca azi. Zăcea pe patul de spital, suferea de cancer, a doborât-o fulgerător, dar cred că tot de la moartea tatei i s-a tras. Toate nenorocirile s-au ţinut lanţ. Nenorocirile. Mai întâi tata, apoi, la mai puţin de un an şi mama. Îmi amintesc ce-mi spunea cu ultimile ei sforţări. “Ai grijă, Stela, de Serj şi de Zori! Acum tu eşti ca o mamă pentru ei… Ca o mamă să fii!” Atât a spus şi şi-a dat sufletul. Serj şi Zori erau mici, de câţiva ani, de patru şi cinci anişori… Îţi era mai mare mila de ei. Mă întrebau mereu unde sunt mama şi tata. Nu ştiau şi multă vreme n-au ştiut. Eu i-am crescut şi mi-au spus totdeauna tanti Stela, eram sora lor mai mare. I-a născut mama cam târziu. Între noi, diferenţa este de doisprezece ani. Aşa am ajuns, la şaptesprezece ani, şi eu un copil, să fiu ca o mamă pentru ei, singură, mică, pricăjită, cu doi copii, fără nici un sprijin, pentru că şi mamaia s-a prăpădit la cutremurul din patruzeci, de frică. Am găsit-o lângă uşă, voia să fugă din casă, dar îşi luase chimirul plin cu bani la ea. Un necaz nu vine niciodată singur. Asta mi-a fost dat să trăiesc şi în ce timpuri: război, foamete, numai lipsuri de tot felul. 

           Mama se purta ca o adevărată doamnă, cu părul prins în coc cu agrafă de chihlimbar, cercei de poli grei, de-i făceau şanţ în urechi. Se îmbrăca elegant. Iarna, cu haină de stofă englezească, cu guler de astrahan, vara, cu rochie dreaptă până mai jos de genunchi şi cu volan în pliseuri, tot din stofă sau din covercot englezesc, ce lucea de ziceai că-i mătase. Când era foarte cald, se îmbrăca în rochiţă de triplu voal, lucrat în cute duble, bleo-pal. Aşa mi-o amintesc. Biata mamă… 

           Şi tata era un bărbat elegant, pentru acele timpuri, în costumul lui de cangăr, sau iarna, în palton de stofă groasă cu guler de lutru şi căciulă tot de blană de lutru, cu bordură. Aşa era moda atunci. Îşi lăsa mustaţă răsucită în sus şi avea privirea chipeşă. Ne povestea adesea cum o luase pe mama, adică o furase de la un bal, el cu vreo câţiva prieteni. Au venit la bal cu o trăsură, au scos-o pe mama afară, chipurile pentru ca să-i spună ceva şi au urcat-o în trăsură şi, cu chiuituri, duşi au fost. Mama făcea nazuri, că nu-l plăcea, că hâr, că mâr, dar până la urmă l-a iubit. Sau poate că aşa fusese înţelegerea dintre ei, pentru că mamaia voia s-o dea după negustori de-ai ei, după unul din fiii lui Matache Măcelaru. Tata a prins de veste, pentru că erau în vorbă, se cunoşteau, a furat-o, iar mamaia nu a mai avut încotro, a trebuit să i-o dea. A îmbrăcat-o tata din cap până-n picioare cu lucruri numai scumpe şi s-au dus amândoi s-o ceară, că aşa era obiceiul. Mamaia s-a uitat urât la ei, le-a zis ce le-a zis, că de ce să-i facă tocmai ei una ca asta, că a făcut-o de râsul târgului, dar până la urmă s-a învoit. I-a dat-o de nevastă, iar a doua zi, în văzul lumii, au ieşit la braţ, fericiţi, iar tata, mai ales, era mândru tare, că-şi luase nevasta pe care şi-o dorise. Povestea mereu întâmplarea asta şi de fiecare dată mai adăuga de la el câte ceva, iar mama se supăra şi-l contrazicea, că nu a fost chiar aşa. Era singura lor discuţie mai aprinsă. În rest, tata o iubea de abia o vedea în ochi şi-i făcea toate gusturile, iar din “sărut mâna, domniţă”, nu o scotea, mai ales când era puţin făcut, că-i mai plăcea uneori să chefuiască cu prietenii. 

           Luase într-un timp, în antepriză, o biserică, lucrare mare, cu mulţi lucrători şi venea numai sâmbăta acasă, cam cu chef, cu nea Mieluşcă, tovarăşul lui, cu birja lui Costică Ochibeliţi. “Sărut mâna, coană Uţico”, zicea birjarul şi se înclina în prag, pentru că nu intra în casă. Stătea acolo, cu căciula în mână. “I-am adus!…” Tata şi nea Mieluşcă nu coborau până ce nu ieşea mama să-i întâmpine, până nu apăreau vecinele să privească pe după gard. Se cam mândrea tata; voia să-l vadă lumea, să‑l ştie, era plăcerea lui. “Sărut mâna, coană” spunea şi nea Mieluşcă cu limba împleticită, cu flăcări în ochii tineri. Mama privea şi zâmbea numai puţin, apoi se încrunta când vedea în urmă altă trăsură plină ochi cu lăutari. Claie peste grămadă, atâţia câţi tata găsea prin cârciumi, pe toţi îi lua. Cântau aşa cum puteau din ţambale, acordeoane şi viori, de li se căscau ochii. “Să-mi ziceţi cântecul ăla al meu, aici, în faţa casei!” comanda tata. “Lumea se uită la mine/ Când ies din cârciumă beat/ Şi-aud mereu pe orişicine/ Vasile Creţu s-a-mbătat!” Lăutarii dădeau mai cu foc în ţambale, scârţâiau şi mai înverşunaţi din viori, până ce tata intra în casă, iar ei după el, până în prag, unde primeau dreptul lor, apoi plecau repede, repede, cu capul îndesat între umeri de frig, târându-şi instrumentele. Din poartă se mai auzea: “Să trăieşti, coane Vasilică! Să trăieşti! Că numai deputat de-ai fi, ne-ai omeni aşa!” 

           În casă, o luau de la capăt. Ţuică fiartă cu piper, tava încărcată de fripturi şi un vin bun, roşu, puterea ursului. Apărea și Didina să-l ia pe nea Mielușcă Salahorul, doar stătea aproape, a treia casă. Și încheiau petrecerea cu câte o ceaşcă de ceai. Dintr-un samovar mare, de alamă, cu ciuciur, curgea un ceai limpede şi aromat… 

           Am apucat şi felinar la poartă. Ţaţa Miţa Lampagioaica, de îi spunea mamei, „sărut mâna coană”, venea pe înserat cu un bidon cu gaz, târa o scăriţă de lemn pe care se urca să şteargă sticla de lampă a felinarului şi să-i dea foc. Feştila ardea frumos toată noaptea, iar când se crăpa de zi, tot ea venea să o stingă. Feştila pâlpâia gălbuie în lumina dimineţii. Mergea încet, de parcă felinarele aşteptau sosirea ei. Părea o statuie lângă ultimul felinar… Ţinea timpul în loc cu mersul ei legănat şi leneş. 

           În una din zile, m-am întâlnit cu ţaţa Lina Lăptăreasa. S-a uitat lung la mine şi, după un timp, mi-a spus: “Nu mă mai cunoşti, maică?” Eu ce era să-i spun? O cunoşteam. Cum să nu! Doar ne cărase ani după ani, zi de zi, lapte cu balercile. “Eu te-am crescut, spune ea. Vă aduceam lapte în fiecare dimineaţă, eram în poarta voastră, de cu zori, iar mama matale, coana Uţica, ieşea şi lua laptele, cât avea nevoie. Ce lapte! Gras. Făcea smântâna cât degetu. Coana Uţica nu lua lapte de la oricine. Numai de la mine lua. Ce mamă ai avut! Ce femeie! Dumnezeu s-o ierte! Să fie acolo pomenit!” I-am dat un corn, că mi s-a părut cam sărmană, să fie de pomană pentru sufletul răposatei, că erau cam de-o seamă. 

           În casa mare ţinea mama agoniseala ei. Peste tot numai teşlaifăre brodate şi festonate, perdele grele cu un rând de tortă, din bumbac pescăresc, lucrate în păpuşi cu găurele şi batoane. Le întindea la ferestre, acelaşi model. Noi nu intram acolo decât pe furiş. Tot ce avea, păstra în lăzi. Două fete avea, două lăzi, pentru fiecare câte una. “Să aveţi şi voi când o fi vremea” spunea pe gânduri… 

           Duminica, dis-de-dimineaţă, veneau lucrătorii la plată. Intrau în curte. Tata îi întâmpina pe prispa casei mari şi-i striga pe fiecare, pe nume: Gheorghe, Danciu, Sandu, Pufulete… Atât şi atât… Nota. Ţinea condeiul după ureche, îl umezea pe limbă şi scria. Condei chimic, de se făcea mov limba lui. După ce termina plata, spunea: “Acum, hai să cinstim o ţuică!” Şi cinsteau. “Să trăieşti, meştere!” îi spuneau. Apoi apărea mama din casă, cu tava mare de aramă, de abia o purta. Aducea plăcinta aburindă. “Serviţi!” îi îndemna mama râzând. Când râdea, mama se clătina pe picioare şi se făcea şi mai frumoasă... 

*** 

           Ospătarul Gogu Fărămiţă intră în vorbă cu o colegă, Meri-Maria, care se interesează vag de avocatul Ilarie Constantinescu-Pletosu şi de omul cu înfăţişare ciudată, care traversează oraşul şi transmite comenzi stranii: 

           - Asalt asupra podului de peste râu! 

Cine-i? Cine-i? Vocile străzii. E Colonelul Puşcaşu! Lumea a început să se obişnuiască cu el. În local intră o tânără care o cunoaşte pe Meri-Maria. Se recomandă: 

           - Tanţi-Dolores.

           Simte nevoia să se prezinte mai pe larg. 

           - Am fost colegă cu Meri la şcoala de cooperaţie. Ea a urmat la deservirea populaţiei, iar eu am fost promovată pe un şantier, în activul U.T.C., activistă în sectorul cultural, tovarăşe Gogu! Mă cunoaşte bine Meri! Suntem consătence. Am lucrat pe toateliniile, am fost chiar sudoriță. Acum lucrez munca culturală şi la controlul de calitate. Visul meu este să ajung la o casă de modă. Am ceva relaţii… Dar trebuie să mă perfecţionez în pablic relaşin. Aşa spune Monte Cristo, prietenul meu. Meri, tu. Cum, nu ştii ce este pablic relaşin? Vai, tu! Păi, e o chestie nouă, tu, la modă, cu masele, cu poporul… Asta e! Te mai afirmi, adică nu rămâi aşa, la distanţă de mase, de popor, tu. E chestie americănească, dar împrumutăm şi noi, comuniştii, din astea, tu. Ce e aşa de rău să ajungi sus? Nu este! Dar mai am timp. Sunt la început, tu… Aşa spune Monte Cristo, tu!… 

           Deocamdată, pe Tanţi-Dolores o preocupă o aventură viitoare, acum când a ieşit de la coafor, iar frumuseţea ei este bine pusă în valoare de noua coafură, cu părul mult ridicat, în zulufi şi bucle, asemenea unei apariţii sălbatice, dar atrăgătoare. 

           - Arăţi bine, tu, îi spune Meri-Maria. Ce spun, trăznet, tu! 

           - Plec la o nuntă, tu, la Broasca, se însoară tata! Ca să vezi! Acum, la peste cincizeci de ani, i-a picat cu tronc una mai tânără cu vreo douăzeci de ani, una care umblă prin sat cu pantaloni şi călare pe bicicletă, mi s-a spus şi i-a sucit capu, tu, acum, la bătrâneţe lu tata. 

Gogu Fărămiţă ascultă şi intervine cu politeţea lui obişnuită: 

           - Domnişoară Tanţi, scuzaţi intervenţia, dar cred că nu aveţi dreptate în privinţa tatălui dumneavoastră. Omul are nevoie de un suflet, de cineva apropiat. Vârsta nu contează în astfel de cazuri. Probabil că omul este singur. Altceva contează în cazul lui! 

           - Dar ce contează, tovarăşe Gogu? intervine Meri-Maria. Ce contează? Spune râzând cu subînţeles: 

           - Contează că omul se simte încă tânăr, încă în putere şi vrea să aibă lângă el pe cineva tânăr, să-l spele, să-l calce, să-i gătească şi să-l mângâie. Un suflet. Da, da, asta contează, tovărăşico!

           Cele două tinere râd, nu prea convinse de explicaţia ospătarului Gogu Fărămiţă. Ele continuă discuţia râzând pe înfundate.

           - Vine la nuntă, tu, şi ăla, cum îi zici, ca în romane? Monte Cristo! 

           - Vine, cum să nu vină! E nuntă mare, cu artişti din Bucureşti. Este unu, tu, şef de orchestră, pe care l-am cunoscut pe şantier. Să vezi ce papagal are! Ce program! Am fost la o nuntă unde a cântat el cu orchestra. Spunea pentru nuntaşi. Dragi nuntaşi, formaţia Azuga din Buşteni, ce hai a fost, tu, să mori de râs, vă prezintă un bogat program cu muzică de petrecere. Şi să vezi ce muzică! Numai dansuri zăpăcite, din muzica modernă, de se uitau ţăranii ca la ultima minune a lumii. La un moment dat, zice că va cânta pentru conţărani. Şi începe, tu, cu o prelucrare din folclorul nou: “Te-am văzut în blugi şi geacă/ Cum dădeai apă la vacă!” Şi tot aşa, cu un refren pe care îl cântau toţi: “Măi, dorule, măi!” Se ridicau în picioare şi băteau din palme. “Măi, dorule, măi!” Mă duc la nuntă, tu, chiar dacă nu îmi place noua mea mamă. Mă duc, tu, cu Monte Cristo. Am să-i las mască pe ţărani. Nu de alta, tu, dar în munca mea trebuie să te apropii de mase, aşa ni se spune, tu, la prelucrări. Să fim prezenţi acolo unde sunt problemele oamenilor. Meri, ce să-ţi mai spun, sunt bine, tu, am tot ce mi-am visat şi viitorul înainte. 

           Dinspre stradă se mai aude prelung: “Salt înainteee!” Vocile… 

*** 

           Tata a apărut într-o noapte. Ne-am trezit toţi, buimăciţi şi nu ne venea să credem că arătarea din faţa noastră era chiar tata. Neras, cu mustaţa căruntă şi zburlită, cu ochii înfundaţi în găvanele capului, părea un mort. Slab şi gârbovit, nedumerit de spaima noastră, a rămas pironit în pragul uşii. “Fugiţi!” spunea cu ochii disperaţi. “Nu mă atingeţi! Sunt plin de păduchi”. Ne-am apropiat de el să-l îmbrăţişăm, nu-l văzusem atâta vreme, era doar tata. Întindea mâinile să se apere de mâinile noastre. “Fugiţi!” Atât putea să spună. Dormise numai în pământ, muncise doi ani de zile la construcţii de cazemate. “Fugiţi!” Plin de păduchi, arăta ca un câine. Picioarele lui erau carne vie, numai răni, iar hainele erau sfâşiate, ferfeniţă. Ghetele rupte de i se vedeau degetele. “Fugiţi!” Şi în barbă avea păduchi… 

           L-am aşezat în patul lui şi ne-a spus să-l lăsăm acolo să moară. Am îngropat paltonul şi am lăsat numai un colţ afară. S-au adunat păduchii ciorchine, forfoteau ca furnicile. “Mizerie şi sărăcie, tată, asta am îndurat!” După câteva luni, tata a murit de tuberculoză. Aşa a început nenorocirea noastră. 

*** 

           Îl vedeţi pe omul care târăşte un cărucior? E Colonelul Puşcaşu! Trece în fiecare zi prin faţa Palatului comunal şi transmite comenzi stranii. “Îl văd! Îl văd! Îl văd!” Vocile strică armonia străzii. Comanda se aude până departe. “Asalt asupra podului!” “Îl recunosc, spune tanti Stela. El nu mă mai recunoaşte, şi totuşi, este Colonelul Puşcaşu”. 

***

           Era o după-amiază de august. Cald, foarte cald. Dinspre bariera de est a oraşului, se auzea un zgomot înăbuşit, ca de tancuri, iar undeva, mai departe, bubuit de tunuri. Acolo, la barieră, aşteptau. Ilarie Constantinescu-Pletosu avea emoţii, dar făcea eforturi să nu pară marcat de importanţa momentului. Mâna în care ţinea buchetul de flori îi transpirase. Ce idee - se gândea - şi la primarul ăsta, cu florile! Şi costum de ceremonie, negru, pe căldura asta! Primise instrucţiuni să ofere florile primului soldat rus ce-i ieşea în cale şi să se prezinte: Ilarie Constantinescu, socialist! Bine aţi venit în oraşul nostru! Trebuia să mai adauge un “ura” din tot pieptul, convingător, iar dacă împrejurările erau favorabile, mai trebuia să procedeze şi la o îmbrăţişare cordială, ceea ce ar fi fost un început de bun augur misiunii sale. 

           Din delegaţie mai făceau parte un bărbat şi o femeie în costume naţionale, tot pentru impresie. Ei reprezentau poporul, după părerea aceluiaşi primar. Un negustor bogat, costumat tot în negru şi la cravată, reprezenta primăria oraşului şi trecea drept expert în probleme de aprovizionare. Prezenţa acestuia se credea foarte necesară, în cazul în care s-ar fi ajuns la cine ştie ce “tratative”, că doar era război şi aveau şi ei, ca soldaţi, atâtea nevoi, perora primarul. “Numai să ceară, domnule! Să nu facă distrugeri, jafuri! Să ceară şi le dăm!” Asta era temerea tuturor. Se spuneau atâtea despre jafurile bolşevicilor prin oraşele Moldovei, pe unde trecuseră, despre ruina lăsată în urmă, despre chinurile populaţiei, despre disperarea femeilor, violuri, omoruri şi câte şi mai câte… 

           Un tanc greoi, suflând praful, hurducăia pe şenile, răscolind pavajul din piatră de râu. Cu ţeava îndreptată înainte, ameninţător, se apropia de bariera oraşului. Emoţia delegaţiei era puternică. Oare, ce se va întâmpla? Cum vor reacţiona ei, ruşii? Deşi au făcut semne prietenoase, au agitat florile, cei din tanc au trecut mai departe, de parcă nu i-au văzut. S-au oprit totuşi, ceva mai încolo, unde era o fântână. Vreo patru soldaţi năduşiţi şi prăfuiţi au coborât din tanc, au scos o găleată cu apă, au băut la repezeală, turnând apa direct, peste haine. Ce-i drept, era şi foarte cald. Au plecat. Alt tanc a trecut la fel pe lângă ei. Atunci, lui Ilarie Constantinescu-Pletosu i-a venit o idee. Ce-ar fi, să-şi mute locul de întâmpinare lângă fântână. Cel puţin, acolo vor opri sigur. Într-adevăr, când un alt tanc a apărut şi a oprit la fântână, el a încercat să intre în discuţie cu soldaţii care beau apă şi se spălau. Cel căruia i s-a adresat în ruseşte, nu a răspuns nimic. S-a uitat lung la ei, a luat florile, le-a aruncat pe turela tancului şi a plecat. Asta a fost tot… 

           Cei cu tancurile au trecut ca un iureş, stârnind praful şi nedumerirea în oraş. Abia în urma lor au venit trupe şi încă foarte multe, unele rămânând în oraş peste noapte şi în zilele următoare. Avocatul nu a mai fost de găsit. Eşecul misiunii sale, pentru că fusese un eşec, l-a făcut să stea închis în casă, să se izoleze de toţi. Zvonuri dintre cele mai alarmante, împuşcături, strigăte de disperare ajungeau până la el. Se simţea vinovat de tot ce se întâmpla. Credea că putea sau trebuia să facă ceva. Dar ce să facă şi cum să facă? Din visurile sale rămăsese cu o decepţie amară. Oare ăştia să fie ostaşii sovietici? Aşa arată mult lăudata lor civilizaţie socialistă? Şi el, care crezuse, care îşi făcuse atâtea iluzii… 

           A doua zi s-a pomenit cu Stela. Fusese trimisă anume de Tora, îngrijorată pentru că nu dădea nici un semn de viaţă, iar ele erau singure şi se ascundeau pe unde apucau. Şi a aflat. “E prăpăd, domnule avocat! spunea Stela. Lumea e disperată, se ascunde, fuge unde vede cu ochii. Nu a mai rămas nici-o vitrină întreagă, la nici-o prăvălie, nici uşi, nici ferestre, distrug totul. Nici prin cartierele mărginaşe nu a mai rămas nimic întreg. Oraşul arată ca după cutremur sau bombardament. Se fură ca-n codru!” Era îngrozită biata fată. I-a povestit cum a fost urmărită de nişte ruşi beţi, cum a fugit printre case, pe străzi lăturalnice. Noaptea sau ziua, femeile sunt violate în mijlocul drumului. Strigă “hazaica, hazaica” şi se reped după femei ca sălbaticii, beţi morţi, arată ca o adunătură de pungaşi, de hoţi de drumul mare, nu ca o armată, ci ca o haită. “Vino, vino!” strigă intrând prin cârciumi şi prin casele oamenilor. “În cârciuma lui Goldstein Ovreiu au distrus tot, apoi au pătruns în pivniţă şi au tras cu armele în butoaie şi s-au aşezat să bea direct până au căzut laţi. Îi mai adună oamenii după ce se îmbată şi-i aruncă în stradă, dar mereu şi mereu vin alţii şi tot aşa.” “Autorităţile?” “Au fugit! Nu mai este nimeni care să facă ordine. Au ei o poliţie militară care-i mai adună de ici, de colo. Numai de asta mai ascultă, dar nu poate face faţă, oraşul este prea mare, iar ei îşi fac de cap peste tot. Asta este, domnule avocat! Doamna Tora vrea să plece undeva, într-un loc ferit, la ţară, dar îi este frică să plece singură. Zice să veniţi dumneavoastră…” 

           S-a îmbrăcat cât mai simplu, că Tora abia l-a recunoscut, apoi au plecat prin locuri ferite, mai mult noaptea, la început pe jos, apoi i-a luat un ţăran cu căruţa şi tot el i-a adăpostit în casa lui. În satul acela era linişte, dar, a aflat că nici-o fată nu rămăsese acasă. Puteau oricând veni şi acolo ruşii. Erau ascunse undeva, într-o pădure, “la râpă”, unde le duceau ai lor mâncare pe furiş, până trece urgia

           În casa ţăranului au stat aproape o lună de zile şi nu era chiar rău, deşi au renunţat la confortul de altădată. Avocatul era însă frământat, cu gândurile aiurea, la evenimentele prin care trecuse. Cel mai mult îl durea faptul că acceptase misiunea care se sfârşise lamentabil. Cum să mai dea el ochii cu oamenii, cu adversarii politici, cu cei care-l cunoscuseră, care îi ştiau concepţiile politice! Toţi îi vor spune cu reproş: “Iată-ţi, bolşevicii, domnule avocat! Pe ei îi aşteptai! Au venit!…” Şi câte şi mai câte…

           Ca să mai uite, bea cu ţăranul câte o ţuică. Făcea ce făcea şi-i cerea omului un ţoi. Cobora după el în beciul răcoros, cu miros de igrasie, unde avea vreo patru butoaie rânduite pe butuci, toate pline cu ţuică, pe ani, pe categorii, îi explica ţăranul. “Ţuică veche, domnule, de prună, de la mama ei, ţinută în butoi de dud, galbină şi tare, de-ţi ia gura foc”. Se învăţase şi el să-şi ia ţuica. Lega ţoiul cu o sfoară, îl strecura în butoi şi aştepta să se umple. Gâl-gâl, poc, se auzea, semn că ţoiul era plin.

           După vreo câteva înghiţituri, devenea mai dispus, chiar vesel şi cu chef de vorbă. Îi povestea omului cine era şi ce făcuse în viaţă. Nu, nu era căsătorit şi nici nu avea de gând să se căsătorească. Doamna? Doamna era o prietenă şi o clientă, doar era avocat. Se obişnuise cu viaţa asta? Era bine, era rău? Nu! nici nu se gândise. “Aha!” făcea ţăranul, mulţumit şi chipurile lămurit, de parcă voia să spună că ştie el, că înţelege, cum să nu înţeleagă, doar nu e prost. Mai luau o ţuică. Ţăranul bea şi, după ce da ţuica pe gât, tuşea şi se ştergea la gură cu mâneca. “Bună”, mai spunea. La fel făcea şi el, deşi nu vedea nici rostul tusei, nici al ştersului la gură, dar credea că aşa se cuvine în faţa acelui om străin, care-i primise în bătătura lui. 

           Când au făcut socoteala cu cheltuielile lor, la plecare, ţăranul a pus şi ţuica la plată, deşi, în sinea lui, credea că nu i-o va pune, doar băuseră împreună. Dar ce, voia să spună figura ţăranului, fiecare băuse pe banii lui. El de unde să scoată bani, dacă nu de pe ţuică. Şi toate s-au rânduit mai mult pe tăcute. Omul nu prea vorbise. Atât de tăcut era, încât nu a aflat niciodată la cine a stat, cum se numea, sau altceva. Când au plecat, nici nu i-a condus. A rămas undeva prin curte, cu treburile lui, de parcă nu se întâmplase nimic până atunci şi, abia după ce plecau ei, urma şi el să facă ceva pe acolo. Ce oameni! se gândea avocatul. Tora nu contenea să mulţumească femeii, care se tot aranja la broboadă şi nu scotea o vorbă. “Ăştia trăiesc pe altă lume!” a fost convingerea lui, iar Tora l-a aprobat. 

*** 

           Spaima de a se întoarce acasă, în oraşul devastat, era încă puternică şi poate de aceea nu putea să-i înţeleagă pe ţăranii la care fuseseră adăpostiţi. Stela aducea, din când în când, veşti. Ultima oară a adus veşti bune. Casa arăta bine. Nu se stricase nimic, iar în oraş, viaţa intra treptat în normal. Oamenii se întorceau pe la casele lor. Ilarie Constantinescu-Pletosu era la curent cu evenimentele politice din ultimile săptămâni: căderea mareşalului Antonescu, formarea unui nou guvern favorabil aliaţilor şi potrivnic Germaniei, luptele ce se dădeau în Capitală şi în Transilvania… Tot drumul, la înapoiere, s-a gândit însă la ţăranul acela, la liniştea lui. Dacă ar putea fi şi el la fel. “Cum l-o fi chemând?” se întreba. Dar dacă nu a aflat, nici că va afla vreodată. Un ţăran şi gata. 

***

           Vocile străzii prind contur, pătrund peste tot. din ce în ce mai clar şi mai des se aude despre revoluţie, progres… Apoi se lasă tăcerea. Cuvintele rămân. Semnele celei mai şocante vizibilităţi. 

*** 

           Am rămas cu o soră, Zori şi cu un frate, Serj, mici. Trebuia să-i cresc, după moartea mamei, continuă tanti Stela. Era în vremea foametei. Iarnă. Cu trenul “Foamea” plecam în Oltenia după bucate. Numai pe acolo se făcuse ceva. În rest, numai pârjol din cauza secetei. Trenul venea din Moldova, unde foamea era şi mai groaznică. Vindeam totul din casă ca să avem cu ce ne ţine zilele. Trenul era mereu încărcat, omor de lume, grămadă, pe scară, pe tampoane, pe acoperiş, oameni şi saci, unii peste alţii. Oameni disperaţi de foamete. Se călcau în picioare, se sfâşiau ca fiarele, te aruncau din goana trenului, nu mai exista milă. Mă ţineam de un om, de şuba lui, pe scara vagonului şi-l rugam să nu-mi dea drumul. “Fie-ţi milă, omule! Rămân pe drumuri frăţiorii mei”. “Lasă-mă, femeie! Ce ai înnebunit? Murim amândoi… Dă-mi drumul!” Şi se scutura de mine, gata să cad sub roţile trenului, în goana mare. Numai feţe rele, încruntate, schimonosite de foame şi de ură. Deodată s-a făcut întuneric, iar ce mi-a fost dat să aud şi apoi să şi văd, nu se poate închipui. Trecusem printr-un tunel. Cădeau pe lângă mine oameni, saci, bagaje, de-a valma… Tot ce a întâlnit marginea de sus a tunelului a aruncat jos de pe vagoane. Nenorocire, urlete, oase sfârtecate, zdrobite, sânge… Apoi s-a aşternut tăcerea chinuitoare şi un gol de lumină spartă în răstimpuri de ţăcănitul roţilor. O mână m-a luat pe sus şi m-a tras în vagon. Nu ştiam cine ar putea fi. Abia pe lumină, mi-am dat seama că salvatorul meu era Gioni Puşcaşu!... Un şuierat prelung şi trenul trecea mai departe: Chirnogeni, Vaideni, Vadu Spart… Mai departe, mai departe… 

*** 

           Revoluţie! Ce revoluţie, domnule? De unde atâta revoluţie? Lumea moare de foame, iar dumneata, cu revoluţia. Scrie la ziar! Silabiseşte: cla-sa mun-ci-toa-re… burghezia, regele! Ei, ce zici? Omul care m-a salvat, s-a uitat lung la mine. “Dumneata, femeie, unde mergi, aşa, singură, pe vremuri d-astea?” “Acasă”. L-am privit atunci. M-a privit şi el cu atenţie, atât cât se putea în întunericul vagonului. M-a recunoscut. Toţi îi spuneau Colonelul. Nu ştiam unde pleacă, de unde vine. Mi-a explicat. Fusese în prizonierat şi se întorcea, împreună cu un grup de-al lor, printre primii în ţară. Colonelul Puşcaşu părea întreg la minte, cu privirea limpede şi nu rătăcită ca azi, când umblă năuc şi nu mai recunoaşte pe nimeni. El e omul care împinge un cărucior de copil şi dă comenzi stranii în faţa Palatului. E Colonelul Puşcaşu! Atunci mi-a spus că mă caută şi m-a căutat.

*** 

           Vocile, vocile… 

      Se întrec să-mi aducă aproape în minte vieţile, întâmplările, drumurile, pe Gioni Puşcaşu. Vocile…. Vocile….

CAPITOLUL III

           Friţul ne tot întreba cum a ajuns el printre cadavre şi răniţi de-a valma, de i se părea că este dus dintre cei vii. Cum a fost salvat şi de cine, voia să ştie. “Te-a scos Colonelul”. Toţi ştiau că numele adevărat al Colonelului era Gioni Puşcaşu şi cam atât. Totdeauna printre ei, cu mantaua lui de colonel, deşi nu fusese niciodată colonel şi nici nu avea cum să fie, doar îl ştiau toţi, de la mobilizare, ca simplu soldat. Îi spuseseră, cu oarecare respect, Colonelul Puşcaşu, în lipsa colonelului adevărat şi aşa îi mergea numele. “Te-a scos Colonelul, ăla cu manta de colonel. Ce zile chinuite pentru noi mă, Friţule, atunci când a murit nea Florică Zâmbatu. Să-i fie ţărâna uşoară!” spunea Pătru Şchiopu. Florică Zâmbatu nu zâmbea niciodată, dar avea o faţă de tâmp zâmbitor şi cumsecade în felul lui. Făcuseră tot războiul împreună, de la mobilizarea generală şi până la încercuirea de la Cotu-Donului şi-i durea pierderea lui. Acum se ştie, după ce Zâmbatu nu mai era, că se numea Florea Gligore, un om de la ţară şi el, ca mulţi dintre cei pe care îi dusese soarta pe câmpurile nesfârşite ale Rusiei.

           Trăiau zile grele, într-o stare de apatie generală, stăteau prin tranşee sau adăposturi improvizate, nu mai luptau, deşi pe undeva se dădeau lupte şi aşteptau să se întâmple ceva. Gerul năpraznic făcea ravagii. Să fi fost vreo treizeci, poate patruzeci de grade sub zero, noaptea, mai ales, şi îşi mişcau tot timpul degetele de la mâini şi de la picioare ca să-şi dea seama că nu le-au degerat. Se strângeau unii în alţii, ger, foame, mizerie, suferinţă. Unii erau deja degeraţi, alţii răniţi, ca vai de mama lor. O ruină se alesese din regiment. Li se spusese că nemţii sunt în contraofensivă, că vor sparge încercuirea, sigur mai era o speranţă, vor ataca cu toate forţele lor, cu tancuri şi avioane, vor aduce alimente, şube groase şi pături… Asta da! Şube groase şi pături călduroase.

           “Ne ia dracu de ger prin pustietăţile astea, măi, nea Puşcaşule!” spunea Florică Zâmbatu. “Până aci ne-a fost! O mierlim cu toţii!” Se încălzeau săltând pe loc, lângă un foc firav, încropit din câteva cutii de carton, de la ultimile raţii de marmeladă. Erau toţi pe lângă Colonelul Puşcaşu, îşi frecau palmele deasupra focului şi îşi băteau genunchii să se dezmorţească.

           Se pripăşise unu, rătăcit de unitatea lui, îi spuneau Friţul, pentru că era un neamţ de prin Banat, spunea el. Stătea mai retras, iar după vorbă părea om cu carte, dar nimeni nu se gândea să-l descoasă mai mult, să afle ce şi cum ajunsese acolo… Războiul îl adusese şi gata. Mai pica din când în când câte un obuz rătăcit, dar nu mai înspăimânta pe nimeni. Se obişnuiseră. Ascultau ţiuitul şi puteau spune cu precizie cam pe unde avea să cadă. “Asta pică în cap la ăia de la compania a treia. Nu vine la noi.” Şi aşa se întâmpla… “Nea Puşcaşule, vinee!” strigă deodată Florică Zâmbatu. Şi nu a mai avut vreme decât să se arunce la pământ. Venise spre ei, foarte aproape, iar glasul acela disperat fu înghiţit de pământ pentru totdeauna. “Săracu, nea Florică! S-a prăpădit. N-a mai rămas nimic din el”.

“Mă, fraţilor! Mă, care mai trăieşti!…” Colonelul Puşcaşu se trezise deodată singur, îngropat în pământ şi zăpadă. Obuzul îi lovise în plin. S-a ridicat cu greu, ameţit. În jur, oase sfârtecate, schije, zăpadă amestecată cu sânge. Dezastru! A început să strige căutând cu disperare în jur. “Care mai trăieşti?” L-a năpădit teama de singurătate. A căzut în genunchi, să-i strige pe fiecare, să se jeluie. Apoi a început să-i caute printre cadavre şi răniţi. Aşa l-au găsit ruşii. Îl împingeau cu automatele, l-au scos din groapa obuzului şi atunci i-a recunoscut printre cei adunaţi de prin tranşee şi adăposturi pe Friţ, pe Mitică Dorobanţu, pe Pătru Şchiopu şi încă vreo câţiva de-ai lor, care s-au mai adunat pe parcurs şi cam atât. Ceilalţi pieriseră… Erau împinşi şi încolonaţi. “Unde mă duceţi, mă?” continua să întrebe, încă nedumerit de ce i se întâmpla. Feţele celor întrebaţi erau crunte, oameni şi ei, dar nu răspundeau, răcneau vorbe răzleţe, neînţelese: Strileai! Idi!…

           Se grăbeau, parcă nu aveau vreme, împingeau, îmbrânceau cu patul armei, formau coloana. În coloană, Colonelul Puşcaşu continua să întrebe, tot mai nedumerit. “Unde mă duceţi, mă?” “Nimeni nu ştie unde, Colonele! Ne duc ei undeva. Nu mai întreba, că tot nu-ţi răspund. Ne duc şi gata”. L-a recunoscut în cel care-i vorbise pe Friţ şi şi-a amintit că parcă el îl scosese din groapa obuzului, dintre cadavre. Şi-a zis că este totuşi bine, că nu-i singur. Pe urmă i-a recunoscut şi pe ceilalţi şi şi-a mai revenit: Pătru Şchiopu, Mitică Dorobanţu…

           Coloana prizonierilor a pornit şi se tot îngroşa pe parcurs. Treceau prin locurile pe unde se dăduseră lupte grele. Peste tot dezastru şi jale. Cei rămaşi în viaţă erau scoşi de prin tranşee şi împinşi în coloană. Cei răniţi grav, sau degeraţi de nu se puteau mişca, cei fără speranţă de viaţă, erau împuşcaţi pe loc, să nu se mai chinuie… Au mers, să tot fi mers, zile în şir, fără număr, cu popasuri de câteva minute, tot spre răsărit, prin nămeţi, prin viscolul ce le şfichiuia obrazul, numai o rană… Erau obişnuiţi să meargă pe jos, tot frontul îl făcuseră pe jos, dintr-o poziţie în alta. Dar acum mai era şi gerul. Îşi acopereau faţa, îşi oblojeau rănile cu ce aveau la îndemână, se înfăşurau în foi de cort sau în mantale dacă aveau. Dacă nu aveau, sfârşitul era aproape. Cădeau în drum epuizaţi şi îngheţaţi sloi. Nu se mai ridicau, nu mai aveau putere. Moartea îi cuprindea ca o izbăvire. Ruşii se uitau la cei căzuţi, vedeau că nu mai au viaţă în ei şi-i lăsau acolo în drum. Nici mormânt, nici cruce, nimic. Numai coloana lor să fi lăsat în urmă câteva sute de morţi, cine le mai ştie numărul…

Se tot întrebau, cât vor mai merge, dacă vor ajunge, Doamne, unde mergem? Ţara asta are un capăt? Are sate, oraşe şi case? De când porniseră în marş, nu întâlniseră nimic. Doar imensitatea stepei şi nămeţii cât toate zilele şi gerul. Vor muri cu toţii de frig şi foame… Vor muri…

           S-au oprit într-o zi, nu mai ştiau a câta zi, ca la un semn, au căzut sfârşiţi în zăpadă. “Aici ne oprim, aici vom sta până vom muri!… Mai departe nu mai mergem!” Soldaţii ruşi care-i însoţiseră tot marşul, se uitau la ei cu ură, gata să tragă, cu automatele întinse, pregătite… A venit un ordin de la un politruc: “Rămâneţi aici!” Câţiva au mai avut puterea să întrebe, unde au ajuns, dacă vor mai merge, dacă marşul se sfârşise, dacă… Ruşii nu le-au spus nimic. Mâine… Vom vedea mâine…

           S-au aşezat în plin câmp şi au adormit în zăpadă, care cum a putut. Viscolea. Zăpada i-a ascuns în imensitatea câmpului, în câteva minute. Nu se mai zărea ţipenie de om. Totul fusese înghiţit de zăpadă…

***

           I se părea că se afla undeva, la marginea unui drum, culcat pe iarba încă umezită după o ploaie repede de vară. I se arăta, parcă aievea, o lume feerică: oameni îmbrăcaţi de sărbătoare, fanioane multicolore şi flori, strigăte neînţelese, urale, bărbaţi în costume sobre, cu pălării negre de ciocli şi femei frumoase, numai zâmbet, îmbrăcate sumar, în voaluri transparente, culori vii, galben, mov, verde şi copii veseli… Toată acea mulţime era acolo pentru ei, cei întorşi din prizonierat. Erau copleşiţi de atâta atenţie, cum nu gândiseră vreodată, peste puterea lor de înţelegere, că doar nu făcuseră mai nimic. Căzuseră prizonieri ca atâţia alţii, asta era, iar viaţa lor atârnase mult timp de ceva necunoscut, şi nu contase pentru nimeni. Treceau prin lumea aceea într-un car tras de boi şi un potop de flori se abătea asupra lor. Îi vedea ca ieri, pe toţi: Pătru Şchiopu, Mitică Dorobanţu, Ionică Arion, Friţul şi Florică Zâmbatu. Nea Florică părea să fie printre ei şi zâmbea… Dar nea Florică parcă murise! Ce se întâmplă cu ei? Pe ce lume sunt?… Uite-l şi pe colonelul Simionescu! Domnule colonel! Domnule comandant! Am onoarea. Să trăiţi!…

           Colonelul Puşcaşu se străduia să iasă din vis, să revină la realitate, dar din mulţimea aceea se apropia de el Stela. Cum să nu-şi amintească de ea! E drept, trecuse cam mult de atunci, era înaintea mobilizării, când el lucra pe lângă casa lor, la cârciuma coanei Uţica. Muncea pe unde apuca. Făcea piaţa, mătura, scutura, orice… S-a trezit într-o bună zi urmărind-o pe Stela. N-o pierdea din ochi. Se înfiripă între ei o prietenie puternică, apoi o dragoste nemărturisită, dar a venit mobilizarea, apoi războiul şi nu s-au mai văzut. Când au fost întrebaţi care cu ce se ocupaseră în civilie, la ce se pricepeau, el a spus că a fost băiat de prăvălie, că ştie de toate… Şi aşa l-a luat colonelul Simionescu, comandantul regimentului, să-i fie ordonanţă.

           “Războiul, îi spunea adesea colonelul, aduce numai suferinţe. Toată lumea ştie asta şi totuşi apare aşa, deodată, de neevitat… Este un fenomen nelămurit în istoria popoarelor, ca un delir ce cuprinde conducători şi supuşi deopotrivă. Ce zici, domnule Puşcaşu?” “Aşa este domnule colonel! Aveţi dreptate! Aşa este!…” Colonelul era un om deschis, pus pe vorbă, apropiat de soldaţi, preocupat de soarta lor, se interesa de familiile lor, de viaţa fiecăruia. “Cum o duci camarade? Greu? Greu… Ţineţi-vă bine! Fiţi bravi! Trebuie să rezistăm! Trebuie… Ai familie? Ai! Ce ştii despre ei? Dar ei despre tine? Nimic! Asta e situaţia. Ne-a trimis ţara să ne batem! Ne batem pentru Basarabia şi Bucovina. Ne batem cu bolşevicii. Ţineţi-vă bine! Fiţi bravi. Trebuie să izbăvim! Cu Dumnezeu înainte!” Soldatul era mulţumit. “Io-te dom’le, tocmai colonelul să stea de vorbă cu mine”. Şi se simţea altfel, îmbărbătat. Rezista: la foame, la frig, la toate suferinţele... Îndura totul fără crâcnire.

           Părea un pacifist mai de grabă, fapt rar în armată, pentru un ofiţer de carieră, supus ordinelor şi disciplinei. Se confesa adesea, deşi Gioni Puşcaşu nu prea înţelegea toate spusele lui, dar aproba supus şi cuviincios ca orice ordonanţă. “Aşa este, domnule colonel! Să trăiţi! Aşa este, cum spuneţi dumneavoastră!” Gioni se gândea că omul, chiar dacă este ditamai colonelul, tot om este şi el şi vrea să vorbească, să-şi spună păsul. Şi nu s-ar spune că nu îşi dădea oarecare importanţă, după ce colonelul îl făcea părtaş frământărilor lui. “Domnule, spunea, războiul ăsta a început cu atâta entuziasm dar s-a sfârşit cu un dezastru”. Ofta. “Prea mare Rusia asta pentru noi!… Chiar şi pentru nemţi! Prea mare…” “Aşa este, domnule colonel. Aşa este…” ofta şi Gioni.

           Era când cu încercuirea cea mare de la Cotu Donului, când Statul major al regimentului lor a fost bombardat iar colonelul Simionescu a fost rănit grav. S-a chinuit câteva zile şi a murit. Gioni Puşcaşu nu putea să uite acele clipe grele. Colonelul l-a chemat şi i-a dăruit mantaua lui pentru că era ger cumplit, iar alt dar mai preţios, în împrejurările prin care treceau, să supravieţuiască, nu putea fi. Aşa a ajuns Gioni Puşcaşu să poarte o manta de colonel, iar camarazii au început să-i spună “Colonelul”. În lipsa colonelului adevărat, la care tot regimentul ţinuse, în noua postură, Gioni împrumutase, nu se ştie cum, ceva din felul de a fi al bietului colonel, în vorbă, în mişcare, în tot ce făcea şi spunea. Se simţea chiar mândru… Şi îi plăcea...

***

           Parcă adormisem, dar vedeam undeva, în zare, un sat îndepărtat, prins într-un pâlc de salcâmi înfloriţi. Mi se mai arătau mormane de pământ, oase sfârtecate, părţi rupte pentru totdeauna de trup şi ochiul alb-vânăt cu privirea aţintită asupra mea. Ochiul mai păstra încă spaima morţii, ca ultim semn de viaţă, tăcere şi întuneric. Atunci m-am auzit strigat prima dată: “Măi, camarade!”

           Se făcea că eram de pază la un depozit. Jur-împrejur, numai linişte. Mai încolo, vedeam satul spre care se îndepărta cocioaba croitorului, purtată prin văzduh de o forţă nevăzută, cu fereastra strâmbă, fără cercevele, cu lădiţa în care se ascundea chipul alb-vânăt, cu tot. Mi se părea că aud glasul ca o chemare de niciunde, muzică duioasă, amplificată de ecou: “Măi, camaradeee!”

           Abia intrasem în post de dimineaţă. Caporal de schimb era Pătru Şchiopu; i-am zis aşa pentru că târa uşor un picior după el, şonticăind. Pleca schimbul şi rămâneam singur. Soarele se ridica şi ardea încă de dimineaţă, timp de vară, cald-cald, nu glumă. Mă mişcam încoace-încolo, cu arma la mine, cartuşe berechet, să fac un război. Ordin: “Se apropie cineva, somezi! Nu răspunde, tragi!” Depozit militar. Secret. Nu intrasem încă în război, dar ceva plutea în aer, parcă se apropia, se pregătea. De câteva luni numai consemn. “Camarazi, spunea comandantul regimentului, colonelul Simionescu, să fim gata! Până atunci, atenţie! Duşmanul mişună peste tot, iar dracul îşi bagă coada unde vrei şi unde nu vrei. La antiaeriană au încercat să arunce în aer un depozit. Căutau urme şi nu găseau decât urme de copite de cal. Când colo, ce credeţi? Au prins o femeie! O femeie încălţată cu copite de cal! Caporal, ai grijă!” Şi câte nu se spuneau. În fiecare zi auzeam câte ceva…

           Când mă plictiseam, priveam satul, de fapt acei salcâmi aruncaţi spre cer, umbre mari şi întunecate. Era vremea florilor de salcâm, îi bănuiam înfloriţi. Florile de salcâm… Când eram copil, mă căţăram în ei şi rupeam ciorchini mari, cu flori albe sau mov şi le mâncam. Erau dulci şi aveau miros plăcut. Nu cunoşteam satul acela, dar tot privindu-l, parcă îl ştiam acolo de când lumea. De acolo adia un vânticel răcoros ce aducea miros de iarbă crudă şi flori de salcâm. Şi, ce mi-am zis? Ce-ar fi să mă întind o clipă! Şi n-am stat prea mult pe gânduri. Cobor biuta şi mă aşez la poalele ei, pe iarba rece, încă umedă de rouă. Înfăşor cureaua de la carabină pe după mână de două ori, o pun sub cap şi cu ochii în soare, să fi adormit…

           Nu ştiu cât, sau mi s-a părut. Parcă era ca un vis, deşi nu visam, sau aşa credeam eu. Se făcea că dinspre sat venea spre mine, tot pe câmp şi alergând, o fată. Aducea merinde, ceva de băut şi o crenguţă cu flori de salcâm. S-a aşezat lângă mine firesc, m-a privit îndelung, fără să spună un cuvânt. I-am zis Fata fără Nume, deşi aveam impresia că semăna cu Stela. Mă mângâia pe frunte şi pe ochi, iar eu eram cuprins de fericire, cum n-am fost niciodată… Ne-am sărutat mult-mult şi ne-am pierdut în iarbă cuprinşi de o teamă puternică. Într-un târziu, aud glasul şi mă trezesc, sau aşa mi s-a părut, că doar nu adormisem, sau nici eu nu ştiu, dar toate s‑au întâmplat. Un glas ca de om, dar nu era om, mă chema, glas de pe altă lume, înfundat: “Măi, camarade!” Mai încet prima oară. “Măi, camarade!” Mai tare a doua oară, că am sărit cu arma, gata să trag. “Măi, camaradeee!…” Prelung ca un ecou, a treia oară. Care eşti? Stai că trag! Nu vedeam nimic. Fac ochii roată, patrulez jur‑împrejurul depozitului, nimic. Uşa era bine ferecată, cu vergi groase de fier şi cu lacăt greu, prins cu lanţ. Toate la locul lor. N-a fost nimeni pe aici, mi-am zis. Atunci, de unde a venit glasul? Ce să fi fost?

           Vine schimbul şi plec la cazarmă. N-am spus la nimeni nimic. Ce să fi spus? Dacă era ceva, dacă vedeam ceva… Aşa, ce văzusem? Auzisem. Dar dacă mi s-a părut? Am picat pe gânduri… Mi-am zis că altă dată n-am să mai dorm şi dacă e să fie ceva, trebuie să iasă la iveală, dacă nu, nu. Mi s-a părut şi gata. Îmi vine rândul de santinelă într-o altă dimineaţă şi tam-nesam, aud glasul: “Măi, camarade!” De trei ori, prelung. Privesc şi ce văd? În faţa depozitului, apăruse din senin o cocioabă! De unde, că nu era nimic pe acolo? Doar satul acela, departe în zare. O cocioabă din scândură, cu firmă mare, cam stângaci scrisă, dar pe care se putea citi: croitorie. La o fereastră strâmbă, fără cercevele, stătea un băieţaş cu chip păros ca de maimuţă, gol puşcă, cu ochii holbaţi, cu părul zbârlit şi sârmos, îşi trăgea un ac cu aţă dintr-o falcă în cealaltă şi râdea, râdea întruna. Mi-am revenit cu greu şi somez. Nu se mişca, nu răspundea, ci râdea, râdea… Duc arma la ochi să trag, dar nu pot. Arma nu se încărca. Stam neputincios şi mă uitam la arătarea aceea şi ea la mine, până m-am obişnuit. Mă apropii să-i vorbesc, că mă atrăgea de parcă era Necuratul, dar cocioaba-croitorie se depărta cu arătare cu tot şi nu reuşeam s-o ajung. Când venea schimbul, dispărea deodată, aşa cum apăruse. “Cum este camarade?” întreba Pătru Şchiopu, caporalu. Bine, răspundeam. Ce era să fi spus, dacă toate erau la locul lor? Bine…

           Şi tot aşa, până într-o zi, când din cocioaba-croitorie mă cheamă cineva. Arătarea cu ochiul alb - vânăt care dispăruse din fereastră. Acum mă chema un bătrânel spân, cu ochii roşiatici ca de peşte, înfundaţi în orbite, de păreau fosforescenţi, pe faţa gălbejită şi trasă. Purta un şorţ peste hainele ponosite şi mi-am zis că trebuie să fie “meşterul” croitor, iar băieţaşul - arătare, “ucenicul” lui. Stătea în pragul cocioabei, se scutura pe şorţ, zâmbea binevoitor şi-mi făcea semne prietenoase, să mă apropii. Mă duc, fie ce-o fi! “Măi, camarade”, zice omul cu glas de om-om. “Vrei să ştii cine te strigă?” “Vreau!” Îmi face semn să intru în cocioabă şi acolo nu era o încăpere oarecare, ci numai întuneric şi nimic altceva. Îmi arată o lădiţă. Deschide capacul şi-mi spune: “Uite, cine te strigă! El!” Era arătarea din fereastră. Cu capul mic şi cu un ochi alb-vânăt, numai unul deschis, celălalt închis, mort. “Măi, camarade!” spune arătarea. Am recunoscut glasul şi am rămas uimit, privind când la arătare, când la “meşterul” croitor. “Măi, camarade! Ia şi mănâncă!” Îmi întinde o pâine caldă şi albă, slănină şi o sticlă cu vin. “Ia şi bea!” mai zice. “Bea şi mănâncă! Eşti obosit! Şi noi suntem obosiţi. Nu-i aşa?” Şi privea cu subînţeles la arătare. Înfulecam şi beam cot la cot cu ei. În întunecimea aceea, nu le zăream decât ochii. Ochiul alb-vânăt şi ochii lucioşi, roşiatici ca de peşte şi parcă nu mai aveau nici trup, nici viaţă. Erau doar umbre. Nu-mi dădeam seama că poate şi eu arătam la fel, dar nu-mi păsa de nimic. Eram din ce în ce mai liniştit şi simţeam o mare mulţumire sufletească şi o sfârşeală în tot trupul, ca o fericire….

           “Ia şi mănâncă! Bea şi mănâncă! Eşti tare obosit şi nu ştiu unde ţi-e gândul. De când am venit, priveşti aiurea. Nici nu mă vezi. Ce-i cu tine?” O mână mă zgâlţâia să‑mi revin. Pe iarbă, lângă mine, stătea Stela. Cine ştie de când stătea ea acolo, iar eu nu o vedeam. Soarele strălucea pe un cer senin de-ţi lua ochii. Satul se afla tot acolo, în zare, iar Stela, lângă mine, mă privea. Numai eu nu mai eram fericit aşa cum crezusem că sunt. Ce să fi fost? Mă uit încă o dată. Unde să fi dispărut cocioaba-croitorie? Am zărit-o imediat. Se depărta spre sat, purtată prin văzduh şi dispărea printre salcâmi, de parcă nici n-ar fi fost. “Măi, camaradeee!…” se auzea încă o vreme, prelung, apoi nimic… Stela era lângă mine. “Ce s-a întâmplat? Unde îţi este gândul?” mă tot întreba şi mă mângâia pe ochi şi pe frunte şi îmi plăcea şi voiam s-o întreb ceva. Dacă era aievea, sau dacă mi s-a părut. Dar de unde să-mi dau seama dacă ea ştia ce credeam eu că ştiu? Iar dacă nu ştia, de ce se afla lângă mine?…

***

           A câta zi, nimeni nu ştia, s-au trezit. Colonelul Puşcaşu a fost primul, spărgând cu strigătul lui liniştea. “Care mai trăieşti, mă? Care mai trăieşti?” Întreba de parcă ar fi cerut ajutor, pentru că imensitatea zăpezii l-a speriat, crezându-se singur. Nici un răspuns. Apoi câteva mogâldeţe se mişcă încet, se ridică greoi, rup crusta de zăpadă ce-i acoperea, prind viaţă, umplu câmpul şi strigătul se amplifică. “Care mai trăieşti?” Trăiau, chiar dacă unii abia se mişcau, degeraţi, nu se puteau ridica, dar trăiau. Şi Pătru Şchiopu, caporalu, şi Mitică Dorobanţu şi Ion Gârboanu şi ceilalţi. Dar Friţul? Unde este Friţul? Din locul unde ştiau că se încovrigase Friţul să doarmă, nici-o mişcare, nici un semn de viaţă. Abia după ce l-au dezvelit din culcuşul lui de zăpadă, zgâlţâit bine de ger, Friţul s-a trezit. A spus ceva mormăit, abia înţeles. “Domnilor, nu era chiar rău aici. Era chiar gut.” N-au stat să-l ia în seamă.

           Toţi priveau undeva, în zare. Nu cumva acolo este o pădure? se întrebau. Dacă este o pădure, suntem salvaţi. Se uitau să-şi vadă paznicii, ruşii. Dispăruseră! Îi lăsaseră singuri, în voia soartei? Cam aşa ceva! Erau singuri şi liberi, cu alte cuvinte… Chiar aşa, singuri! Dar, unde să fugi? Peste tot numai câmp înzăpezit, numai pustiu, nici-o casă de om, nimic. Da, puteau pleca, dar unde? Doar la moarte sigură. Au înţeles imediat că ruşii îi lăsaseră să se descurce cum or putea. Doar undeva aproape, pădurea. Puteau face un foc, puteau scormoni după rădăcini, poate chiar să vâneze… Pădurea era salvarea lor.

           Ca la un semnal de nimeni dat, au început să alerge ca besmeticii spre pădure. Speranţele lor de supravieţuire renăşteau. Ca la începutul lumii, departe de civilizaţie, trebuiau să trăiască. Câţi rămăseseră? Vreo câteva sute, cam jumate din câţi au fost atunci când începuseră marşul. Lăsaseră pe drum sute de morţi, cei răniţi sau degeraţi. O societate se înfiripa pe nesimţite, deşi erau complet izolaţi de marea societate din care războiul îi rupsese şi de care îi mai legau doar amintirile. Avea fiecare undeva o casă, fiinţe dragi, soţii, copii, părinţi, dar astea toate fuseseră cândva, uitaseră…

           Au întocmit o tabără, au construit barăci din lemn, lemnul pădurii era la îndemână şi tot pădurea le oferea ceva hrană şi mai ales lemne de foc să se încălzească.

           Tabăra a trăit într-o bună zi un eveniment. Friţul a apărut, ca pe marile bulevarde, pe o motocicletă! A făcut câteva viraje pe lângă baraca lor, spre uimirea generală. Strigau, urlau şi nu le venea să creadă. “Ce-o fi şi asta?” Friţul le-a explicat, cu vorba lui calmă, uşor retorică, de parcă ar fi ţinut un discurs în faţa unui auditoriu ales, din lumea bună, pe care el, probabil, o frecventase înainte de război. “Domnilor, ceea ce vedeţi este cu adevărat o motocicletă marca BMW, vă asigur, din cele mai bune. Provenienţa ei nu are nimic cu divinitatea pe care probabil o invocaţi. Vă dau o veste cel puţin interesantă, dacă nu senzaţională. Nu departe de tabăra noastră, cam la un kilometru, se află un adevărat depozit de fiare vechi, toate adunate de pe front, bănuiesc. Vă puteţi încredinţa urmându-mă.” Motocicleta luă viteză, iar în urma ei se avântau toţi curioşi, să vadă cu ochii lor minunea. Acolo, nu departe, urcat pe motocicleta lui, Friţul făcea semne, chema la el. Când au ajuns, s-au oprit uimiţi. Friţul avea dreptate. Se aflau în faţa unui cimitir de vechituri şi rămăşiţe din dezastrul făcut de război, maşini de tot felul, tancuri, tunuri, camioane, toate rupte, sparte, turtite, descompletate… Imaginea ce li se înfăţişa a produs, mai degrabă, dezamăgire. Ce să faci cu un morman de fiare? Ruşii le depozitaseră acolo, probabil ca să le dea la topit. De bună seamă că neamţul ăsta e cam tâmpit, spuneau şi au început să facă drumul înapoi. Neamţul însă se învârtea printre ei şi încerca a-i face să înţeleagă că acolo era o adevărată minune, o bogăţie pentru ei, care le-ar putea schimba viaţa… “Domnilor! Domnilor! Nu plecaţi! Staţi! Ascultaţi-mă! Vă înţeleg, sunteţi dezamăgiţi, dar ce credeaţi că veţi găsi? Limuzine? Să fim realişti, să ne gândim ce-i de făcut. Iată! Acest camion este într-o stare perfectă, deşi nu are decât o singură roată… Dar priviţi în jur! Câte roţi de camion nu se află pe câmpul acesta? Deci, cu puţină inventivitate şi pricepere se poate repara şi gândiţi-vă câte nu se pot face! La treabă, domnilor!”

           Gloata prizonierilor se dezlănţui pentru a doua oară. Fiecare rupea şi trăgea de ce nimerea, sau credea că ar fi folositor la ceva. Friţul se văzu nevoit să intervină pentru a doua oară, considerând că nu a fost prea bine înţeles. “Domnilor, sunt de acord cu dumneavoastră că putem lua multe lucruri folositoare de aici, dar vă cer să punem o anume ordine în activitatea noastră. Nu vom face mare lucru dacă fiecare va lua câte ceva. Mai întâi va trebui să vedem ce este aici şi ce este cu adevărat necesar pentru tabăra noastră. Vom inventaria tot, apoi vom alcătui echipe de lucrători, pe specialităţi. Abia după aceea vom trece la treabă, după un program bine stabilit. Dacă sunteţi de acord cu propunerea mea, vă rog să mă ascultaţi.” Momentului de derută de la început i-a urmat un moment de deliberări, în urma căruia i-au dat dreptate neamţului.

           Zi după zi, ruinele cimitirului de fiare vechi se transforma văzând cu ochii. Piesă cu piesă era cercetată cu atenţie, i se dădea o destinaţie şi se căra în tabără. Aici, sub privegherea Friţului, se mai făcea o triere şi se asambla în ateliere improvizate. Tabăra devenise un adevărat şantier. După motocicleta Friţului, a apărut un camion; apoi încă unu şi încă unu, în total vreo cinci. Din păcate nu aveau decât foarte puţină benzină, atât cât mai găsiseră prin rezervoare, insuficientă pentru deplasări prea mari. În rest, erau într-o stare aproape perfectă. Apoi au mai încropit diferite unelte şi chiar utilaje de oarecare complexitate. Febra lucrului îi apucase pe toţi. Care mai de care îşi dovedea inventivitatea…

Când au venit ruşii, spre primăvară, i-au găsit în plină activitate. Se uitau şi nu-şi credeau ochilor. Haraşo! spuneau şi nu conteneau să se mire. Chiar i-au lăudat, dar le-au confiscat tot. Erau doar nişte prizonieri. Tabăra s-a desfiinţat. Ei urmau să lucreze în alte părţi. Unii la cariere, alţii la mine, iar cei mai mulţi, în agricultură. Colonelul Puşcaşu a nimerit la o fermă de legume, împreună cu Friţul.

***

           - Mâinile la perete! Nu întoarce capul! Nu te mişca! Aşa! Ăsta-i curat. Mişcă! Următorul…

           Următorul era Colonelul Puşcaşu. Mâinile îl căutau dibace, petrecute pe sub mâinile lui ridicate, de o parte şi de alta a corpului, într-o atingere laterală, de la coaste până la picioare.

           - Mişcă! spunea vocea căutătorului.

           Şi Colonelul se mişca spre grupul celor căutaţi şi “curaţi”. Următorul era Pătru Şchiopu. Şi el era “curat”. Toţi erau “curaţi”. În seara aceea nu luaseră nimic de pe câmp. Nu tu o roşie, sau o ceapă… Ceapa ar fi fost, mai ales, bună cu cartofi. Seara mâncau numai cartofi. Doi la om. Nimic altceva. Cartofi fierţi. Nu-i nimic. Aveau la barăci morcovi luaţi mai de demult. Morcovi mari, noduroşi şi dulci, dulci ca zahărul. 

           - Care eşti grădinar, un pas în faţă! spunea perevocicul. Care eşti?

           Friţul era agronom. Dar ei? “Fie ce-o fi! Fac pasul”, îşi spuse Colonelul. Ca el, au făcut şi ceilalţi: Lică, Pătru Şchiopu, Gârboanu, Dorobanţu…

           - Să trăiţi! strigară toţi, ca la comandă.

           - Ăştia ce mama lor mai sunt? Urla rusul de i se boboşau ochii în cap cât cepele.

           - Ţărani. Ţăranii se pricep şi la grădină. Să faci deosebirea între ţărani şi grădinari,     cine naiba a mai văzut!

           Aşa că au ieşit toţi din front, un pas înainte.

           - Voi sunteţi grădinari, sau ce sunteţi?

           - Suntem ţărani şi grădinari, domnule perevocic!

           - Dar, tu ce eşti, mă? Că doar eşti orăşean.

           - Eu sunt grădinar-grădinar, domnule, spuse Colonelul. Grădinar de la oraş! Asta sunt. Şi toţi ai mei numai cu grădina s-au ocupat din tată-n fiu.

           - Bine! Bine… Asta o să mai vedem noi. Până una-alta eşti şef brigadier. Asta eşti! Ia-l şi pă Friţ şi pă ăştia şi la grădină cu voi! Să vedem ce sunteţi în stare.

           Li s-au dat apoi ordine scurte şi repezi, nu prea clare.

           - Aveţi aici tot ce vă trebuie. Utilaje, sămânţă… Aveţi de însămânţat şaizeci de hectare cu morcovi. “Şaizeci de hectare! Mamă! Cu asta nu-i de glumit!” îşi spunea Colonelul. Vă avertizez! Dacă vă bateţi joc de sămânţă, plătiţi cu capul! Acum, la treabă!

           Treabă şi încă ce treabă. Să însămânţezi şaizeci de hectare cu morcovi, e ceva! Acasă, ai lui puneau şi ei acolo, două-trei citale, câţiva metri pătraţi. Dar atâta sămânţă nu văzuse niciodată. Câţiva saci doldora aşteptau la marginea câmpului. Frumoasă sămânţă! Galbenă, aurie, rotundă, cât un bob de mac. Cu sămânţa asta, ai lui ar fi semănat o sută de ani. Ce le-o fi trebuind la ruşii ăştia atâţia morcovi? Treaba lor! Până una-alta, fă-te, Puşcaşule, morcovi!

           - Ce-i de făcut, Friţule? Ia, zi tu, că doar eşti angronom! Ia, să-ţi văd ştiinţa! 

           - Domnule Puşcaşu, dacă mă ascultaţi pe mine, iese treaba gut. La doi pumni de sămânţă, un pumn de nisip. Aşa este gut. Eu ştiu. Gut!… Semănăm gut, asta ştiut…

           - Bine mă, Friţule! Bine…

           Aşa au semănat şaizeci de hectare. Friţul nu mai contenea cu gutul lui.

           - Bine mă, Friţule, dacă zici tu gut, gut să fie!

           Aşteptau toţi să răsară, să crească, să vadă ştiinţa neamţului. Aşteptau şi ruşii. Aici era parcela lor, alături, parcela ruşilor, tot cu morcovi. Iese la ruşi des şi verde ca peria, ca grâul de des. Haraşo, spuneau ruşii. Erau bucuroşi şi arătau spre par-cela lor şi râdeau. Şi la ei ieşise. Ieşise din loc în loc, câte un fir, tot verde, dar rar…

           - Ce ne facem, Friţule? Ce ne facem? Ne omoară ruşii, Friţule! se jeluia Colonelul Puşcaşu.

           Friţul nu ştia decât una şi bună.

           - Gut, gut! Domnule Puşcaşu, la ruşi nu e gut, la noi, gut!

           - Tu-i gutu mă-si, Friţule! Am prăpădit bunătate de sămânţă! Unde sunt morcovii, Friţule? Ne omoară ruşii, iar tu îi dai întruna cu gut.

           Spre toamnă, s-a adeverit ştiinţa neamţului. Morcovii lor, semănaţi rar, aşa cum a vrut neamţul, au crescut mari şi groşi, trei la kilogram. Grămezi după grămezi se tot adunau pe câmpul lor şi nu mai pridideau să tot scoată şi să încarce în vagoane. La ruşi, ici-colo, câte o grămadă de morcovi, mici şi firavi, cât degetul. Râdeau ei acum şi arătau spre ruşi.

           - Gut, Friţule! Gut!

           - Gut, domnule Puşcaşu! Gut!…

           Apoi a venit un politruc, le-a spus ceva de laudă şi i-a trimis câte o săptămână la adihaiu. Numai o săptămână…

CAPITOLUL IV

Un prim-plan în stop cadru.

“Atenţie, se filmează!”, răsună vocea coordonatoare. Fiecare personaj este surprins în alergare: fetiţa cu rochiţă înflorată surâde larg, inocent; bătrânul Mac Tulumb se târăşte într-o cârjă. Pentru el, înţelegi lesne, alergarea este un vis de mult îngropat. Privirea lui dă resemnării sensul unei autentice trăiri. Ce-o fi căutând la o repetiţie generală? De bună seamă, el a venit să retrăiască vremurile tinereţii, când era cineva, când era profund implicat. Acum fredona frânturi de cântece revoluţionare, cuprins de nostalgie: “Porniţi înainte, tovarăşi! Porniţi!…”

Într-un colţ de cerc, format din trupuri, apare chipul ei: fiinţă dragă, ochi verzi, fermecători, numai zâmbet, înaltă, suplă, părul zulufi pe frunte, strâns coc la spate. Dispare şi o cauţi în zadar. Serj stătu un timp pironit locului, cu gândul la Keti. Treceau clipe chinuitoare, frământări nedesluşite şi iarăşi vedenia ei într-un colţ de cerc, trupuri chircite pentru a înscrie secera şi ciocanul; Keti, mereu Keti… “Partidul e în toate!” Se cântă, se scandează pentru partid, pentru conducător…

Moment agitatoric. Vocea coordonatoare se aude tot mai impunător, în megafoane, pătrunde peste tot… Vocile, vocile!… 

Deodată se râde cu hohote, la început surde, apoi amplificate de megafoanele din piaţă. Momentul face parte din viaţa noastră (sentimentală), din dorul nostru lăuntric după o lume care nu a fost niciodată, cu oameni idilici, pajişti înflorite, mioare năzdrăvane, ciobănaşi… Chiar apare un ciobănaş! Şi o turmă! Până şi pe asta au adus-o! Oamenii prind contururi magice, neaşteptate, ca într-un balet modern, cu efecte îndelung căutate şi repetate, încât par fireşti. Megafonul amplifică un glas ce aduce laude participanţilor. Este tovarăşul Ionete. “V-aţi dovedit ceva mai receptivi, tovarăşi! E încă puţin pe lângă ceea ce se aşteaptă de la dumneavoastră. Trebuie să ne mobilizăm, să facem totul şi să dovedim entuziasmul, sentimentele de dragoste, de maximă recunoştinţă şi de ataşament faţă de supremul conducător. Tovarăşi! Ridicaţi portretele la nivelul ochilor! Nu e bine! Acolo, undeva, în stânga, nu vă sincronizaţi. Momentul acesta, tovarăşi, cere mai multă dăruire, mai multă participare. Aduceţi în faţă şoimii! Băgaţi-i în faţă! Să vină şoimii! Hai, tovarăşa educatoare, mişcaţi-vă că ne apucă noaptea! Aranjaţi şoimii ăia odată! Puneţi-i pălăriuţa lu ăla pe cap! Aşa!… Vedeţi că unu are pantalonaşii în vine! Ce dracu, ne facem de râs. Ştergeţi-i mucii lu ăla din faţă! L-aţi adus chiar în faţă, tovarăşa educatoare, chiar pe ăla cu mucii la nas! Nu se poate! Ne facem de râs în faţa conducerii superioare de partid, a conducătorului iubit!… Masele populare îşi admiră, îşi iubesc conducătorul. Noi trebuie să dovedim prin participare şi sincronizare, dragoste totală… Vă rog, încă o dată! Ridicaţi portretele! Acum e mai bine!… Aliniaţi-vă! Aşa! Vedeţi, revine vocea coordonatoare, se poate tovarăşi! Se poate mai multă sincronizare!…” Tovarăşul Ionete conducea întreaga manifestare. Vocea lui era cu adevărat impunătoare.

Serj ştia că în situaţia lor, el şi Keti, în văzul lumii, împreună, era ceva inacceptabil. Keti era o tovarăşă căsătorită. Pentru Serj însă, era iubirea lui. Marea lui iubire. Regină, nu femeie! Căsătorită, dar prinsă într-o aventură extraconjugală, desigur imorală, cu omul care nu se încadrează, care face probleme şi nu este pe “linie”. Aşa ceva nu se poate accepta. Morala de partid! Codul principiilor şi normelor eticii şi echităţii de partid sau cum i-o fi spunând… Un membru, adică un comunist, revoluţionar de profesie, nu are soţie sau amantă… El are o tovarăşă de viaţă! Atât! Fericită cu soarta ei: mamă iubitoare, soţie supusă şi credincioasă, până la moarte! Orice ar fi! Se cultivă inepţia asta în ciuda sloganurilor despre egalitate, rolul femeii, drepturile ei etc. Apoi lumea deja a început să-i ştie, colegii bârfesc… Legătura lor este neprincipială, ce să mai vorbim… Contravine principiilor şi normelor eticii şi echităţii socialiste etc… “Să-şi vadă de soţ, dragă! Ce dacă e paralizat! Ce dacă e infirm! Să se sacrifice, dragă!” se tot spune printre colegi.

Oare cum arată Serj? Tuns zero, ochii obosiţi, sfrijit, cu faţa brăzdată de cute adânci, chip chinuit de nesomn şi de interogatorii. De departe, Keti era alcătuită din pătrăţele, triunghiuri şi cercuri de hârtie colorată. În visurile lui era altfel. Era acolo, undeva, în mulţime, ridica panouri. Era femeia îndelung căutată, femeia iubită, părea a nu fi aevea şi totuşi exista. Era Keti în masa aceea de oameni, educată prin comenzi rostite în megafoane, ridicaţi, coborâţi, iar ridicaţi şi iar coborâţi… Tovarăşi! Panourile din carton orânduite formau chipul Supremului şi marcau, după cum spunea tovarăşul Ionete, un eveniment istoric pentru urbea lor, o vizită de lucru, pentru care trebuia să fim mândri din cale afară. “Eram acolo, spunea Serj, l-am aşteptat îndelung şi a venit…” l

Un om coboară din cer: covor roşu, paznici peste tot, priviri crunte şi impacientate, securitate maximă, cordon de protecţie, scenariu bine regizat, impresie impusă ostentativ… Pentru ce? Serj şi Keti umblau ameţiţi de dragostea lor, se căutau cu disperare şi nu vedeau nimic, nu erau impresionaţi de nimic. Trăiau în afara acestei manifestări, nepăsători, departe de lume. De-ar trece şi asta. Gardă militară, formaţiuni patriotice din muncitori şi utecişti, drapel, instrucţie la cataramă de câteva săptămâni bune, onor, pas de defilare, o agitaţie ajunsă la paroxism. Disperarea cuprinsese organizatori, instructori de tot felul, controlori, supercontrolori, activişti din toate ramurile şi pe toate liniile, mobilizarea era cuvântul de ordine acceptat fără crâcnire, într-o zbatere ce cuprinsese partidul, activul UTC, securitatea, informatorii sadea sau informatorii de circumstanţă. Toţi erau dornici să-şi aducă contribuţia, să facă totul pentru ca evenimentul să iasă bine. Antrenaţi, angajaţi, distribuiţi în toate colţişoarele, ostentativ vizibili pentru a supraveghea şi pentru a intimida. Mobilizarea exemplară a tuturor forţelor, a întregii suflări era pentru acel om pe care cei prezenţi l-au văzut coborând din maşina lui zburătoare. Păşea şovăielnic, făcând semne anemice din mâini, metecăind capul în stânga şi în dreapta, apoi strângând lehamite mâinile întinse frenetic de mărimile locale, stăpânite de o slugărnicie paralizantă. Supremul se temea să calce mai cu temei, părea sărman la prima vedere, împins anume acolo, într-o lume străină lui. Un exerciţiu de rutină, făcut din obişnuinţă, de mântuială, după un protocol prea des repetat, departe de aşteptările şi pregătirile care anunţau prezenţa lui ca pe o minune, ceva peste puterea înţelegerii omeneşti.

Serj privea fascinat. I se întâmpla pentru prima oară şi impresia lui era nelămurită. Se întreba la ce au fost necesare atâtea pregătiri, atâtea precauţii. Omuleţul putea coborî printre oameni simplu, cuminte, firesc. Nu era aşa. Se dorea cu totul altceva. Supremul avea credinţa că prezenţa lui printre oameni nu trebuie să fie ceva firesc, ci o descindere îndelung aşteptată, minuţios pregătită şi plină de efect. Serj a rămas cu impresia că prezenţa conducătorului era mai puţin importantă decât pregătirea agitatorică, pregătirea spiritelor. Oamenii erau îndemnaţi să trăiască evenimentul la cotele cele mai înalte. Cu religiozitate. Aşa se impun idolii, profeţii, mântuitorii neamurilor! Credea. Nu oamenii obişnuiţi, fie şi conducători. În schimb, slugărnicia şefilor locali arăta că totul este anume dirijat şi exersat într-un scenariu de acum cunoscut, menit să impună un exponent al puterii. Profetul, mântuitorul zilelor noastre. Se făcea totul pentru ca interesele clasei politice, partidului, să fie impuse prin El. 

Serj privea mulţimea. Desigur, Keti este acolo, ridică panouri. Şi-o imaginează cu privirea blândă, îngăduitoare şi resemnată. Mă aşteaptă. O întreabă ceva de la distanţă, un gând al lor, numai de ei ştiut. “Da, te voi aştepta oricât, dragostea mea, orice s-ar întâmpla. Nu-mi pasă. Tot ce ai făcut, ai făcut pentru noi”. Dialogul mut, de la distanţă, continuă. De când vorbeşte ea cu atâta curaj? Am s-o întreb pe unde a mai fost. “Pe aici. Te-am tot căutat. Nu ştiu de unde să te iau. Eşti supărat? Ţi-am greşit cu ceva?” Serj încerca să se apere. “Nu am avut timp… Sunt atât de…” Nu este decât o închipuire a lui. Ea a dispărut. Rămân doar colaje: pătrate, cercuri, triunghiuri de hârtie colorată. “Unde s‑o regăsesc?” Şi totuşi, Keti continuă să‑i surâdă din colţul ei de cerc roz…

Un prim-plan cu personaje încremenite în alergare.

Se comandă: “Rupeţi rândurile!” Fiecare aleargă la întâmplare, ca într-un cros tradiţional, în faza de masă, cu mii de participanţi. Fetiţa cu rochiţa înflorată cade, împiedicându-se de cârja lui Tulumb. În vânzoleală, cad unii peste alţii, iar glasul lui Tulumb abia se mai aude. “Tocmai eu, nu vă e ruşine! Eu am slujit partidul în vremuri grele…” Se ridică şi pleacă supărat, şonticăind.

Prim-planul a ieşit. Muncitori, elevi, şoimi, militari, mulţimea aceea de figuranţi revine la locurile fixate pentru repetiţie. “Ridicaţi panourile! Coborâţi panourile! Sus, la nivelul ochilor! E mai bine”, spune tovarăşul Ionete. El este coordonatorul întregului program agitatoric, omul care se impune, aşa cum vorbeşte lumea, el e “capul”! “Vă felicit, tovarăşi, pentru contribuţia dumneavoastră! Trăim un timp istoric. Niciodată oraşul nostru nu a fost atât de fericit să primească conducerea superioară de partid şi de stat. Suntem onoraţi. Eminentul conducător, cel mai iubit fiu al poporului, va fi în mijlocul nostru. Să fim la înălţime, tovarăşi! Dorim un moment agitatoric memorabil, la nivelul strălucitelor victorii pe care le trăim. Trăiască conducătorul mult iubit şi stimat! Trăiască geniul Carpaţilor!” Ura! se încearcă aproape convingător…

Totdeauna pe “linie”, la curent cu toate indicaţiile şi documentele de partid, tovarăşul Ionete trecea drept omul din umbră, cel care veghează la respectarea religiei de partid, a indicaţiilor mereu preţioase. În cercul lui de apropiaţi se purta mai detaşat şi trecea drept un “destupat” la minte, pentru că epata cu ultimile bancuri politice despre activişti, securişti, miliţieni… Intelectual cu origine sănătoasă, din părinţi ţărani săraci, lipiţi pământului, se credea un “deştept” printre activiştii cu ceva brumă de carte dobândită prin şcolile de partid. Credea că i se cuvine mai mult. “Sunt consultat în toate problemele, spunea. Nici un şef de-al meu nu ia o hotărâre fără să-mi ceară părerea, cuvântul meu atârnă greu. De fapt şi de fapt, nimic nu se mişcă în judeţul ăsta fără mine… Şi cu toate astea, la toate rotirile de cadre, eu rămân de căruţă. Ştiţi, faptul că sunt intelectual… Acum se promovează tovarăşele femei. Foarte bine! Tovarăşele noastre de viaţă merită mai mult, unele au chiar merite, dar nu ştiu cum se face că toate femeile, câte au trecut pe lângă mine, au promovat. Numai eu rămân în umbră. Trag nădejde că va veni şi vremea mea. Tovarăşii vor înţelege, se vor convinge că altfel nu se poate…”

Tovarăşul Ionete trăia drama neîmplinirii, a intelectualului ajuns la vârful activului de partid, necesar, dar tolerat, într-o ierarhie constituită din activişti-muncitori, ţinut veşnic în planul doi. I se spunea, nu se ştie de ce, Gherţoiu şi aşa i-a rămas numele…

“Vă felicit încă o dată, tovarăşi! Sunteţi participanţi la istorie, tovarăşi!” Avea un ton blând, oarecum euforic. Apoi, cu autoritate: “Ce faceţi, tovarăşi, acolo, în dreapta? Lozinca îmbrăcată în staniol! Alo! Lozinca! Nu trebuie să se vadă! Reflectă lumina, poate să ne aducă neplăceri. Deranjează, tovarăşi! Iubitul conducător nu trebuie deranjat. Mutaţi lozinca aia în altă parte!… Aşa!… Foarte bine!… Vom avea o pauză. Veţi avea muzică”. Din toate piepturile au izbucnit urale. Miile de oameni se împrăştie care încotro. Vor reveni.

“Ferestre deschise spre soare…” O melodie în ton cu celelalte activităţi, din categoria cântecelor de renunţare, admise de partid. Moment de respiro. Panourile sunt lăsate la voia întâmplării, lozincile abandonate, nepăsare, plictiseală, epuizare după atâtea repetiţii, scandări, ordine, comenzi…

“Ferestre deschise spre soare”, refrenul unei aduceriaminte, când Serj a ajuns la spitalul de nebuni. E greu de spus, e aproape imposibil de explicat cum a ajuns într‑o clinică de psihiatrie, dar a ajuns… Regim asemănător cu cel din închisoare, dincolo de libertate şi de soare. Nu mai avea nici o speranţă. Totul părea rupt pentru totdeauna. Vezi locul acela liber din mulţime şi înţelegi că acolo este o pauză între rânduri,o ieşire din rânduri, o pauză care înseamnă un om. Serj este o pauză. La fel şi cei din jurul lui. Un rând de pauze. “Trec rânduri, rânduri muncitorii…” se aude în megafoane. În rânduri dispar oamenii reali, deşi nu pot exista rânduri fără oameni, cel puţin în sensul strict al cuvântului de om. “Cu steagu-n vânt desfăşurat…”

Colţul acela de viaţă era al tău, îi spunea Keti. Aşezat temeinic, în pătrăţica ta, te credeai puternic, fericit alături de ai tăi, de tanti Stela, de Zori. Vorbeai despre ei cu mândrie. Cuvintele pe care le pronunţai te înduioşau până la lacrimi. Numai despre bătrânul Tulumb nu îţi plăcea să vorbeşti. În schimb vorbea el. Vă făcea o prelucrare ad-hoc, în familie, ca în vremurile lui bune de activist. “Pă vremea mea era altfel. Şi io l‑am întâmpinat pe înaltul conducător. Ce cântece erau atunci! Ce mobilizare! La cataramă… Mă, copii, după reglement. Partidul este organizat ca o armată. Ordinul nu se discută, se execută! Formarea omului nou e o chestie de disciplină ca la armată. He! He! He!… Dacă omu nostru, din toate categoriile, muncitori, ţărani, intelectuali, elevi vine la mobilizare şi strigă, cuminţi şi încolonaţi, lozinci din toţi rărunchii, aplaudă şi cântă, apoi e sigur că e de-al nostru, că şi-a însuşit politica partidului, idealurili noastre de construire a celei mai drepte societăţi, comunismul, fără esplotare a omului de către om… Vedeţi, totul e o chestie de mobilizare şi disciplină militară… He! He! He! Pe vremea mea, realizărili erau măreţe. Io duceam cuvântu partidului în uzine şi fabrici, pe ogoare, peste tot… Dar tot atunci mi-am dat seama că omu nou e şi o chestie de pisic, adică de cap, cum ar zice telectualii, carevasăzică, de conştiinţă. Io zic ca mine: pisic, tovule. Cu disciplina umbli la pi-si-cu omului şi gata, se schimbă tarapanaua… Atenţie, tot partidu ne-a învăţat că cu asta nu e de glumă, e chestie delicată, nevoie mare… Pi-si-cu omului! Acilea intră la lucru clasicii: Marx, Lenin, Stalin. Ei aşa ne învaţă. Au scris, treaba lor, au scris dar activistu e revoluţionar şi transpune în viaţă neabătut învăţăturili… Eh! Aici e chichiţa. Să-l văd io pă unu sau pă altu cum şi ce fel e atunci când pui în practică politichia asta frumoasă, tovule, dar care nu ar exista fără de-alde noi, activiştii. Armata asta a partidului! Io una ştiu… Am fost mare la viaţa mea! Maree!… Nu în vorbe, ci în fapte! Asta e! Ţineam o cuvântare la meserie, în cuvinte simple, aşa, pă înţelesu tutulor. Nu mă abăteam de la linia partidului. Când trebuia să lovesc, loveam tare în sabotori, chiaburi şi toţi esplotatorii, fără deosebire şi fără milă. He! He! He! Câţi esplotatori am aranjat io la viaţa mea!”

Serj îngheţa de fiecare dată când Mac Tulumb povestea întâmplări din viaţa lui de activist, în subsolul 4 bis. Singura care reuşea să-l mai tempereze, era tanti Stela. “Mai lasă copiii ăştia în pace! Le împui capul cu prostii. De ce nu spui şi adevărul? Câţi dintre exploatatorii pe care i-ai înfundat tu prin puşcării mai sunt în viaţă? Câţi au suferit şi au murit pe nedrept! La asta te-ai gândit vreodată? Nu te chinuie sufletul? Nu ai pe suflet chiar nimic?…” Tulumb se enerva, se bâlbâia şi mai mult şi împroşca salivă. “Stela, ţi-am spus să taci şi să nu te mai legi de viaţa mea! Stela, tu însemni mult pentru mine! Dar nu întinde coarda că plezneşte şi mă fac al dracu! Da, al dracu, să ştii. Acum umblu la dosaru tău, la familia ta şi nu ştiu dacă iese bine. Nu mă face, Stela! Vă am la mână pă toţi. Pă tine, pă Serj, pă Zori… Pă toţi! În fapte şi documente. Nu mă face, Stela! A fost munca mea, viaţa mea, idealu meu în care am crezut, pentru care m-am sacrificat!… Stela! Cu un singur cuvânt, vă distrug. He! He! He! Ce ştiţi voi? Le aveţi pă toate de-a gata, dar io m-am zbătut, m-am chinuit, n-am avut linişte, n-am avut tinereţe… Toate sacrificiile pentru comunism!… “Să urce naţiunea spre comu-nism, în zbor!” Păi, ce credeţi voi, că astea sunt fleacuri? Aici e viaţă, muncă, suferinţă, speranţă, dăruire. Totul pentru comunism!” Cânta: “Trec rânduri, rânduri muncitorii/ Cu steagu-n vânt desfăşurat./ E steagul marilor victorii/ De partid înălţat.” Cânta şi lacrimile îi curgeau şiroaie. Cânta cuprins de o dulce şi înălţătoare aducere-aminte… “Mă, copii, asta a fost viaţa mea, pentru care io m-am sacrificat”. Plângea jalnic.

***

Serj încearcă să-şi amintească începutul. Intri într-un magazin alimentar cu teamă, deşi pe figura ta s-a întipărit acea detaşare a omului familiarizat cu munca de control, de inspecţie. Vrei să devii, cel puţin pentru câteva clipe, omul cu putere, indiferent şi sobru până la duritate. Dacă ţi-ai vedea mimica pe care ţi-ai luat-o, te-ai prăpădi de râs. Oare îţi va reuşi? Ţi-ai propus să te comporţi ca ei, ca oamenii puterii. Ce mare greutate! Ai auzit de atâtea ori cuvântul profitocraţie şi ţi l-ai însuşit. Cum e să fii un om al puterii? Partid! Poliţie politică! Impostura ta este o experienţă fascinantă, tentantă, făcută într-o doară, într-un moment de ambiţie prostească. Ce-ar fi să mă port ca ei?

Ochii tăi privesc neclintiţi, încruntaţi, într-o fixitate de scântei aruncate fără cruţare spre vânzătoare sau spre clienţii aflaţi din întâmplare, pe acolo. Toţi înţeleg rostul acelor priviri. Un control, sau şi mai rău, un activist de partid nemulţumit de ceva, vizitează magazinul. Ce o fi vrând?… Semne de nelinişte, încărcate de semnificaţii. Nu ceri nimic, nu întrebi nimic deocamdată şi asta face ca teama să fie şi mai mare. Te plimbi ostentativ. Priveşti îndelung, atât de caraghios priveşti, încât îţi vine să râzi. Dar nu, trebuie să-ţi faci jocul până la capăt. Toţi se tem. Toţi trăiesc cu teama că nu sunt pe “linie”. Fiecare se simte vinovat de ceva. Teama a cuprins o întreagă societate. Teama, suspiciunea… Câte nu se ascund în comerţul nostru socialist! Pe asta mizezi. Faci o experienţă pe starea de spaimă generalizată a oamenilor faţă de un posibil control al unui activist, securist sau miliţian. Poţi găsi sau inventa nereguli, poţi face destituiri, poţi face orice pentru că eşti un om al puterii… Iluzia puterii îţi dă deodată o senzaţie de om tare. Vezi teama din ochii vânzătoarelor şi asta îţi dă curaj. Este şi ceva comic în situaţia ta, mai ales când priveşti, cu tot dispreţul de care eşti în stare, spre rafturile aliniate. Sărăcie lucie! Conserve de spanac, de peşte oceanic, de gem de prune, băuturi… Întorci capul indispus, face parte din scenariu. Ca toţi activiştii în control, trebuie să fii mereu nemulţumit. Se poate merge până la capăt. Pleci… Nu! Te prefaci că pleci, îndreptându-te câţiva paşi spre ieşire. Feţele vânzătoarelor se destind doar o clipă deoarece, stupoare, tu te întorci brusc şi te îndrepţi nemulţumit către o vânzătoare care îţi ieşise în cale, probabil şefa de raion, anunţată de cineva. Întrebi ceva, fără legătură cu ceea ce te interesează sau cu ceea ce s-ar fi aşteptat să întrebi. “La ce oră închideţi aici?” Cuvântul aici este intenţionat subliniat, pentru a arăta, chipurile, că eşti familiarizat cu o anumită muncă, muncă de control, de om cu putere şi cu influenţă. E un fel de a ameninţa fără prea multe cuvinte. Ţi se răspunde prompt. Mai pui câteva întrebări pe acelaşi ton de indiferenţă, dar ferm. “Aveţi salam de Sibiu? Cafea naturală? Dar brânză de oi? Vodcă Stalicinaia?” Vânzătoarea răspunde cu teamă, îndatoritoare: Se poate, tovarăşu, pentru dumneavoastră, se poa… Avem, găsim… pentru dumneavoastră…” Rămâi la fel de indiferent. Întinzi gâtul să observi ceva, te apropii de un raft şi ştergi cu degetul o margine unde putea să fie praf. Într-un alt colţ zăreşti, sau ţi se pare că zăreşti, o neregulă. Dai din mână a lehamite, de parcă ai vrea să spui că nu-ţi place. Şi tot aşa, fără cuvinte, începi o mişcare a mâinilor care vor să pară tot atâtea indicaţii preţioase, imitându-l foarte bine pe supremul conducător în vizitele sale de lucru. Efectul este uluitor. Şefa de raion şi toate vânzătoarele privesc înmărmurite. Oare ce vrea ăsta? Doamne, cu ce am greşit? Ce nu merge bine?… Jocul a reuşit. La uşă te va aştepta o vânzătoare care, smerită, te roagă să primeşti un pachet în care vei găsi şi salam, şi cafea, şi brânză, şi vodcă, şi alte câteva atenţii pe care biata femeie ţi le oferă, Doamne fereşte, să o refuzi… Dai să plăteşti… “Se poa’, tovarăşu?… Se poate?… E o mică atenţie din partea colectivului nostru şi vă rugăm să mai treceţi pe la noi… Ştiţi, e criză, dar se mai găseşte câte ceva… Vă mulţumim pentru indicaţii, pentru sprijinul acordat problemelor specifice muncii noastre… Ştiţi, comerţul, aşa cum se spune în documentele de partid, aşa cum ne învaţă conducătorul partidului, mult iubit şi stimat, ştiţi… trebuie să obţină tot mai multe succese…” La fel de plictisit, spui aşa, într-o doară, printre buze, că biata femeie abia înţelege: “Tovarăşa… trebuie să vă înscrieţi şi în acest sector al economiei socialiste… cu succese!” Pleci mulţumit de tine. Pe stradă îţi vine să zburzi. “Cât a fost de simplu! Va să zică, merge!… Ce-ar fi să încerc şi prin alte părţi?” Simţi o plăcere imensă, dar te cuprinde şi un sentiment de teamă. “Dacă sunt descoperit? Oare cum vor reacţiona tovarăşii? Fie ce-o fi, deocamdată merge. Îmi place nebunia asta!”

La cârciuma din colţ, aproape de o casă de cultură, cineva cântă acompaniat la chitară un şlagăr la modă, în româneşte, dar cu voit accent englezesc. Efectul este comic şi constaţi că era acolo un grup de tineri care se amuzau: “Foaie verde de trifoi/ Făi leliţă, făi, o, o, o…/ Făi leliţă, făi! o, o, o…/ Ţi-am luat ie şi mărgele/ Să intri prin cafenele/ Făi leliţă, făi!…/” Lumea se distrează, constaţi. Îţi aminteşti de Keti, de umorul ei, de legătura pe care o aducea în discuţiile voastre despre un pasaj din Balzac. Pe toate treptele societăţii, obiceiurile seamănă şi nu se deosebesc decât prin nuanţe. Ştiai că acel cântec, din motive greu de înţeles, fusese interzis. Şi totuşi, tinerii aceia găsiseră un mod de-al cânta, de a se distra… Era felul lor de opoziţie, de rezistenţă? Poate… oricum, viaţa merge înainte… Te gândeşti.

“Pauza s-a terminat. Reveniţi la locurile voastre, tovarăşi!” Ce ştie tovarăşul Ionete din toate astea? Da, el înţelege multe… Are ceva şcoală, e dibaci, chiar diabolic când împarte sancţiuni, uns cu toate “alifiurile”, cum îi place chiar lui să spună, să avertizeze, mai în glumă, mai în serios, pe la prelucrările de partid. Aici e în mediul lui. Îşi ia o figură detaşată, zâmbeşte reţinut, priveşte lung sala. Ştie cu cine are de-a face. Propagandişti de prin toate mediile, muncitori, ţărani, ţărani-muncitori, intelectuali făcuţi peste noapte, cu sarsanaua şi damigeana, sau intelectuali sadea, oameni din toate categoriile. El îi ştie. I-a verificat dosar cu dosar şi tot el i-a promovat. “Măi, tovarăşi, aveţi o răspundere imensă. Vă revine misiunea istorică de a duce cuvântul partidului, al secretarului său general în toate straturile societăţii. Trebuie să fiţi conştienţi şi totodată mândri de misiunea care vi s-a încredinţat”. Aici face o pauză, iarăşi priveşte lung sala şi ridică un deget. “Da, tovarăşi! Trebuie să fiţi conştienţi şi mândri! Faceţi parte din activul nostru de partid! Şi nu în orice vreme… Trăim vremuri măreţe, realizări epocale… Toate se datorează politicii înţelepte promovată de partidul nostru, de conducătorul său genial, mult stimat şi iubit. Iată, tovarăşi, direcţia principală a propagandei noastre: partidul şi conducătorul!…” Ajuns aici, tovarăşul Ionete lua o ţinută dreaptă, ţeapănă, iar tonul devenea ferm, hotărât. Privirea lui ocolea de câteva ori sala, ochii deveneau ficşi, necruţători. Toţi îngheţau. Da, privirea aceea avea un efect fascinant. Şi nu o avea mereu. Numai când pronunţa numele conducătorului. Altminteri părea atât de blând, cumsecade, chiar omenos… Oricine trebuia să îşi dea seama că este vorba de ceva din cale-afară de important, ataşamentul necondiţionat faţă de conducător, ataşament dus până la fanatism. “Tovarăşi! Peste tot trebuie să puneţi portretul marelui conducător! Cel aprobat! Nu cel într-o ureche! Acela este o jignire la adresa Supremului!... Citate din opera sa! Peste tot!… Vă atrag atenţia! Dacă nu vă conformaţi, voi aplica sancţiuni drastice”. Urma pe un ton mai blând. “Tovarăşi, viaţa noastră personală nu contează. Pe noi ne interesează impunerea partidului, centrul vital al întregii naţiuni, iar exponentul acestor interese este conducătorul suprem. Strâns uniţi în jurul conducătorului vom obţine marile victorii, vom ajunge în comunism”. Şi mai blând, şi mai apropiat, înduioşător până la lacrimi: “Tovarăşi, vă fac o mărturisire. Pentru mine nu există nimic mai de preţ pe lumea asta, nici familie, nici copii, nimic altceva decât conducătorul iubit”. Ultimile cuvinte erau rostite chiar cu lacrimi, dar cu glasul ridicat până la răcnet isteric, cu o mimică a feţei înfiorătoare, cu ochii boboşaţi, cu privirea dementă. Era ceva greu de văzut şi imaginat. Îşi continua prelucrarea, povestind momente din tinereţea revoluţionară a conducătorului. Ieşea în faţă, gesticula, se contorsiona, se chircea, se ridica, se apleca, până la epuizare. Se oprea apoi gâfâind, pentru a-şi trage sufletul o clipă şi pentru a privi insistent sala şi a constata efectul. Părea mulţumit de el. Toţi propagandiştii îl urmăreau încremeniţi. Înţelegeau că nu e de glumit cu un astfel de om. Agitaţia vizuală, portretele condu-cătorului, citatele, prelucrarea cuvântărilor, toate vor arăta altfel. Altminteri, ştiau, Gherţoiu Ionete era pornit. Va aplica sancţiuni, va face destituiri. Nu era cazul să te pui cu el…

Ionete îşi pregătea cu minuţiozitate, clipă de clipă, ascensiunea. El ştia că numai astfel, preamărind conducătorul, un activist provenit dintre intelectuali, se putea impune printre atâţia activişti cu origine muncitorească. Era cartea lui, pe care învăţase de azi, pe mâine, din umilinţe în umilinţe, să o joace. “Trebuie să arăt partidului că sunt necesar şi devotat”, spunea. Mai ştia că toate acţiunile lui, totul se informează, se cunoaşte acolo, la vârful puterii. De aceea era atent, era precaut. Totuşi, printre cunoscuţi, oameni ştiuţi şi bine verificaţi avea şi momente de sinceritate sau slăbiciune. “Domnilor, pentru noi, cei de la putere, nu prea contează ce credem, contează ceea ce spunem… Eu am învăţat asta! Tragi tare cu iubitul conducător şi îţi merge bine. Restul, apă de ploaie. Cât o mai ducem aşa? Cât mai ţine ipocrizia asta? Nu ştiu. Ceea ce ştiu este că trebuie să mă menţin sus. Cât se poate…” Râdea mândru de el şi pentru că îşi permitea să fie altfel, să fie uneori sincer...

Dinspre casa de cultură răzbate un nou cântec. Tinerii aceia se întrec cu gluma. “Bălălău din Scorniceşti/ Ne vrăjeşti, ne ameţeşti/ Bălălău, copilul meu,/ Preşedinte te vreau eu”. Deodată apar maşinile miliţiei, zarvă mare, sirene, girofaruri, spaima cuprinde totul… Gata! Nu mai cântă nimeni… “Popor fericit! spunea Keti în glumă. Trăim din sărbătoare în sărbătoare. Nu se sfârşeşte una şi începe alta”.

“Tovarăşi! Aliniaţi-vă! Ridicaţi panourile! Aşa! E bine! Dar se poate şi mai bine! Nu uitaţi, mobilizare şi sincronizare… Acum, voievozii! Să intre voievozii! Călare, cu mantie, cu paloş, cu tot! Mihai Viteazul să aibă pregătit discursul! Aveţi grijă de cai! Doamne fereşte să se întâmple ceva, să se balige vreun cal, taman în spectacol, în faţa Supremului!… Ne facem de râs! Şi nu uitaţi, Supremului îi place cel mai mult momentul ăsta!… Cu voievozii!… Băgaţi la cap, ăia. Şi în final, o mare actriţă va recita versurile alea despre fericire. Va ieşi bine momentul agitatoric. Vom face impresie bună. Conducătorul iubit va fi mulţumit de primirea călduroasă…”

Te simţi strivit până la anulare. Cine eşti? Ce gândeşti? Eşti prea neînsemnat pentru oameni ca Ionete, pentru putere. Ce mai poţi face în hăţişul nemărginit al ipocriziei puterii? Este oare posibil să te revolţi, să protestezi, să urli? Unde este mă, fericirea asta mult visată, totdeauna promisă şi mereu amânată? Unde?… Fericirea! Iată un cuvânt, un monopol al puterii! Cuvânt prea des rostit şi răstit în megafoane până la golirea lui de sens.

Înţelegi. Da, numai puterea îţi poate da dreptul la fericire. Ea pretinde că face totul, chiar împotriva voinţei oamenilor, a demnităţii, a libertăţii. Ai ajuns să înţelegi. Ai simţit pe propria piele. Ai plătit îndeajuns pentru curajul de a-ţi făuri o viaţă a ta, fără minciună, constrângeri, înjosire. O viaţă, credeai, trăită în demnitate. La un moment dat ţi-ai spus gata, ajunge! Trebuie să mă revolt! Să spun ce gândesc despre prăpastia dintre realitate şi minciună, despre nedreptate şi laşitate. Trebuie! Altfel nu mai pot trăi! Gata! Şi ai făcut pasul… Rezultatul? Ai ajuns la spitalul de nebuni, calomniat, înjosit, dispreţuit… Ce s-a ales din strădania ta? Au avut grijă oamenii puterii să te “lucreze” pe toate căile, prin tot felul de oameni josnici, dispuşi la orice, pentru a te distruge. Şi ce s-a mai întâmplat? Ai continuat un război al tău, un război al omului disperat, un război surprinzător chiar şi pentru oamenii puterii. Cam aici te afli acum, în momentul unor mari disperări. O iubeşti cu disperare pe Keti, iubirea ta imposibilă şi eşti la bunul plac al unui om disperat după putere ca Gherţoiu Ionete. Aici eşti! Depinzi de Ionete şi de alţii ca el…

***

Ambianţă de toamnă târzie, alături de Keti.

O fiinţă distinsă, agreabilă, o doamnă, alături de care te simţi mândru. Îi priveşti profilul: o faţă prelungă, nas drept de efigie, buze conturate perfect şi discret într-o nuanţă de roşu. Nu-i vezi ochii, dar îi bănuieşti verzi. Surâde plăcut atunci când îţi pronunţă numele: “Serj! De unde vii? Cine eşti?” Are părul lung, dat pe spate, negru. Abia pe urmă ţi-ai dat seama că şi-l vopseşte, atunci când, mângâindu-l, ai constatat că la rădăcină era complet albit. “Am avut un accident groaznic, ţi-a spus. Am fost la un pas de moarte, nu mi-am revenit decât după vreo săptămână. Între viaţă şi moarte, m-am zbătut. Ştii ce înseamnă să te trezeşti într-un pat de spital, numai ace la mâini? Îmi făceau transfuzii, mă hrăneau artificial. Totul dezolant şi mai ales gândurile… Fusesem în maşină cu soţul şi copilul. Când mi-am revenit, primul gând a fost la ei. Mult mai târziu mi-au spus adevărul. Copilul a murit, iar soţul meu a rămas infirm pentru toată viaţa, într-un cărucior. Halucinaţii, vorbeam incoerent, iar când am fost cât de cât lucidă, mi-am dat seama de adevărata situaţie. Sunt aici, la psihiatrie. Vin de câteva ori pe an. M-am obişnuit… Dar tu, de ce ai ajuns aici? Am întrebat, dar lumea nu răspunde. E un mister în jurul tău, în jurul acelui salon păzit şi izolat. Pari sănătos, un om obişnuit, şi totuşi cine eşti, domnule Serj?”

Da, aşa este. Pari un om obişnuit. Ce se poate spune despre un om ajuns la o clinică psihiatrică? E vremea unui amurg roşiatic de toamnă şi fără să vrei înşiri cuvinte fără noimă, ce-ţi veni, despre poezia toamnei, despre iubirea cântată de poeţi toamna… Călcaţi pe frunze veştejite, păsărele în zbor, rătăcirea lor, rătăcirea ta în toate, călcaţi… Emoţionat, nu te recunoşti, îţi pierzi pentru un moment controlul, te agăţi de ea ca de un fir de speranţă, ca la înec, disperat, simţi cum luciditatea face loc nebuniei. Cât e de lesne să-ţi pierzi minţile! Ceva se întâmplă, fără îndoială este efectul medicamentelor şi nu mai ai puterea să judeci. Numai câteva momente. Apoi îţi revii şi constaţi că i-ai luat braţul, i l-ai mângâiat îndelung şi te simţi bine. “Să facem câţiva paşi, spune Keti, sau poate ar fi mai bine să mergi în salon?”

Zâmbeşti năuc. Ce gândeşti atunci când o priveşti? Un chip dăruit ei pe lume aproape fără greşeală. Şi a fost atât de aproape de moarte şi a rămas cu sechele… Şi tu ai sechele. Aşa spune Doktorul ăla, cu aliură de savant. Ce importanţă îşi dă când discută în şedinţele de socioterapie!… “Ai sechele, tovarăşu… Le tratăm noi”. Care noi? “Cum care? Psihiatrii! Ţara noastră a obţinut succese răsunătoare, recunoscute pe plan mondial, în tratarea depresiilor grave. Numai eu am participat la câteva congrese internaţionale şi am susţinut comunicări ştiinţifice despre cauzele depresiilor şi tratamentul lor. În fine, ce să vă mai explic, probleme de specialitate… Vă asigur, avem mijloace, suntem recunoscuţi…” Te priveşte cu superioritate, îşi aranjează mustaţa zbârlită, vrea să treacă peste tine cu aceste explicaţii sumare, de parcă nu ai şti ce este cu tine, de ce te afli acolo… Vrea să te convingă că eşti bolnav şi că trebuie să-i urmezi tratamentul. Ce i-ai spus? Ai dat din cap, ţi-ai strâns colţul buzelor ca să nu-l scuipi în ochi. Dar ai fi vrut să-i spui multe. Ce rost ai aici, doctore? Nu cumva, matale eşti o leacă de securist sau un trepăduş al ei? În orice caz, le faci jocul şi te alegi cu un amărât de congres în occident, unde te faci de tot rahatul cu depresiile şi tratamentul lor. Care depresii? Alea inventate sau provocate de voi? Nu vezi în ce hal m-ai adus? Depresie, ai? Specialist, congrese, rezultate notabile, apreciate pe plan interna… Să te ia puţin la bani mărunţi un specialist adevărat, să-ţi scotocească sufletul, aşa cum faci tu cu mine şi cu alţii şi să vedem atunci care e mai nebun, care e mai de plâns? Te faci că nu pricepi de ce sunt aici? Sunt aici pentru că am avut curajul să vă înfrunt. Despre asta nu vrei să discuţi. Eşti mulţumit cu rolul ăsta ingrat. Ţi-ai îngropat cariera într-un sanatoriu cu regim special, pe unde trec mulţi din cei care crează “probleme” regimului. Ce eşti de fapt? Un manevrat! Un interpus. Asta eşti! Şi crezi că nu înţelege lumea că eşti omul lor, că le faci jocul ăsta ingrat. Cu ce te şantajează securitatea? Cu ce te are la mână? În ce rahat ai intrat? Îmi spui mie că am o depresie gravă şi mă îndopi cu medicamente contraindicate! În ce congres internaţional ai învăţat asta?

Multe ai fi vrut să-i spui. Multe ai văzut în acea clinică de psihiatrie. Atâţia oameni nevinovaţi erau acolo trataţi ca “nebuni” de marele Doktor din faţa ta, dar ai tăcut. Nu ai spus nimic. Sora ta, Zori, te-a prevenit să nu spui nimic. “Totul depinde de felul în care te porţi aici. Ei spun că eşti nebun. Depresie gravă, mă rog… Foarte bine! Faci pe nebunul, zici ca ei. Viaţa ta e mai presus de orice. Ascultă-mă! Dacă vrei să trăieşti, dacă ţii la viaţa ta, nu vorbeşti, nu protestezi, nu spui nimic. Eşti nebun şi gata! Trebuie să ieşi de aici. Asta este problema esenţială. Apoi vom mai vedea. Pentru Dumnezeu, înţelege şi tu odată!” Aşa se ruga Zori şi ai înţeles.

“Eşti cooperant, a spus Doktorul! Eşti cuminte, eşti ascultător, nici-o problemă, nici‑o reclamaţie. E bine! Vezi că tratamentul meu a dat rezultate? Vezi? Îţi vom da drumul acasă şi te vei întoarce printre colegi, alt om. Nu vei mai ridica probleme, te vei încadra, vei fi pe linie ca toată lumea. Se poate? Tratamentul meu este miraculos. Dintr-un exaltat, dintr‑un nemulţumit, te-am transformat într-un mieluşel. Vezi! Psihiatria face minuni! Ea urmăreşte reîncadrarea socială. Eu te‑am redat societăţii. Trebuie să-mi fii recunoscător. Cu medicamentele prescrise de mine am reuşit să te domolesc. Ce erai când ai venit? Un revoltat! Ce eşti acum când pleci? Un om aşezat, domolit, cuminte, în pătrăţica ta! Dar dacă nu te domoleşti şi mai faci greutăţi, vii din nou la noi. Şi te avertizez. Vom aplica un tratament şi mai puternic. Şi va fi vai de capul tău. Aşa că, la recomandarea mea, şi după unele intervenţii venite de sus, ai o soră activistă, mă rog, ca soră… Noi am înţeles… Ai scăpat uşor. Am recomandat reîncadrarea socială. Sora ta, Zori activista, ei să-i mulţumeşti, a umblat disperată pe ici, pe colo şi te-a scos din clinica mea. Oameni ca tine nu pleacă de aici cu una cu două. Dacă ar fi fost după mine… În sfârşit. Ai văzut în salonul tău câţiva pacienţi care stau în tratament de luni şi luni de zile. Până când nu-i aduc pe linie, până când nu le scot din cap toţi gărgăunii despre libertate, drepturile omului… toate fleacurile astea, de pe la radio “Europa liberă”, până nu le spăl creierul, nu pleacă… Nu pleacă decât sfârşiţi, apatici, slăbiţi, înainte de vreme, fără personalitate. Nu pleacă decât dacă devin docili, dacă uită totul şi acceptă întru totul să se supună, să se încadreze ordinii sociale pe care noi o construim. Spălarea creierului se face azi cu metode noi. La noi nu se mai practică metodele brutale. Nu. Noi, astăzi, punem ştiinţa la contribuţie. Aplicăm tratamente, aplicăm terapii. Te asigur că rezultatele sunt extraordinare. Am făcut mari progrese. Nesperate progrese… Partidul mă apreciază şi îmi acordă tot sprijinul. Orice adversar al regimului, orice posibil lider de opinie este adus aici şi prin mijloace specifice poate fi redus la tăcere, anulat, spălat prin tratament psihiatric. Este redat societăţii numai aşa cum vrem noi. El va fi permanent urmărit. I se va inocula ideea că trebuie să se izoleze de lume, de prieteni, să trăiască retras, ca un infirm. Omul nostru va accepta orice, va sta în pătrăţica lui. Mai mult, oamenii care îl cunoscuseră, care i-au fost apropiaţi, vor fi uimiţi, decepţionaţi şi mai ales îngroziţi. Uite în ce hal a ajuns, s-ar spune. Anularea lui va fi şi un excepţional exemplu pentru colectivitate. Cu alte cuvinte, toţi vor înţelege că nu trebuie să ajungă ca el şi să se cuminţească. Prin revenirea “pacienţilor” mei în viaţa socială dăm două lovituri. Prima: omul nostru va apărea spăsit, supus, de nerecunoscut, o epavă; doi: nimeni nu va mai îndrăzni să-i calce pe urme. Asta e, tovule!

Acum înţelegi, domnule Serj, de ce îţi dăm drumul? Avem şi noi interesele noastre. Nu mai e vreme de închisori, de torturi, de declaraţii, de simulacre de procese. Şi noi ne-am schimbat, ne-am adaptat. Ce dracu! Trăim într-o lume în care se face atâta caz de drepturile omului, de justiţie şi toate rahaturile astea. Semnăm convenţii internaţionale… Ei bine. Noi ne facem că le respectăm. Noi nu mai avem deţinuţi politici! Nu mai avem! Se mai poate plânge cineva că a fost torturat şi că i s‑a înscenat un proces politic? Nu se poate plânge! Sau cel puţin nu are cu ce dovedi. Desigur, se pune problema: ce facem cu nemulţumiţii, cu protestatarii, cu dizidenţii? Ei bine! Pe unii, pe cei mai insistenţi îi lucrează securitatea şi îi aduce aici, la nebuni, în regim special de spălare a creierului. Aici intervenim noi, psihiatrii, devotaţi cauzei. Pricepi, domnule Serj? Ei, dacă ai priceput, îţi doresc să nu mai ajungi pe la noi …”

***

Multă vreme, tăcerea a fost ultimul tău refugiu. Priveşti cu dispreţ şi pari să nu te apropii de nimic. Până când te hotărăşti să rupi tăcerea, să spargi ţesătura de răutate, de insolenţă şi de intrigi ce se împletea diabolic în jurul tău. Te-ai hotărât şi mai întâi te-ai desprins de Tulumb. De ce tocmai de el? Pur şi simplu pentru că îl dispreţuiai. Toată tirada lui despre binefacerile regimului ţi se părea falsă. Oameni ca Tulumb făcuseră politica partidului, profitaseră de putere pentru a distruge pe alţii. Îl credeai pe Tulumb răspunzător pentru starea voastră, pentru nefericirea tantei Stela, pentru multe… Cât despre sora ta, Zori, Tulumb era principalul vinovat. Pentru tine era o canalie. Trebuia să-i dai o lecţie. Dar cum? Aici e marea ciudăţenie a planului tău. O întreagă societate trăia în minciună, făţărnicie, duplicitate. Ai vrut să te eliberezi, mai întâi de familia ta. Ce era Tulumb pentru voi? Omul care se insinuase în viaţa voastră fără a fi iubit, fără a fi dorit. Trebuia să te desprinzi de el, de tot.

E drept că nu i-ai spus chiar tot ce gândeai, tot planul, ci numai nemulţumiri disparate, frânturi din ceea ce trebuia să însemne marea lovitură. Ţi s-a părut ciudat că Tulumb nu te-a oprit, nu ţi-a dat sfaturile necesare în astfel de situaţii, el care se recomanda, de câte ori avea prilejul, exponent al regimului, bun cunoscător al dedesupturilor lui. Se mândrea că le cunoştea. “Am de gând, ai spus, să ridic câteva probleme într-o şedinţă. Pur şi simplu, m-am săturat de oameni de nimic, care au ajuns mari prin intrigi, prin minciună, oameni fără valoare, turnători şi carierişti lipsiţi de scrupule. Dar nu atât despre ei vreau să vorbesc, cât despre degringolada pe care o trăim”. “Foarte bine, foarte bine! Loveşte! Loveşte fără milă! Trebuie să fie cineva treaz, să aibă curaj. Trebuie!…” spunea Tulumb şi privea cu şiretenie. Despre consecinţele unui astfel de demers, esenţialul, adică, nu ţi l‑a spus. Şi nu s-ar putea spune că nu intuia dezastrul spre care te îndreptai, oricât ar fi părut de detaşat, de idealist, pentru că aşa părea, un idealist. Un activist de modă veche, încrezător în ceea ce a fost odată, încrezător în puterea partidului de a aduce fericirea mult visată. Tu voiai să ieşi din tăcerea autoimpusă. “Nu putem fi toţi laşi” i-ai spus.

Important pentru tine era să redevii ceea ce credeai că poţi să fii, că poţi să faci… pentru cine? Te întrebai adesea. “Nu contează! Vreau să arăt tuturor că nu sunt ca ei, că nu mi-e teamă”. Ce cuvânt! Teamă. Ai să simţi teama, te va marca tot restul vieţii. Tulumb te-a privit cu surâsul lui şmecheresc, deşcă bătrână, om al partidului, versat, trecut prin toate, şi te-a încurajat. “Pe vremea mea, spunea, era simplu. Noi, forţa conducătoare, partidul şi securitatea, mişcam totul, puneam umărul în orice problemă şi o rezolvam spre binele comunismului biruitor. Şi cu ce ne alegeam? Nu era cine ştie ce! Aveam dreptul de a cumpăra ceva de-ale gurii, ceva de îmbrăcăminte. Mai primeam un apartament acolo, o casă naţionalizată de la burghezii esplotatori, servici pentru soţie şi copii, cu prioritate, toate într-un moment greu, când nu ne era permis nici un lux. Toate pentru cauză. Cauza comunismului biruitor era totul! Acum? Păi, acum, pă cei dîn vechea gardă, ne-a înlăturat încet, încet… Păi, noi am netezit terenul pentru ca ei să se aşeze pă domnie. Păi, este bine? Nu e bine! Nu e bine, că se duce dracului idealurili pentru care am luptat. Ce aud şi ce văd nu-mi place de loc! Activişti de mare răspundere angajaţi în afaceri cu apartamente, cu servicii, cu femei după gât, în chefuri monstroase, trai pă ei… Păi, se poa’? Nu se poa’! Trebuie loviţi! Iar cei care-i lovesc acum… Apoi, cei care lovesc acum, vor fi oamenii puterii de mâine! Loveşte-i! Şi vei avea un viitor asigurat! Partidul se reînnoieşte mereu. Este forţa lui! A mai trecut prin vremuri grele şi s-a reînnoit. Loveşte acum, ca să ajungi mare atunci când se va pune problema!…” Tulumb avea grijă să mai strecoare şi un gând al lui, cum că partidul va mai avea nevoie şi de oameni ca el. De unde să ştie că tu nu erai cu ei în nici-o ipostază a lor, în nici un fel. Nu a înţeles ce voiai, dar l-ai lăsat în plata lui. Nu puteai vedea în comunism altceva decât o îngrădire a spiritului împotriva firii umane. Asta era credinţa ta. Ai auzit-o, sau ţi-ai însuşit-o singur din lecturi interzise, prin meditaţii îndelungi, oricum ar fi, tu nu mai erai de mult comunist, adică nu mai credeai în idealurile comunismului. Te gândeai. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar termina cu monopolul unui partid? Ce s-ar întâmpla dacă oamenii ar putea să gândească aşa cum este firesc să gândească, fără îngrădiri, fără cenzură, dacă n-ar fi urmăriţi în orice fel, din casă la servici, din pat până în gândurile cele mai intime? Ce s-ar întâmpla dacă am trăi normal? Sunt ţări în care se trăieşte normal. Sunt ţări în care nu există poliţie politică, în care fiecare se exprimă liber, cu presă liberă, cu televiziune liberă, cu partide de tot felul, cu sindicate… Oare voi putea spune toate astea? Voi avea curajul? Iar dacă voi avea curajul, ce voi păţi? Mult mai târziu, la spitalul de nebuni, ai înţeles.

Regimul era pregătit pentru toate posibilităţile, pentru orice situaţie. Nu cu închisori, nu cu procese, cu detenţii, cu tam-tamurile de altădată. Nu. Regimul se şlefuise, se purta “delicat”, este un fel de a spune. Oameni ca tine nu trebuiau să facă vâlvă decât atât cât intra în scenariul securităţii. Pentru că tu ai fost “lucrat” după un scenariu diabolic de minuţios pregătit pentru opozanţi, pentru a ieşi terfelit şi nu victorios. Acum, oamenii “periculoşi” sau “incomozi” erau “lucraţi” pentru ca regimul să iasă bine, să tragă ceva foloase, oricât ar părea de ciudat. Cum? Simplu. Orice adversar al regimului trebuie declarat nebun şi compromis! Nebun, cu acte în regulă. Or, pentru asta erau savanţii psihiatri, oamenii-neoameni, cei care au trădat jurământul profesiei lor. pentru te miri ce avantaje, prinşi cu diferite nereguli în viaţa lor, erau şi ei oameni, cu slăbiciuni, cu ambiţii, şantajaţi, erau gata oricând să facă jocul acela murdar. Să declare: ăsta e nebun! Apoi, securitatea lucra prin zvonuri, prin oamenii ei, informatorii, turnătorii, javrele de tot felul, ticăloşii, gata să-şi distrugă şi familia, să-şi toarne şi tată şi mamă, pentru un avantaj oarecare, sau, ceea ce era frecvent, pentru a-şi menţine nepătată poziţia la locul de muncă, în partid sau pentru un avantaj, ceva bani în plus şi altele. Nici nu se mai ascundeau. Se mândreau în gura mare, fără ruşine, că sunt oamenii securităţii, iar pe căile cele mai diverse se făceau temuţi. “Vezi, spunea undeva unul, într-o discuţie cu totul neînsemnată, eu am şi alte rosturi pe aici! Pot să fac mult rău dacă vreau! Am putere! Vedeţi cum vă purtaţi cu mine!” Şi ameninţările astea, mai mult sau mai puţin directe, aveau efect. Cei din jur se temeau. Le căutau prietenia. Îi tratau cu atenţie, le făceau mici atenţii, se angajau să contribuie şi ei, să ajungă şi ei informatori, turnători, colaboratori. Dar cum să facă? Cui să atragă atenţia? Şantajul era în floare. Pe asta se miza, pe contribuţia colectivului. Era o adevărată teamă. Nimeni nu mai avea încredere în nimeni. Fiecare dorea să fie folositor partidului şi securităţii pentru a se apăra pe sine, pentru a fi sigur de ziua de mâine.

Iar tu ce ai făcut? Nu conta că-ţi distrugi viaţa, intuiai că nu-ţi va fi bine, că nu te vor lăsa cu una cu două, dar ai continuat. Ai continuat şi ai zis, au îngheţat toţi, se uitau uimiţi, îngroziţi la tine. Ce-i cu el? Ce s-a întâmplat?… Tu, nu, te-ai înverşunat parcă pe tine şi până nu ai spus tot ce aveai pe suflet, tot ce ai ţinut în tine ani şi ani, nu te-ai lăsat. Priviri nedumirite, speriate. Se aşteptau să intre cineva atunci, chiar în faţa lor şi să te ridice, să te lege, să… Dar nu, partidul lucra cu o anume dibăcie acum. Lucra cu experţi în materie. De fapt erai un fleac pentru ei. Iar ce ai spus tu atunci, era o zgârietură. Partidul se credea tare, puternic, iar tu, tu erai un nimeni!… 

Te vor “lucra” cu încetinitorul, zi de zi, puţin câte puţin. Nu însă fără ecou. Pentru partid problema nu însemna ce ai spus, ci curajul de a fi spus. Tu trebuia să fii un exemplu pentru toţi cei care ar mai fi îndrăznit să ridice glasul. Erai, fără să-ţi dai seama, un cobai. Pe tine se făceau experimente. Poate demult aştepta securitatea şi secţia de propagandă a partidului un “caz”. Tu te-ai oferit pe tavă. Nici nu se putea mai bine! În primul rând, pentru că de tine nu ştia nimeni! Nu te putea apăra nimeni. Nici în ţară, nici în străinătate. În ţară nu erai un nume, unul de care să se sesizeze alţii, să te apere. În străinătate nu erai cunoscut, nu aveai rude, nu aveai relaţii cu organizaţiile care apărau drepturile omului, nici nu puteai lua legătura cu postul de radio “Europa liberă”, nici nu te-ai gândit la aşa ceva. “Demenţial, ţi-a spus Zori, sora ta, eşti singur, faci totul singur! Nici măcar nu m-ai prevenit. Cel puţin să fi ştiut ce ai de gând. Nimic. Aflu acum, aflu de la diverse persoane. Toată lumea ştie, se face mare caz, se anticipează cam ce va face securitatea din tine. Se răspândesc tot felul de zvonuri. Au grijă informatorii securităţii să le lanseze. Se spune că eşti un om distrus. Se răspândeşte panica. Nimeni nu mai trebuie să facă aşa ceva, nimeni! Ce te aşteaptă pe tine este, după zvonurile lor, groaznic!”.

Discursul era îndelung pregătit, era în capul tău, cu fiecare frază la locul ei, cu fiecare nuanţă bine gândită, ceva între demascare şi demnitate. Demnitatea ta, prin demascarea unor racile ale regimului. Făceai apel la cinstea oamenilor, la fisurile pe care credeai că regimul le are şi le avea, dar nu aşa cum ţi-ai imaginat. Ai sfârşit triumfător de curajul tău, de uimirea generală...

***

Jocul pare adevărat. Vânzătoarea vrea să pară liniştită. Vrea să pară. Este singura ei preocupare acum. O simt la strâmtoare, mi se face milă. Pentru ce tot jocul ăsta? În definitiv, este şi ea o fiinţă, cu grijile ei, cu sarcinile ei de plan. Ştii tu oare, câţi trag de ea, câte sarcini sunt pe capul ei? Poate are copii care o aşteaptă acasă, un soţ… Ce ştii despre neajunsurile muncii din comerţ? Mare lucru nu ştii. Vrei să te duci la Keti cu zâmbetul pe buze. Te-ai descurcat. Keti te va privi cu uimire, chiar cu admiraţie. “Unde ai găsit toate astea? Eşti formidabil!” Ea ştie că te-a costat ceva. “Şi salam, şi brânză, şi măsline, şi cafea! Atâtea bunătăţi, în vremurile astea!” “În comerţul nostru socialist, răspunzi. De ce te minunezi atât? Mi se pare firesc. De azi, m-am hotărât, trec în nomenclatură! Spune numai ce-ţi doreşti şi vei avea! Totul! Dacă pentru ei este simplu, de ce nu ar fi şi pentru mine?” “Cum să fie firesc? Keti surâde şi continuă cu bună dispoziţie, dar şi cu o lacrimă de fericire. Ia, te uită! Brânză! Chiar aşa, mai sunt oi în ţara asta?” Râzi. Râdeţi…

Ai devenit foarte cunoscut în lumea comercianţilor. Ai mândria omului salutat cu înclinaţie respectuoasă şi zâmbet larg. Le răspunzi tuturor sobru. Barmani, ospătari, vânzătoare, şefuleţi de alimentare, de aprozare, diverşi trepăduşi ai comerţului socialist au şi început să te recunoască. Atenţia lor îţi alină orgoliul. Nu te mai simţi un anonim şi te mândreşti într‑o oarecare măsură cu asta pentru că este rodul inteligenţei tale, e războiul tău, în primul rând cu tine şi apoi cu ei. Ţi-ai făurit cu migală, dar cu câtă teamă, o nouă ipostază. Eşti conştient că nu poate fi vorba de ceva durabil, că-i un joc nebunesc, copilăresc, dar pentru tine, un amuzament. Erau chinurile tale ascunse, iar restul nu era decât paradă, sau un mod cu totul zăpăcit de a-ţi bate joc. Nu am unde să fug, sunt permanent încolţit, de ce nu aş intra în jocul lor, făcându-mi jocul meu. Cine e ăsta? De unde vine? Pe cine are în spate? De ce nu se arată în acelaşi loc? Valurile astea de întrebări lăsau urme. Începea teama de acei denunţători cinstiţi, cu merite sau fără merite, dar care voiau să fie folositori societăţii. “Este unul care umblă prin oraş, la ore diferite, inspectează, sau lasă impresia că inspectează, un tip tare, care nu-i de la noi. Ni se suprapune, ne subminează… Primesc informaţii că umblă peste tot, profită în anumite limite, dar profită. Îşi face aprovizionarea cu tot ce îşi doreşte, se impune, devine cunoscut, într-un cuvânt, face tot ceea ce facem noi. Iar noi nu suntem în stare să-l punem la punct, să-i stopăm activitatea destabilizatoare pentru ca nu cumva fenomenul să ia proporţii. Ce s-ar întâmpla dacă o sută de oameni ar face la fel şi s-ar suprapune peste noi? Vă imaginaţi? Noi suntem forţă politică conducătoare. Cine ne ia locul este duşmanul nostru! De altfel, a fost identificat de organele noastre şi va fi lucrat de noi. Ne sfidează. Trebuie lucrat în continuare”. 

Razie. Maşini ale miliţiei circulă cu viteză ameţitoare, girofaruri, zarvă fără rost. Oamenii privesc uimiţi şi se întreabă pentru ce toate astea. Nu se face economie de spaimă. Dezordine provocată conştient. Oamenii se mişcă simţind că-i paşte o primejdie nedefinită, poate o vină pe care nu şi-o bănuiau. Apoi omul de lângă tine, colegul, vecinul, devin mai atenţi, mai suspicioşi, văzând trădarea peste tot. Balzac spunea că un guvern trebuie să ţină cel mult două sute de spioni, informatori, căci există zece milioane de denunţători cinstiţi care fac poliţie fără să-şi dea seama… Revoluţia permanentă proclamată de dictatura comunistă înseamnă şi un mod diabolic de a menţine o stare de teroare permanentă. Potrivnicii, câţi mai au curajul să crâcnească, nu pot clinti regimul din matca lui datorită oportuniştilor. De ce să te expui, când poţi foarte lesne să laşi impresia şi chiar să convingi, că ai un gând bun pentru cei ce te călăuzesc, că vrei să combaţi şi să reuşeşti să fii pe linia trasată ferm. Reuşita este întotdeauna învăluită în vorbele găunoase despre ţară, ideal, propăşire şi nu se uită, niciodată, de popor…

Eşti conştient că vei fi prins şi totuşi rămâi indiferent, senin, de parcă nu ţi s-ar întâmpla nimic. Îţi continui jocul.

Ospătarul Gogu Fărămiţă are, de la o vreme, îndoieli asupra unor nereguli îndeajuns de bine cunoscute de el, de subalterni, mai puţin de şefi, pentru a fi liniştit. Vin tot mai des inspecţii după inspecţii. Toţi se îndreaptă spre separeul restaurantului. Ei ştiu destinaţia lui. Nu intră acolo decât mărimi. Salon special. Tocmai cei care întreabă dacă se poate intra în separeu, nu fac parte dintre cei care au îndreptăţirea să intre. Când cineva vrea să fie servit acolo, nu vorbeşte, adică nu cere să intre, ci face doar un semn discret, au­toritar, pentru a fi convingător, pentru a arăta că este un cunoscător al locului. Unii mai în­treabă, aşa într-o doară, dacă a venit tovarăşul X, deci este de-al casei. Semnul este ca o parolă şi uşa ascunsă în perete de desenul tapetului lavabil, se deschide. Un culoar stră­juit de draperii grele de catifea, în flori lila, dă spre o încăpere în care zgomotul scade în intensitate şi nu mai simţi fumul, pe care în local, îl tai cu cuţitul. Apoi, o melodie divină în­văluie totul, întreţinând atmosfera. Candelabrul străjuieşte încăperea în care ai pătruns şi, orbit de lumină, te instalezi comod la masă. Keti te priveşte şi îşi împarte admiraţia între tine şi candelabru. Amândoi păreţi prea mari pentru încăperea aceea, amândoi, spune ea în glumă, dar cu nelinişte în glas, reflectaţi lumină. “Tu, amărâtul meu, timidul meu! Tu, Serj, eşti în stare de atâta curaj? Oare trebuia să intrăm chiar aici? Tu ştii cine intră a­ici? Numai mărimi!” Serj e fericit, adică râde prosteşte şi nu îşi face nici-o grijă. Are capul învăluit într-un nimb de lumină, ca sfinţii din icoane. Declamă: “Te-am adus iubire unde nu credeai/Te‑am adus femeie să mi te predai/Dragostea din mine se preface-n scrum/ Vino, mai aproape, te doresc acum!” Keti râde cu hohote. În faţa ospătarului redevine se­rioasă. Acesta aşteaptă cuviincios, în poziţie aplecată, profesional, comanda. “Ce are şe­ful mai bun!” spune Serj indiferent, fără să-i arunce vreo privire. Omul a înţeles şi se re­trage discret. “Ei, ce spui? Mă descurc? Îţi place cum sunt primit?” Keti îl priveşte cu tea­mă, dar îi dăruieşte un zâmbet. “Suntem nişte nebuni! De fapt, amândoi am fost la spi­ta­lul de nebuni, aşa că, la ce te poţi aştepta de la doi nebuni… Emoţia, toată situaţia asta, îmi dă o senzaţie plăcută, mă fac să uit de tot, să ignor totul. Şi mai spune-mi o dată ver­surile alea trăznite! Dar nu în genunchi, te rog, nu, e prea de tot…” “Vino din Liban mireasă!…”

***

Totul se filmează.

Un prim plan în stop cadru. Rânduri, rânduri de organizatori, instructori, activişti, lucrători de miliţie, securişti, într-o disciplină perfectă, firească, toţi oameni cu dosar fără pată, la ori­gine muncitori sau ţărani-muncitori, atenţi până la neclintire. Au fost învăţaţi cu solemnitatea nepăsării aparente. Muşchii feţei tresar fără a schimba fizionomii. Obişnuiţi ai tribunei, ai prezidiilor, se încadrează perfect regulilor stabilite. Se comandă, se aplaudă, se aşteaptă. Serj apare însoţit de doi miliţieni. Zâmbeşte. Faţa îi este schimonosită de oboseală, de interogatorii, dar zâmbeşte… “Impostorul” se spune. Se ia cuvântul la comandă, se combate. Cazul să fie prelucrat, se decide. În societatea noastră nimeni nu are privilegii…

***

Un film angajant pentru televiziune. În prim plan un grup de dans tematic. Tinere în salopete execută diverse mişcări. Par angajate în procesul muncii, par fericite. Tanţi Sudoriţa, zis Dolores conduce grupul, este atracţia stadionului; distribuită într‑un solo. Are trup frumos şi se mişcă cu graţie. Ea trebuie să reprezinte tineretul patriei angajat plenar în muncă, în procesul de înnoire a societăţii: muncă, graţie, sănătate. Tanţi Dolores este aplaudată. Stop! Cadrul a reuşit.

Moment agitatoric.

“Am cunoscut preţul marilor jertfe, spune Ionete, nepromovatul, Gherţoiul. Eroii stau sub noi, e plin pământul patriei de oseminte, curg râuri de sânge, să fim la înălţimea timpurilor pe care le trăim! Să fim demni de trecutul nostru glorios!…” Glasul termină în megafoane cu un sunet prelung, ascuţit, sâcâitor: gloriosssss, sât, sât, osssss, poc! Paraziţi, instalaţie defectă. “Controlaţi instalaţia! Putem avea probleme, se interpretează! Alinierea! se comandă. Ura! se strigă. “Suntem ai patriei eroi”, se cântă. Popor paşnic!” Poporrrr, or, orrrr, iar paraziţi. Virtuţi. Virtuţiiiiiii, uţiii, ţiii, poc! “Controlaţi!” Vocile! Vocile nu pot fi controlate!...

***

Într-un cadru apare Keti. Nu, i s-a părut… În cercul de trupuri, o amintire, o floare, un înscris, era toamnă, o vedenie, dacă tot priveşti printre gratii, o amintire, dacă tot nu ai altceva mai bun de făcut, parcă aşa scriau sute de trupuri, ceva despre comunism şi naţiunea în zbor… Să retrăiesc totul, ţi-ai spus. Să o aduc înaintea mea pe nepreţuita tanti Stela, să recompun din frânturi de amintiri timpurile Colonelului Puşcaşu, anii de război, de prizonierat, anii revenirii în ţară, poate cei mai umbriţi, neştiuţi, greu de relatat. Să retrăiesc viaţa lui Mac Tulumb şi a celor din subsolul 4 bis, zbuciumul tinereţii mele. Serj. Aşa ai scris, din frânturi de amintiri, de ici, de colo, începând cu salonul de nebuni…

CAPITOLUL V

Mă apropii uşor. Stela mă surprinde ca o adiere şi se preface indiferentă. O ştiu. Mă doreşte aproape. Mă lasă să o mângâi. O mângâi. Privirea, mâinile. Mâinile mele surprind tresăririle ei, tulburarea, ameţeala, tremurul… apoi gândul, la gândul de amândoi bănuit. Îmi strecor o mână prin deschiderea bluzei. Mâna mea este mare, nu are loc. Trebuie să-i deschid un nasture. Mă ajută. Face ceea ce mi-aş dori eu să facă. Mă priveşte îndelung cu acea spaimă în privire pe care o mai văzusem uneori la ea. Când îi ating sânii, spaima ei este acum şi spaima mea. Mai mare, mai nu ştiu să înţeleg cum…

Mă las pe spate şi respir îndelung. Oare ce crede Stela? Are pe cap o familie. Ea, cu Serj şi Zori, de fapt ea are grijă de cei doi copii în vremurile astea. Mă invită în subsolul ei şi retrăim vremurile de odinioară. Parcă ieri umblam prin obor cu tava şi vindeam cârnaţi, mititei… Trăia coana mare, erau alte timpuri… “Ia cârnatu, neamule! Ia cârnatu că-l ia altu!” Strigam… Arde, frige, n-are gură să strige!… 

Acum, apropierea noastră înseamnă altceva. Sau poate că ea aşteaptă de la mine altceva. Mă cuprinde din nou spaima. Să-i iau mâna şi să i-o mângâi, să-i spun cuvintele acelea frumoase, nemaiauzite… Nu mai merge. Ceva nu mai merge. Acum Stela este o altă femeie. Mac Tulumb e alături, în camera repartizată lui la subsolul 4 bis, iar tactul se aude, se tot aude… Îl aud numai eu. Este ceva ascuns în pereţii încăperii, cineva ascultă şi înregistrează totul. De când am senzaţia asta? Poate din prizonierat, poate din timpul mobilizării, sau mai degrabă din perioada pregătirii, din vremea când ofiţerii securităţii ne pregăteau, din ceea ce ni s-a inoculat: spaima de duşmanul de clasă… Tactul mă caută, mă găseşte oriunde. Braţul lung… E în capul meu, sau este aevea. Securitatea mă găseşte oriunde. Mai nou, sunt informator. Am sarcini precise. Umblu năuc, cred oamenii, par nebun, spun oamenii, pronunţ cuvinte fără şir şi fără de înţeles, dar am trasee numai de mine ştiute. Caut şi adun informaţii, răspândesc zvonuri. Mi se spune “Colonelul” şi chiar îmi place să mi se spună aşa. Am luat o figură marţială, cât se poate de impunătoare. Dau comenzi, merg şi vorbesc ca un colonel adevărat, ca bietul colonel Simionescu, fie-i ţărâna uşoară. Îi port şi acum mantaua care se mai ţine doar în câteva petice, dar lumea nu ştie de ce o port, nu ştie care este misia mea. Nici măcar Stela nu ştie. Este un fel de a mă dedubla venind la ea, de a trece drept un om obişnuit, sau de a trece pur şi simplu prin lume, oriunde, fără a fi luat în seamă. Un nebun şi gata! Dar ceea ce nu ştie nimeni este că am acceptat din convingere să fac “munca” asta şi încă sunt convins că aşa trebuie, că o fac bine, că este spre binele celor pe care îi “lucrez informativ”, în limbajul nostru, adică îi spionez şi-i torn, turnător, pe înţelesul tuturor. Şi, mai ales, ceea ce fac este spre viitorul şi binele acestei ţări şi al noii societăţi pe care o construim. Aşa mi s-a spus. Şi am învăţat cuminte, conştiincios totul, mai ales să respect ordinele. A primi ordin. Este ceva firesc pentru mine. Fac ce mi se ordonă.

Am urmat o şcoală, nu o şcoală oarecare. Nu am o misiune oarecare, mi s-a spus. Am fost recrutat din lagăr şi instruit încă din Uniune, apoi în ţară, unde am primit atâtea şi atâtea ordine, misii… Nu cunosc pe nimeni, nu am rude, nu am prieteni, mi s-a spus. Am doar o cauză de apărat; politica partidului şi cauza socialismului victorios. Stela nu trebuie să ştie. Ea crede orice i-aş spune. Iubirea ei e încă o dată oarbă. Chiar şi aşa, cunoştinţa cu Stela este o încălcare a regulamentului strict în care am fost instruit. De fapt, nu trebuia să iau legătura cu ea, nu trebuia să mă apropii sufleteşte de ea. Cuvintele astea despre iubire nu există la noi. Şi totuşi Stela este marea mea ieşire din viaţa pe care o duc. Nu-i spun iubire, pur şi simplu din teamă. Dacă nu ar fi Mac Tulumb, poate că nu mi-ar fi teamă. Încerc să nu-mi fie teamă. Mi-am îndeplinit sarcinile şi cred că am şi eu drepturile mele. Cine ştie dacă legătura cu Stela nu va fi revenirea mea la viaţa adevărată, la adevărata mea identitate! Cine?…

Îmi vine să strig uneori. Sunt Gioni Puşcaşu! Sunt un simplu prizonier de război, care a dorit să revină în ţară mai curând şi a acceptat să intre în trupele speciale! Sunt un oarecare prizonier, un om în toate minţile!… Ah, minţile!… 

Mă apropii de Stela. O mângâi şi cred că sufleteşte însemn mult pentru ea. Dar eu plec mereu. Mă depărtez de ea. Mereu pe drumuri. Drumurile… Ah, drumurile! Numai de mine şi de superiori ştiute. Am revenit de fiecare dată lângă Stela. Nu ştiu cât voi mai putea reveni lângă ea. Relaţia noastră este împotriva regulamentului. Ştiu. Nu este indicat să exagerez. Dar cu ce exagerez? Cu regulamentul, fireşte! Nu ştiu, dar bănuiesc ce urmări poate avea pentru mine încălcarea regulamentului. Mi s-a spus odată că aş putea fi sancţionat, cu urmări dintre cele mai grave, trimis undeva, poate din nou în munţi şi cine mai ştie unde, să mi se piardă urma… Braţul lung…

Deocamdată îmi fac apariţia pe strada în care locuiesc Stela şi familia “taliencelor”. Am o misiune. Nici eu nu ştiu prea bine ce trebuie să fac. Să urmăresc starea de spirit a oamenilor? Să-l urmăresc pe Gheorghe Dorobanţu? Pricep că sunt pe linie moartă. Superiorii se leapădă de mine. Nu mai corespund. Apoi starea mea de inconştienţă, când nu mai ştiu de mine. L-am cunoscut pe tatăl lui Gheorghe Dorobanţu, pe Mitică, în armată, pe front, alături de el în tranşee, în prizonierat. El a rămas mai mult în Rusia, dar s-a întors acasă, în satul lui, la Mânzuleţu. El şi-a reluat viaţa de ţăran. Eu am o viaţă ciudată. Viaţa asta… Am aflat atâtea despre fiul lui Mitică Dorobanţu, despre Gheorghe, om important în ierarhia locală de partid şi care trebuie totuşi urmărit. De ce oare? M-am gândit să-l avertizez într-un fel pe Mitică. Şi l-am căutat în satul lui. “Mă, i‑am spus, vezi, ce-i cu fi-tu. A picat rău. A făcut el ceva, de nu-l mai vrea partidul. Vezi, ce-i! Dă-i de veste!…” Îl ştiu, a înţeles, doar nu e prost. Poate că nu am făcut bine, dar ceva mă îndemna să-l caut, să-i spun… De, tovarăşi de război şi de prizonierat.

Stela se învârte pe lângă casa “taliencelor” şi-mi spune ce nu pot afla singur. Stela ar putea să ajungă undeva, poate departe, ca femeie, informatoare a organelor. Sunt preferate femeile pentru lucruri mai delicate. Adesea este chemată să informeze. Dar tot eu am sfătuit-o să nu meargă prea departe. Nu ştiu de ce, poate am vrut s-o protejez. Îmi cunosc îndeajuns viaţa chinuită pentru a o vedea şi pe ea “angajată”…

***

L-am primit la mine încrezătoare, puţin surprinsă când mi-a spus că nu are unde să stea, că nu are un adăpost, că este un om al nimănui. Spunea toate astea şi avea o figură jalnică. “Gioni, îi spuneam, pe unde ai umblat? Ce ţi s-a întâmplat în ultimii ani?” El mă privea lung, cu reproş. “Mi se spune Colonelul şi nu permit să mi se spună altfel. Îmi pare rău Stela, dar sunt permanent în misie”. Era prins de ideea asta fixă. Starea în care se afla era de mai mare jalea. Purta o manta hărtănită, nişte zdrenţe flendurau pe el, iar faţa nu mai păstra nimic din tinereţea de altădată. O cicatrice urâtă îi schimonosea arcada dreaptă cu sprânceană cu tot, rană de la o schijă, iar cute adânci îi brăzdau faţa. Mai mare mila! Mi s-a părut, sau chiar eram convinsă că trebuie să-l ajut, că are nevoie de mine. Nu era dragoste, cel puţin la început, dar numai la vederea lui, mila mă copleşise. Era în Gioni Puşcaşu, Colonelul de acum, ceva care cerşea mila. M-am gândit că eram şi eu singură, cu doi copii, Serj şi Zori, fără nici un ajutor, fără speranţă. Atunci am decis să-l am lângă mine. Va fi Colonelul Puşcaşu aşa cum vrea el să i se spună. Voi fi aproape de el, fie ce-o fi. Nu îmi amintea el de vremurile bune ale familiei mele, de tinereţea mea?…

Pleca adesea. Nu ştiam pe unde, dar îl aşteptam. Drumurile lui erau încâlcite. Hăţişuri ale unei vieţi zbuciumate: războiul, prizonieratul, apoi revenirea lui lângă mine şi nu mă mira deloc că cineva avea nevoie de mine. Parcă eram mândră, parcă îmi părea bine că cineva îmi cerea sprijinul. Discuţiile noastre se rezumau la câteva cuvinte. Pe unde ai umblat? Ce ai făcut în ultima vreme? El se uita lung, într-un punct fix, apoi catadicsea să spună câteva vorbe ciudate. “Am fost în misie. Nu trebuie să-ţi spun prea mult, nu trebuie să te fac părtaşă la faptele mele. Sunt numai faptele mele”, spunea şi încheia scurt, cu un gest uşor nervos. O grimasă îl schimonosea şi mai mult, apoi se retrăgea într-o muţenie din care cu greu reuşeam să-l mai scot. În schimb, mă privea. Privirea lui spunea mult mai mult decât o îndelungă conversaţie, era ca o mângâiere…

Aş putea spune că mă urmărea prin casă şi nu ştiu de ce, îmi plăcea să-l ştiu lângă mine decât rătăcind prin locuri aiurea, în misiune, pentru că nu îl ştiam în siguranţă, mi se părea neajutorat, sau cel puţin, aşa lăsa impresia că este. Slab, aproape jigărit, nemâncat, hăituit ca un animal. Îl priveam adesea plină de compătimire, dar nu-i spuneam. Trebuia să-l ocrotesc, simţeam nevoia. Nu pentru că aşa am simţit de la început, ci pentru că el îmi inspira milă prin tot ce făcea, prin tot ce spunea. Îl surprindeam într-o stare de admiraţie, deşi mereu încruntat, admira ceva cu o intensitate a privirii care fascina. Cred că asta mă cucerea cel mai mult la el, îmi înflăcăra şi mie imaginaţia. Îl credeam în stare de fapte mari, iar tăcerea lui, deşi părea calculată, făcea impresia unui om aparte, cu calităţi alese. Pentru mine, doar simplul fapt că a fost în război, că a îndurat ani grei de prizonierat, că avea acele misiuni, făcea impresie, îmi trezea admiraţia care se adăuga compasiunii.

Treptat, Colonelul a început să iasă din muţenia lui şi să devină, numai pentru foarte puţin timp, este adevărat, mai vorbăreţ. În astfel de momente era neîntrecut. Îmi amintea de vremea când o slujea pe mamaia, când nu era decât un vânzător ambulant prin oborul de vite, sau îngrijea de grătarul cârciumii. Atunci, amintirile mele se îngrămădeau şi trăgeam nădejde să-l conving, într-un fel, să-şi schimbe viaţa, să redevină ceea ce fusese. Dar nu, Colonelul de acum era atât de departe de Gioni Puşcaşu de altădată. Acum el îşi cântărea îndelung cuvintele, spunea numai ce credea el că este necesar de spus, iar imaginaţia lui o lua razna foarte rar. Atunci parcă pica în visare, orb şi fără viaţă. Deşi îi stăteam alături, el îşi vorbea sieşi. Aşa s-a întâmplat să aflu povestea lui despre Fata fără Nume, pe care o numise totuşi Stela, acea întâmplare de la depozitul de armament şi despre cocioaba-croitorie, cu omuleţul cu ochiul alb-vânăt şi toate celelalte. Şi-a închipuit pentru o clipă de vis că sunt eu. Nu aş putea spune ce am crezut atunci, pentru că mărturisirea lui, făcută pe un ton atât de indiferent, nu lăsa loc înflăcărării, nu părea a fi o mărturisire a unei dragoste neîmpărtăşite. Colonelul nu vorbea despre el, cel de acum, ci despre ce i s-a părut lui odată că ar putea să fie. 

Îl ascultam transfigurată, pentru că el însuşi era transfigurat şi parcă îmi transmitea acea stare prin fibre nevăzute. Îmi dădeam seama că totul în el este doar suferinţă, o viaţă trăită în împrejurări atât de grele şi mai ales, ciudate. Mi-am pus multe întrebări. Oare mă iubeşte, sau poate m-a iubit? Pentru mine era important să ştiu ce-i în sufletul lui, acum când devenise cea mai apropiată fiinţă din viaţa mea, o speranţă pentru viaţa mea, la fel de plină de neajunsuri, de nelinişti. Nu l-am întrebat niciodată. Nu din orgoliu, ci doar pentru că avântul meu era de grabă oprit de el, doar printr-o vorbă, sau printr-un gest. “Stela, nu putem vorbi niciodată despre aşa ceva. Cuvântul iubire este nepreţuit pentru a-l asocia cu viaţa mea, cu viaţa noastră de astăzi. Cuvântul acesta îmi este interzis. Mi l-am scos din suflet. Îmi judec sentimentele. Parcă le-am trăit cândva, dar de fapt, pentru că nu le-am trăit, mi se par prea sfinte pentru a mă amăgi. Nu sunt un om oarecare. Sunt Colonelul Puşcaşu şi nu am decât o singură şansă să‑mi trăiesc viaţa, numai o şansă Stela, să ascult de ordine, pentru a te şti pe tine în siguranţă. Şi pe Serj şi pe Zori! Cât de cât în siguranţă, Stela! Tu nu trebuie să te implici…” Se sufoca atunci când vorbea despre asta. Faţa, şi aşa schimonosită, se schimonosea şi mai rău, părea un monstru, dar eu, poate numai eu, îi vedeam chipul frumos, transfigurat ca în tabloul pe care mi l-a dăruit…

A apărut într-o noapte, pe neaşteptate, dintr-o misiune. Cu privirea pe care i-o cunoşteam de acum, uşor euforic, băuse ceva, mi-am zis, sau poate cunoscuse un mare succes şi era mulţumit de el. S-a oprit în mijlocul încăperii. A încercat un zâmbet reţinut, tot în felul lui, apoi a pus tabloul de o parte, cu multă precauţie, de parcă era ceva fragil, nu l-a despachetat, ci a catadicsit să spună, într-un târziu: “Voiam să-ţi dăruiesc ceva, Stela. Ceva numai pentru noi, ceva care să îţi amintească de mine. Am vrut, Stela, să fiu prezent în viaţa ta, în casa asta. Priveşte! Un tablou, dar nu orice fel de tablou. Te las pe tine să-i dai un titlu sau o semnificaţie, aşa cum vei dori, aşa cum crezi că se potriveşte mai bine cu situaţia noastră, cu viaţa pe care o trăim. Îţi spun doar atât. Stela, tabloul acesta este un crâmpei din viaţa pe care aş fi dorit să o trăiesc şi nu am avut vreme, nu au fost timpurile… Stela, cred că mă înţelegi…” Asta a fost tot. Cel mai mare entuziasm al său. Pentru mine însă, a însemnat foarte mult. De atunci am început să-l privesc altfel decât cu îngăduinţă sau milă. Am început să-l doresc cât mai aproape, lângă mine, să-l caut în imaginaţia mea peste tot. Iar el, el parcă prevăzuse asta, cine ştie dacă nu o făcuse intenţionat? Cine ştie ce a vrut să aducă în sufletul meu? Am atârnat tabloul la loc vizibil, domina încăperea, casa toată parcă se reducea la priveliştea acelui tablou şi acolo a rămas cu toate protestele de mai târziu ale lui Mac Tulumb. I-am zis “Tabloul cu amazoane” şi aşa a rămas pentru toţi…

De când am primit tabloul, am tot sperat ca relaţiile noastre să ia altă întorsătură. Dar nu. Colonelul îşi ducea mai departe viaţa lui. Revenea numai noaptea şi la fel de absent, de preocupat, de frământat. Am avut, la un moment dat, ideea de a mă purta cu el ca şi cum mi-ar fi fost iubit sau soţ. Cred că asta nu i-a plăcut, ba chiar l-a indignat. Îmi dădeam seama că şi eu îl preocupam, că însemn ceva pentru el, dar nu aşa cum mi-aş fi dorit. Poate ceream prea mult, dar mai târziu, după mărturisirea lui, după povestea lui, atât de uluitoare, l-am înţeles. Şi totuşi, mă mulţumeam cu atât, cât putea el să ofere, numai să-l ştiu în siguranţă. Se oprea în pragul uşii, îmi amintesc, sunt fapte care nu se uită, mă privea fără să-mi adreseze prea multe vorbe, apoi se apropia de mine într-un chip anume, parcă cu nervi, cu patimă, cu ură… Dar avea ceva care mă ferea de toate astea. El avea mereu o nemulţumire, iar când încercam să-l descos, devenea şi mai nervos şi mai neliniştit. Îmi mângâia părul, sânii, îmi lua fiecare mână în mâna lui aspră şi mi-o strângea într-un anume fel. Niciodată nu am fost mângâiată astfel de un bărbat. Îmi apăsa mâna pe faţa lui, pe ochi, mi-o ducea la gură şi aşternea un sărut fără patimă, un sărut de om resemnat, de recunoştinţă. Toate astea îmi dădeau o senzaţie de femeie iubită şi atunci, eu chiar îl iubeam cu patimă, parcă împotriva voinţei lui. “Stela!… Stela!… Nu îţi dai seama ce faci? Stela, tu eşti o femeie cu sufletul curat. Nu merit. Stela, nu!” Eu însă nu mai ştiam de mine. Era al meu. Voiam să-l păstrez numai pentru mine, numai acasă, să-l salvez, nu ştiam de ce, poate de chinurile lui. Oricum, ca femeie, simţeam că trebuie salvat de spaime, de închipuiri. Nu am reuşit niciodată să-l fac să nu mai plece, nici nu ar fi fost posibil, spunea. “Misiile mele sunt secrete, nu trebuie să lipsesc şi nici nu trebuie să ştie cineva ceva despre ele”.

Îmi amintesc că i-am spus odată o întâmplare care pe mine mă impresionase foarte mult şi nu ştiu de ce, parcă bănuiam ceva şi credeam că el îmi va spune la rândul lui ceva, îmi va da anume lămuriri. Trecând într-o dimineaţă, foarte devreme, prin centrul oraşului, am zărit la un colţ de stradă, chiar pe trotuar, un cadavru. Cei câţiva trecători, ca şi mine, în acel loc, la acea oră matinală, au rămas uimiţi de groază. Ce să caute un cadavru în plin centru al oraşului? Pentru ce? În ce scop? Nu putea fi ceva întâmplător! M-am uitat mai cu atenţie şi am recunoscut în nefericitul acela, pe nimeni altul decât pe Goldstein Ovreiu. Atunci am făcut legătura cu ce îmi spusese coana Golda, soţia lui. Că fusese ridicat de acasă de mai multe luni, că i se făcuse percheziţie, se căuta aur, cocoşei. Au luat tot aurul pe care l-au găsit, spunea coana Golda, toată agoniseala lor, bijuteriile de familie pe care, este adevărat, nu le declaraseră aşa cum cereau noile legi, pentru că se gândeau să aibă şi ei ceva pentru copii, se gândeau să le asigure viitorul. Nu mai aveau cârciumă, nu mai aveau casă, fuseseră naţionalizaţi şi trecuţi în rândul burgheziei exploatatoare, spunea disperată. Ce mă fac? Ce mă fac? Mi-am făcut loc printre oameni şi l-am observat mai atent pe bietul Goldstein. Avea trei gloanţe trase în spate. Lumea a început să se adune şi să vorbească. “A fugit de sub escortă”, spune cineva. “Cine poate fi?” “De ce este acolo?” Eu, deşi l-am recunoscut, am avut un moment de reţinere. Ceva îmi spunea că trebuie să tac. Şi într-adevăr, atunci când un bărbat din mulţime a spus că îl cunoaşte, că este Goldstein, un negustor din gura Oborului, om serios, cu o casă de copii, s-a apropiat de el un civil îmbrăcat într-o haină de piele, l-a atins pe umăr şi i-a spus, pe un ton răspicat, să-l urmeze. Au mai apărut încă doi, l-au înşfăcat şi l-au dus la o dubiţă care se afla prin apropiere. Apoi lumea a început să se împrăştie cu spaimă în priviri, cu şoapte care circulau din gură în gură. Securitatea! Securitatea!…Şoapte, şoapte!... Vocile spaimei.

Colonelul m-a ascultat, dar nu părea surprins. “Stela, trăim vremuri grele. Bine ai făcut că nu ai vorbit. Vremuri grele…” Atât. Nici la insistenţele mele nu a mai adăugat nimic. Părea doar preocupat de ceva. Noaptea mai ales, se agita, avea un somn chinuit, cu dese coşmaruri. Odată s-a trezit şi m-am pomenit că începe să dea comenzi în ruseşte. Am aflat atunci că învăţase limba rusă în prizonierat, dar nu am înţeles mare lucru. Altădată, vorbea în somn, iar din cuvinte răzleţe am înţeles ceva despre bandiţi, despre munţi, despre urmăriri şi câte şi mai câte. Cuvinte fără şir. Am avut o tresărire. M-am întrebat abia atunci, ce rost aveau misiunile lui. Pe unde umbla zile, săptămâni în şir? Oare, era adevărat că prin munţi se ascundeau fel de fel de oameni ai vechiului regim şi că se duceau lupte? Şi dacă ce aflam era adevărat, el avea vreun amestec în toate astea? M-am gândit şi la plecările lui, la felul jalnic în care apărea. Ce însemnau acele misiuni? Nu cumva?… Am înţeles, dar m-am oprit îngrozită la gândul pe care nu l-am dus mai departe. Mi-am zis că aşa ceva nu se poate. Dar gândul a continuat să mă frământe în adâncul fiinţei mele…

***

Până într-o noapte. Colonelul a apărut mai disperat şi mai distrus ca niciodată. Pe faţă i se întipărise o suferinţă puternică. Ochii priveau rătăciţi, cearcăne adânci trădau oboseala, nopţi nedormite, iar hainele arătau un om hăituit. M-a privit lung, nu ca altă dată, nu cu privirea cruntă, ci blândă. Părea resemnat, sau pur şi simplu ajuns la capătul puterilor. A spus doar atât: “Am venit Stela. Am venit…” S-a prăbuşit pe pat şi nu a fost în stare multă vreme să mai spună ceva. După un timp, spre ziuă, l-am simţit cum se mişcă, cum îşi recapătă treptat puterile. Abia atunci am observat că avea trupul numai o rană. Sângera peste tot. Se vedea că alergase, sau fusese alergat, că se chinuise, sau fusese chinuit, poate torturat. Ce-i cu tine? Am încercat să-l scot din sta­rea lui, să-l fac să vorbească. Iar m-a privit lung, cu aceeaşi resemnare şi, cu o voce şoptită, ce nu mai era a lui, a început o mărturisire zguduitoare. Atunci am aflat, pentru prima dată, rostul misiunilor lui, toată tevatura vieţii lui, frământările şi cauzele lor.

“Am crezut Stela, am crezut cu adevărat într-o lume nouă. Aşa ni s-a spus. Umblau politrucii ruşi şi români prin lagăr şi duceau cu noi, prizonierii, muncă de lămurire. Să mergem în ţară spuneau, să ne aducem contribuţia, să ne alăturăm forţelor democratice, conduse de comunişti, la construirea celei mai drepte societăţi, visată de omenire, socialismul. Se spuneau atâtea, iar noi, bieţi prizonieri, sfârşiţi de muncă, lihniţi de foame, vai de mama noastră, ne era dor de casă, stăteam cu gura căscată şi îi ascultam. Într-o vreme a venit chiar Ana Pauker. Mi-o amintesc. Mergea apăsat, bărbăteşte, cu privirea rece, scrutătoare, purta scurtă din piele şi cizme căzăceşti, încreţite, ca rusoaicele, aşa mi-o amintesc. Nu ne-a spus decât vreo câteva cuvinte. A trecut printre rândurile de prizonieri, eram aliniaţi, în poziţie de drepţi, smirna, comandase ofiţerul rus. Venirea ei se pregătise din timp, cu oarecare pompă. Se şoptea de câteva zile că vom primi vizita tovarăşei Ana. Auzisem noi, ştiam câte ceva despre ea, erau atâtea zvonuri, dar ce prizonier român nu auzise despre cea care trecea drept capul bolşevicilor din România, altădată fugiţi la Moscova…

A venit. Se credea că datorită venirii ei, s-ar putea să fim eliberaţi. Ne făceam fel de fel de gânduri. Umbla printre rânduri, se interesa ici-colo de câte ceva. Se oprea în faţa unui amărât de om şi-l întreba de unde este, ce a fost la viaţa lui, ce şi cum. Dacă avea familie, dacă avea copii. Omul răspundea clar, simplu, direct. Nu se acceptau plângeri. Ni s-a ordonat să nu ne plângem de ceva, că dracu ne-a luat. Oamenii erau mai mult resemnaţi. Nu s-a plâns nimeni de nimic. “Vă este dor de ţară?” a întrebat ea când a ieşit dintre rânduri, în faţa frontului. Nu s-a auzit niciun glas. Poate că nici nu aştepta un răspuns. Dar şi tăcerea noastră era un răspuns. Cum adică? Dacă ne este dor de ţară? De ai noştri! Cum? Unii erau mobilizaţi din ’39 şi nu-şi văzuseră familia de ani şi ani. Acum era în ’45, vara. Ştiam că războiul se sfârşise. Mai ştiam că în alte lagăre, unii se înrolaseră, prizonieri români, în divizia “Tudor Vladimirescu” sau “Horia, Cloşca şi Crişan” şi luptaseră alături de sovietici prin Ungaria până hăt, departe, în Cehoslovacia. Veştile circulau din om în om, sau erau anume răspândite de politrucii ruşi şi români pentru propaganda lor. Se mai spunea că cei ce trec de partea lor nu vor avea de suferit. Dimpotrivă! Cei care refuzau, vor putrezi în lagăre şi vai de mama lor, prin câte or să mai treacă, până vor fi eliberaţi. Iar dacă vor fi eliberaţi, când se vor întoarce în ţară, vor fi consideraţi duşmani ai poporului şi ai Uniunii Sovietice, ţara eliberatoare, ţara comunismului victorios…

Printre noi erau şi câţiva ofiţeri. Unii au acceptat să colaboreze cu ruşii. Foarte puţini, este adevărat. Cei mai mulţi s-au ţinut tare la toate presiunile lor. Mai mult. Au început să vorbească, pe ici, pe colo, printre prizonieri, că dacă ne înrolăm, trădăm ţara, jurământul faţă de ţară şi rege. Să nu ne alăturăm bolşevicilor! Vai de mama lor! Au dispărut din lagăr, nimeni nu ştie unde, pe unde le putrezesc oasele. Totul se afla. Şi omul slab, pentru te miri ce, pentru o bucată de pâine, pentru câteva zile de spital, bolniţâ, cum spuneau ei, sau pentru mai ştiu eu ce, colabora…

Toate astea se ştiau şi ne frământam fiecare în felul lui. Ce să facem? Îl întrebam pe Friţ. Lucrasem cu el la grădină. Ştiam că el găseşte răspunsuri la toate. Ce zici? Care, cum este treaba, Friţule? Tu trebuie să ştii! Se uita la mine şi clătina din cap, parcă a neputinţă. Şi el era nedumerit.”De! Ce să zic, domnule Gioni? Ce să zic? Treaba e cam grea, atârnă nu glumă… Ne-au înconjurat de tot. Suntem în mâna lor. Ce să zic? Fiecare face după cum îl taie capul. Astea sunt vremurile…” Cădea pe gânduri. “Vremurile”, mai repeta, dar nu era în stare să ia nici măcar pentru el o hotărâre. Nu-i înghiţea pe ruşi şi nici nu a fost întrebat dacă vrea să se înroleze şi să plece în ţară. Am înţeles ceva mai târziu, că altceva aveau ruşii de gând cu el. Îi cunoşteau ştiinţa şi-i rezervaseră un alt rol, voiau să-l folosească altfel. Avea cap. Ruşii nu renunţau la oamenii de ştiinţă, la oamenii pricepuţi într-un domeniu oarecare, cu carte. Noi eram nişte amărăşteni. De noi, ruşii se puteau lepăda. De el, nu… El a rămas în Rusia şi cine ştie pe unde o fi acum, dacă o mai fi. Într-o zi a venit în baracă şi ne-a şoptit la câţiva, în care avea încredere, că a primit ordin să plece. Unde? Nu ştia. I s-a spus că acolo unde merge, va fi mai de folos. Friţul era agronom, cu multă carte în branşa lui, un specialist. Se mai spunea că ruşii îi cam adună pe specialiştii ăştia de prin lagăre, îi duc în lagăre speciale şi-i pun să lucreze pentru ei. Poate şi Friţul a ajuns într-un asemenea lagăr… Oricum, i s-a pierdut urma. Mai târziu, în ţară, am aflat că foarte mulţi specialişti şi din toate neamurile lucrează pentru ruşi. Ăştia nu au avut norocul să-şi mai vadă ţara pentru că aveau nevoie ruşii de ei.

După vizita Anei Pauker, ceva s-a simţit în lagăr. Câţiva prizonieri au fost chemaţi pe rând la comandament şi luaţi în primire de câte un politruc. Am fost chemat şi eu. Mă înţelegeam cu ei, începusem să o rup binişor pe ruseşte şi, rareori, apelam la perevocic. De altfel, mulţi români trecuseră de partea lor şi făceau serviciul ăsta, de traducători, sau chiar deveniseră politruci. Nu-i condamn. Se bucurau şi ei de un trai, cât de cât, mai bun. Asta era viaţa de lagăr. Pe toţi ne schimbase. Mi-a fost dat să văd printre oamenii ruşilor, comunişti înfocaţi, chiar dacă la viaţa lor fuseseră liberali, ţărănişti sau chiar legionari. Viaţa grea, chinurile îndurate îi schimbaseră. Sau pur şi simplu erau oameni fără caracter, oportunişti, gata să treacă la cei care aveau puterea. Treaba lor!…

Mie şi la alţi câţiva, ruşii ne rezervaseră altă soartă. La început nu prea am priceput ce vor de la mine. Mi-au spus că sunt mulţumiţi de felul în care lucrasem la grădină, ca brigadir. Că dovedesc spirit de organizare şi că ştiu să mă fac ascultat. Eu le-am spus cinstit că tot ce făceam era după ştiinţa neamţului. Dar ei o ţineau pe-a lor. Că ştiu ei. Politrucul răsfoia un dosar, pe semne, mi-am zis, că ăştia se interesaseră de mine în ţară. Şi am motive să cred că aşa era. Ştiau totul despre mine. Ce am făcut înainte de război, ce am fost, ce sunt ai mei, totul. Şi ţâţa ce am supt-o… Mă cunoşteau mai bine decât mă cunoşteam eu. După vreo câteva întrebări, m-au lăsat să plec. La câteva zile, iar mă cheamă şi de data asta mi se vorbeşte mai clar. Că în ţară au loc mari schimbări. Că regimul democrat popular al lui Petru Groza se consolidează la putere, dar că are nevoie de oameni devotaţi în noile organe ale puterii, ca să dea ultimile lovituri hidrei capitaliste. Nici una, nici alta, mi-au spus, s-au orientat spre mine şi alţi oameni, unu şi unu, care vor merge la nişte cursuri speciale, acolo, în Rusia, după care vor fi repatriaţi, dar nu oricum, ci cu misiuni speciale… Asta era!

Aici, am căscat ochii mari. Ce vor ăştia să facă din mine? Bănuiam că repatrierea, în asemenea condiţii, era ceva mai puţin obişnuit. Am tresărit la gândul că ăştia îmi cer să fiu omu lor, să le fiu devotat toată viaţa. Mi-am zis că nu voi mai putea ieşi din treaba asta cât voi trăi. Stăteam pe gânduri şi ei au observat. Mă întreabă rusul: Hei, Colonele! Îmi ştiau şi numele ăsta cu care mi se adresau camarazii, prin lagăr. Şto hociş? Adică ce vreau, ce hotărăsc? Stam în faţa lor, iar ei îmi mai spun că nu trebuie să-mi fac iluzii că voi ieşi prea curând din lagăr. Voi sta acolo mult şi bine, aşa cum vor sta şi ceilalţi. Poate că nu voi mai pleca niciodată în ţară, spuneau şi râdeau cu subînţeles. Trebuie să accepţi, nu ai încotro! Le-am spus să-mi dea timp de gândire. S‑au uitat cam neîncrezători la mine şi au hotărât să le dau răspunsul peste trei zile.

Trei zile de frământări, timp în care nu am ieşit la muncă. Probabil că aşa hotărâseră ei. Mă plimbam de colo-colo, fără să mă întrebe nimeni nimic. Mă vedeam acasă, în ţară, numai să spun da. Da, dar ce înseamnă munca asta în noile organe ale puterii din ţară? Asta mă frământa. Ce o să fac? Şi pentru câtă vreme? Dar dacă îmi vor cere să fac ce nu-mi convine, ceva rău? Ceva împotriva conştiinţei mele! Nu aveam cu cine să mă sfătuiesc. Dacă ar fi fost Friţul în lagăr, poate, dar el era plecat…

Şi tot aşa m-am zvârcolit trei zile. Mi-am zis că poate au dreptate. Noua societate vrea binele, iar eu eram recrutat să ajut la instaurarea binelui… Să fie ceva rău în asta? Şi m-am decis să răspund da. Când m-au chemat, eram pregătit pentru orice. Fie ce-o fi! M-am dumirit repede. Aveau pregătit un angajament scris pe care trebuia să-l semnez. Mi se cerea să mă angajez că nu divulg nimic din ce se va întâmpla, să execut ce mi se ordonă şi cam atât. Angajamentul era scris pe un ton cazon, ca un jurământ în armată. M-am lămurit repede că despre un fel de armată era vorba, dar ceva mai specială.

Am părăsit lagărul noaptea, pe ascuns. Bănuiam că mai sunt şi alţii recrutaţi, dar fiecare pleca singur, secret, mi s-a spus, fără tam-tam. Am ajuns într-un fel de unitate militară, undeva, departe de orice aşezare omenească. Nu făceam altceva decât instrucţie. Ofiţerii erau ruşi, uniformele ruseşti, de-ale lor, vorbeau numai ruseşte cu noi. Eram vreo sută de oameni, numai români, dar am aflat că erau şi unităţi de cehi, polonezi, bulgari, unguri şi alte neamuri, dar fiecare, separat. Nu ne întâlneam. Făceam instrucţie, dar nu cine ştie ce, pentru că toţi eram instruiţi, doar făcusem armata şi războiul.

Totul se schimbase. Hrana era mai bună, aveam asistenţă medicală, primeam săptămânal şi o raţie de votcă şi tutun, apoi felul în care vorbeau cu noi, cu oarecare respect, arăta că eram pregătiţi să fim oamenii lor, că ni se pregăteşte ceva. Mi-am dat seama mai bine de noua situaţie, când a venit un politruc mare în grad şi a început cu noi lecţii de îndoctrinare. Atunci am aflat atâtea despre marxism-leninism, despre noua orânduire şi mai ales despre învăţătura marelui Stalin. Totul se referea la el, iar portretul lui era în mărime exagerată, cât faţada unei clădiri, peste tot. Marele conducător, eliberatorul popoarelor, tătuca Stalin, sunt numai câteva din cuvintele care se pronunţau pretutindeni despre el. Ni se mai spunea şi câte ceva din ţară, în care numele lui Gheorghiu-Dej apărea frecvent, ca secretar al bolşevicilor români.

După vreo câteva luni, am fost mutaţi în altă unitate, tot ferită de ochii lumii, dar cu alte rosturi. Aici am învăţat să ducem lupte în condiţii deosebite, de munte, de ger, de mlaştină, să folosim tot felul de arme şi câte şi mai câte… Şi acolo am stat cam vreo trei luni, apoi am plecat în alte şi alte unităţi, erau unităţi speciale ale securităţii sovietice şi pretutindeni învăţam câte ceva. Am condus tot felul de maşini, am făcut salturi cu paraşuta şi altele, pe care nu le mai ţin minte. Toată instruirea asta specială să fi durat cam un an de zile, sau mai puţin…

Şi a veni vremea repatrierii. Era prin iarna lui ’46. Am fost chemaţi pe rând, sau în grupuri mici şi am plecat spre ţară, tot în ascuns. Nu trebuia să se ştie de noi, să se facă vâlvă. Spre surprinderea mea, am primit vechea manta, mantaua colonelului şi ceva la mână, un document, cu care mi s-a spus să mă prezint la o anumită persoană. Eram nedumerit. De ce nu am primit uniformă, de ce atâtea secrete? Mi se spusese să nu scap o vorbă despre ce am făcut în Rusia şi mai ales să nu divulg noile sarcini pe care urma să le primesc, spre a le duce la îndeplinire. Parcă trăiam un coşmar. Nici nu ştiu cum a fost revederea cu ţara. De fapt, nu trebuia să văd o vreme pe nimeni. E adevărat că nu prea aveam pe nimeni, nu aveam la cine să trag. Îţi aminteşti Stela, ne-am întâlnit, cu totul întâmplător, în trenul “Foamea”, acel tren care făcea legătura între Moldova şi Oltenia şi în care umblau oamenii disperaţi după bucate. Atunci ţi-am promis să te caut şi numai atât. Deja, la acea dată, începuseră drumurile mele, numai strict secret. Umblam prin oraşe şi sate, prin munţi. E greu să-ţi descriu ce făceam, cu cine luam legătura. Pe scurt, erau sarcini de organizare a securităţii în toate judeţele, iar ca model aveam modelul sovietic pe care noi, cei instruiţi acolo, îl ştiam şi îl aplicam.

Mi se spunea Colonelul, un fel de nume conspirativ, deşi eram ofiţer, nu are importanţă pentru tine să-ţi spun că de fapt, în securitatea română am un grad adevărat… În toţi aceşti ani, am trecut prin multe. Nu a fost eveniment la care să nu particip şi numai în secret, mereu în zdrenţele astea. Nu trebuia să fiu cunoscut cu adevărata mea identitate. Transmiteam ordine la organele securităţii prin oamenii ei, adesea şi ei aflaţi în aceeaşi situaţie ca şi mine, sau prin informatori bine verificaţi. Am fost în cele mai grele situaţii, am pregătit operaţii în diverse locuri, am făcut Stela, cele mai groaznice fapte şi am fost martor la executarea lor. Stela, sunt un pion al acestei maşinării a teroarei care se numeşte poliţia politică. Nu am dreptul la viaţa mea, nu trebuie să fac decât ce mi se ordonă. Dar cel mai mult mă doare că am contribuit la uciderea unor oameni nevinovaţi. Acum am ajuns la capătul puterilor. Nu mai pot continua. Îmi descarc sufletul ţie, dar cu ce risc! Stela, m-am săturat de viaţa pe care o duc! Stela, sunt îngrozit de viaţa asta! Mi se pare că trăiesc un coşmar, din care nu voi ieşi decât printr-o faptă necugetată, iar această faptă sunt pe cale să o fac. Stela, vreau să mă retrag din acest mizerabil joc şi nu găsesc o cale de salvare! Pentru mine este esenţial să ies, să mă opresc, să nu mai fiu un criminal, pentru că am Stela, mâinile pătate de sânge!… Mă chinuie amintirea sutelor de oameni închişi şi schingiuiţi, mă chinuie amintirea oamenilor ucişi la care am fost părtaş. Da, Stela, am fost părtaş la orori inimaginabile. Am pe conştiinţă distrugerea unor oameni care nu aveau decât vina de a fi împotriva acestui regim. Am pe conştiinţă destinul tragic a sute de astfel de oameni, din toate mediile, intelectuali, ţărani, muncitori, oameni politici din vechiul regim… Amintirea lor mi-a încărcat sufletul şi nu mai am linişte. Sunt permanent hărţuit de ei, mă chinuiesc în somn…

Nu mai departe decât acum, vin dintr-o misie în munţi. Am fost infiltrat într-o aşa-zisă bandă de trădători ai ţării, de duşmani ai socialismului, bandiţi şi vânduţi imperialismului, cum se spune la noi. Cine are însă ocazia să-i cunoască pe acei nenorociţi din munţi, aşa cum am avut eu, îşi dă seama de cu totul altceva. Sunt oameni integri, curajoşi, cinstiţi şi mai presus de toate, patrioţi. Adevăraţii patrioţi! Ei luptă cu adevărat pentru binele ţării, împotriva aservirii ţării Rusiei Sovietice, pentru adevărata independenţă a ţării. Acolo am întâlnit foşti ofiţeri ai armatei române, mulţi dintre ei eroi ai războiului, dar şi ţărani care fug de colhoz, care nu mai pot suporta acest regim care se menţine prin teroare. Aş putea să-ţi povestesc, Stela, despre aceşti oameni atâtea lucruri pentru că am primit misia de a mă infiltra printre ei, de a le câştiga încrederea, de a le afla locurile, legăturile cu cei de prin sate, cei care le aduc merinde. Trăiesc prin văgăuni, prin păduri, prin munţi, prin peşteri ca jivinele, dar nu se predau. Mănâncă te miri ce, stau sub cerul liber iarnă, vară, ploaie sau ger, dar preferă să moară liberi. Ei ştiu că dacă pune securitatea mâna pe ei, tot moartea îi aşteaptă, aşa că preferă să moară în luptă. Ăştia sunt “bandiţii” din munţi, cum îi numeşte regimul comunist. Iar eu, eu, Stela, trebuie să trădez ascunzătorile acestor oameni. Eu, Stela! Eu!…”

Colonelul Puşcaşu s-a oprit din povestit, răsuflând uşurat. A rămas mut mai multe minute. Parcă se gândea la ceva anume pentru a relua povestea lui. Parcă se pregătea să-şi dea singur un răspuns la atâtea întrebări câte îl frământau. S-a ridicat, şi-a luat mantaua lui ponosită şi, uitându-se la ceas, era spre ziuă, a hotărât să plece. Înainte de a pleca, m-a privit. Părea hotărât. “Stela, voi rămâne Colonelul aşa cum îmi spun ei, voi continua să rătăcesc prin toate locurile, dar fără să mai fac rău nimănui. M-am gândit îndelung. De mult mă chinuie găsirea unei ieşiri. Va fi ca o dezertare, ştiu. Ştiu ce mă aşteaptă, dar m-am săturat şi nu mai suport viaţa asta”. Părea hotărât, deşi vorba îi era incoerentă. “Viaţa asta nu mai are pentru mine nici un sens… Nu! Nu!… Voi fi… Nu mă căuta!…” Nu am înţeles ce viaţă va începe. Nu am înţeles decât mult mai târziu.

Ce a făcut? E greu de găsit o explicaţie. Poate chiar dezertase. În orice caz, a dispărut pentru vreo câţiva ani. Nici-o veste de la el. Pentru ca, deodată, să apară. Cine ştie pe unde fusese? Unii şopteau că a fost într-un spital de nebuni, pentru că era de nerecunoscut. Nebun! Închis, şopteau alţii. Torturat! Cine ştie! Nu cunoştea sau lăsa impresia că nu cunoaşte pe nimeni. Rătăcea pe străzi. Nu se ştie dacă are pe cineva, dacă are o casă. Vorbeşte singur, gesticulează, transmite comenzi stranii. Lumea a început să se obişnuiască cu el. Face parte din peisajul oraşului. Apare şi dispare. Uneori numai, vorba lui pare a unui om normal, dar după câteva momente, iar devine incoerent, prins de o idee fixă...

Ce s-a întâmplat? Colonelul Puşcaşu rămâne o enigmă pentru mine mai întâi şi pentru ceilalţi care l-au cunoscut cât de cât. I se spune Colonelul, mai în glumă, mai în serios. Poate fi văzut uneori târând un cărucior de copil prin oraş şi un bidon cu vopsea albă, constată trecătorii după urmele lăsate pe asfalt. Se opreşte în faţa Palatului Comunal şi transmite nişte comenzi. Nimeni nu-l mai ia în seamă. Doar eu mă frământ pentru că l-am cunoscut. Vreau să spun lumii: e Colonelul Puşcaşu! A fost un om adevărat, ca noi toţi! A fost…

Şi totuşi ceva, în subconştientul lui, l-a îndemnat să mă caute, să vină pe strada noastră, la casa “taliencelor”. Deşi nu părea în toate minţile, a vorbit cu mine, de parcă atunci mă vedea firesc, prima oară. Nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama că de fapt Colonelul nu mai era nimic din ceea ce fusese. Cine ştie ce se petrece în mintea lui răvăşită. Poate că şi acum are o misiune. L-am acceptat aşa cum era. L-am invitat în casă. S-a scuzat cu politeţea lui obişnuită. Este alt om. De unde nebunia lui? Este la el ceva între luciditate acută şi cădere totală! De neînţeles. Tot ce face este de neînţeles…

***

Când revenea, Gioni se oprea la colţul străzii, acolo unde era casa “taliencelor”. Acolo o întâlnea uneori şi pe tanti Stela. Le mai ajuta pe “talience” la treburile casei, dar de fapt, ea voia să-l vadă pe Gioni. De când reapăruse, îl urmărea şi voia să intre în vorbă cu el, să-l apere, să afle câte ceva despre el. Gioni se purta ciudat, de nerecunoscut, era alt om. Pretindea mereu că are în vedere o afacere bună. “Ne adaptăm, spunea. Am intrat în afaceri”. Mergea aiurea pe străzi şi intra în vorbă cu oarecine despre afacerile lui. Dacă era întrebat ce fel de afaceri învârteşte, nu prea ştia ce să spună, dar întotdeauna afacerile lui mergeau cât se poate de bine… Mantaua îi ajunsese numai zdrenţe şi nu arăta nici pe departe a om de afaceri prosper, aşa cum pretindea. Se aşeza tacticos pe marginea drumului, cu nelipsita lui traistă alături, scotea o hârtie şi un creion şi începea nişte calcule numai de el ştiute. “Cincizeci de oi la munte şi treizeci la câmp. Total, optzeci oi. Atâta brânză… Atâta lână… A câte atât… Face atât”. Scria o cifră mare pe toată hârtia. Dacă cineva îl întreba unde pleacă, ce face, el răspundea cu seriozitate. “Sunt aşteptat. Afacerile nu permit amânare”. Treptat lumea nu‑l mai lua în seamă. Se ştia despre el că fusese prizonier la ruşi şi, de bună seamă, trebuie să fi suferit mult pe acolo, bietul om, dacă ajunsese în halul ăsta.

Numai tanti Stela ştie mai multe despre el dar nu vorbeşte, poate pentru că nu vrea să-i facă rău. Suferă destul de mult văzându-l aşa. Pe unde umblase? Ce i s-a întâmplat? Sunt întrebări care o frământă. Dar cum nu poate să se înţeleagă cu el, cum el evită orice discuţie despre aceste lucruri, tanti Stela nu va afla niciodată.

Doar Mac Tulumb, care s-a instalat în casa noastră, cam în vremea când dispăruse Colonelul, pare să ştie mai multe, dar nici el nu spune. Se poartă ca un stăpân, pretinde că se îngrijeşte de toate, că vrea să le asigure viitorul lui Zori şi micuţului Mac pe care îl crede copilul lui. Se strâmbă sau schimbă vorba atunci când cineva aminteşte din întâmplare de Colonel. “Un nebun! Ce Colonel! Ce… Ce asta! Auzi! Colonel!” Se înverşunează. “Lasă, ştiu eu ce hram poartă dumnealui. Să nu spun eu tot ce ştiu despre el. Mai bine să nu mai discut!”

Tulumb continuă să-şi povestească viaţa, marea lui luptă, lupta cu esplotatorii, cu duşmanii de clasă, luptă la care şi-a adus aportul şi pentru care are merite. “Ce ştiţi, ce, ce ştiţi voi? Să fi fost ca mine angajat în opera de colectivizare! Să fi fost… Dar nu este succes al noii orânduiri, la care să nu fi participat!” Pronunţă cuvintele cu greu, poticnit la vorbă, cu ură parcă, iar faţa lui pare transfigurată. Tanti Stela îl linişteşte în acele momente. Ea ştie că-i face rău. Când se enervează, Tulumb tremură, se zvârcoleşte, cade, se tăvăleşte pe podea şi bagă groaza în toată casa. Îşi revine într‑un târziu şi nu ştie nimic de el, nici ce a spus, nici ce a făcut. Intră într-o stare de apatie pentru un timp, o zi, două, pentru ca să o ia de la început. Poate că din cauza asta a şi fost pensionat. El însă este supărat că a fost scos la pensie. Nu înţelege de ce. Se tânguie, înjură şi îi acuză pe cei de azi, noii activişti care, după el, nu prea ştiu pe ce lume trăiesc, dacă au putut să renunţe atât de uşor la un om ca el, care i-a făcut pe ei ceea ce sunt astăzi, care a construit socialismul. Crede că noul Suprem s-a dat cu intelectualii, cu specialiştii, iar ei, cadrele vechi de partid, care şi-au sacrificat tinereţea în lupta cu duşmanul de clasă, au fost înlăturaţi. “Au renunţat la noi, spune. Asta înseamnă că au renunţat la idealul revoluţiei mondiale, la victoria finală a comunismului în lume. Păi, unde s-a mai pomenit ca un director cu origine sănătoasă, muncitor şi activist cu state vechi, dă nădejde adică, să fie înlocuit cu un puţoi de inginer, numai pentru că are studii şi că rupe o limbă străină? Dar, să uită că ăştia nu au orizont politic, să uită că nu sunt trecuţi prin vâltoarea revoluţiei şi a luptei cu duşmanul. Ce fac ei nu este socialismul mult visat de generaţia noastră! Mai devreme sau mai târziu se vor zgâria pă ochi că au pus telectualii să conducă!”

Îi place să se asculte. Când se încinge la vorbă, deşi pronunţă greu cuvintele, deapănă amintiri. Serj şi Zori îşi fac de lucru prin casă, dar nu scapă de gura lui şi trebuie să-l asculte. Micuţul Mac este numai ochi şi urechi. Tulumb vorbeşte de parcă s-ar crede la cine ştie ce şedinţă din vremurile lui bune. “Să vă fac o şedinţă dă lămurire!” propune. Are privirea marţială, importantă, de parcă ar privi o sală plină ochi de ascultători gata să fie lămuriţi de el, să-i soarbă cuvintele. “Uite, cum începeam io când mă trimetea partidu cu sarcini în vreo intreprindere! Aveam în faţă fel dă fel dă oameni, dar nu conta. Peste tot spuneam cam acelaşi discurs pe care îl învăţasem pă dă rost. Sunt şi am rămas ţăran, ziceam, chiar dacă am trecut în rândul clasei muncitoare. Ca muncitor şi activist dă partid simt şi acum pământu pă măduva oaselor. Aci mă opream. Ştiam că urmau aplauze. Şi lumea aplauda pentru că fraza era verificată, avea efect. Iată, unul de-al nostru! Gândeau. Mulţumesc frumos pentru aplauze, continuam. Deşi muncitor, trecerea pă la dumneavoastră îmi trezeşte obârşia ţăranului, pentru că suntem o ţară dă ţărani şi fiecare din noi are pă cineva la ţară, sau provine din rândul acestei clase. Obârşia ţăranului din veci. Învăţasem asta în şcoala dă partid, că doar am făcut şi io şcoală dă partid dă vreo câteva luni. Poate că nu-i mult, dar aşa erau vremurili. Totul să învăţa din mers. Acolo ne-a învăţat chestia asta cu măduva oaselor şi cu trezirea ţăranului din veci, cu care mergeam la sigur.

Abia pă urmă treceam la prelucrarea sarcinilor. Aici ştiam că-i mai greu. Eram însă instruit extra fin. O luam cu binişorul şi numai dacă întâmpinam vreo rezistenţă treceam la ameninţări. Dialectică dă om dă partid! Ehe! Ce dialectică le dădeam io! Ce prelucrări! Cu cei care nu să încadrau, dădeam dă pământ. Îi treceam la sabotori, la duşmani ai poporului şi asta era dă ajuns, că pă urmă, intra securitatea pă fir şi-i aranja. Ehe!… Câţi am aranjat io la viaţa mea! Câţi duşmani şi sabotori am aranjat io!”… Aici se oprea triumfător şi ameninţător totodată. Se credea chiar la o şedinţă de prelucrare.

“Dar să vă mai spun cum băgam chestia cu istoria şi voievozii, pentru că aşa venise o indicăţie odată, dă sus, să nu fie şedinţă dă prelucrare fără asta, cu istoria. Sarcină! Deşi ştiam că mulţi voievozi au fost esplotatori ai maselor, esponenţi ai boierimii asupritoare şi trădătoare, dar dacă trebuia, trebuia… Şi am găsit o frază tare. Stimaţi tovarăşi, începeam, noi am fost în istorie un popor răbdător, cu jugu în spate mereu. Ne-au târât turcii în noroi dar am scos mereu capu deasupra. Acum a sosit vremea să ne facem noi viaţa, viitoru ţării, aşa cum l-au visat strămoşii şi voievozii noştri cei buni şi viteji. Mi-a plăcut dă voievozi. Plecau în fruntea maselor la războaie. Au fost biruiţi sau au biruit, dar plecau în frunte. Asta ne învaţă istoria! Să ne urmăm conducătoru care, asemenea voievozilor din trecut, s-a pus în fruntea poporului pentru a construi o viaţă mai bună, socialismul şi mai departe comunismul. Aici băgam, după cum era cazu, fie pă Stalin, fie pă Gheorghiu-Dej când trăiau şi tot aşa. Nu are importanţă în munca asta cine este conducătoru. Esenţialu este să-l impui în fruntea maselor. Iarăşi chestie dă dialectică! Şi iar mulţumeam frumos pentru aplauze, pentru că atunci când atingi coarda sensibilă cu istoria, nu să poate ca omu să nu simtă ceva că-l pişcă la inimioară. E verificată dom’le şi asta!…

Într-un timp, când lucram pă linie culturală, ce m-am gândit? Ia, să trântesc io nişte versuri patriotice şi mobilizatoare! La cultură erau oameni subţiri, de, telectuali, mai delicaţi dăcât mine la minte. Trebuia să fiu la înălţime, să nu zică că sunt un încuiat şi trăgeam versurile astea. Ia, ascultaţi! “Unde eşti tu, vodă, tu Ştefane?/ Ăştia care nu-şi văd tălpile şi opincile/ Nu ne-au cunoscut viaţa şi necazurili/ Alte vremi va naşte muncitoru/ Capitalismu să moară, socialismu este viitoru!” Să uitau la mine, căscau ochii cât cepele telectualii, dar aplaudau, nu aveau ce face. Le luam mau. Ba, mă puneau să le şi repet, că ziceau ei, să le publice într-o colecţie dă muncitori poieţi… Ehe, ce ştiţi voi, voi din generaţia asta care le-aţi găsit pă toate de-a gata? Ce ştiţi?… Ce!…”

Se oprea să-şi tragă sufletul, se cam aprinsese. Toţi îl priveau. Micuţul Mac însă îl admira cel mai mult. Chiar îl ruga să continue. Tanti Stela încerca să-l mai liniştească. “Mai lasă copilul ăla că i-ai împuiat capul cu neroziile tale. Pe cine mai interesează astăzi viaţa ta? Pe cine? Lumea activiştilor de partid s-a schimbat, numai tu nu vrei să recunoşti. Activiştii s-au mai şcolit, fac câte patru ani la Ştefan Gheorghiu, ca la facultate, adevărate studii de conducere. Nu mai sunt nişte prăpădiţi de muncitori puşi să-i conducă pe alţii doar cu ceva brumă de carte şi câteva lozinci. Vremurile tale au trecut! De câte ori vrei să-ţi repet că nu mai însemni nimic, dacă ai însemnat vreodată ceva. Dacă ai avea un dram de conştiinţă şi nu atâta laşitate, ai recunoaşte cât rău ai făcut în viaţa ta de activist, unor oameni nevinovaţi. Câtă nenorocire ai lăsat în urma ta, în muncile de partid pe care le-ai avut? Câtă?… Asta mai bine ai face!…”

Tanti Stela avea uneori asemenea izbucniri şi atunci, Mac Tulumb se făcea că nu o ia în seamă, se prefăcea desigur, dar în el creştea ura. Mai vechea lui ură, de când venise repartizat la subsolul 4 bis şi tanti Stela nu i-a arătat prin nimic că-l vrea, că-l doreşte în vreun fel în preajma ei. Îl tolera şi atât, iar el ameninţa că va spune unde trebuie ce ştie el despre Colonelul Puşcaşu şi despre altele şi altele… Insinua… Asta era marea lui scăpare, un fel de şantaj, la care recurgea ori de câte ori se certa cu tanti Stela. “Te am la mână, Stela! Pă toţi vă am la mână! Nu mă face, să spun!...”

***

Casa “taliencelor” este cea mai mare şi mai frumoasă din acea parte a străzii. A construit-o Picotti, soţul răposat al doamnei Tora, un italian vestit în oraş, antreprenor de case. Murise înaintea războiului şi le lăsase pe “talience”, doamna Tora şi fiica ei Laura, cu ceva avere: o casă şi un loc mare de grădină, undeva, la marginea oraşului, pe care, acum, se construiau case. “Taliencele” au făcut o afacere bună cu loturile de casă. Cam atunci, când umblau ele să-şi vândă loturile, începuse şi Colonelul Puşcaşu să se oprească mai des pe la casa lor. Ca unul ce umbla prin atâtea locuri şi cunoştea atâţia oameni, părea cel mai indicat să le ajute. Aşa devenise Colonelul un fel de misit de locuri de casă şi, într-o oarecare măsură, prieten al “taliencelor”, sau cum îi plăcea lui să i se spună, omul lor de afaceri.

Tanti Stela asista cu nedumerire la noua înfăţişare în care îl regăsea pe Gioni Puşcaşu şi, nu fără durere în suflet, încerca să intre în vorbă cu el, să-l înţeleagă. Era oare în toate minţile şi atunci se prefăcea, sau pur şi simplu nu îşi mai dădea seama ce face, adică era nebun aşa cum mergea vorba printre oameni?

Colonelul se prezenta uneori însoţit de un muşteriu pe care îl înfăţişa cu precauţie, în formule în care puteai recunoaşte când falsitate, când preţiozitate, despre care tanti Stela, dacă era de faţă, nu mai ştia ce să creadă şi rămânea tot mai nedumerită. Oare, acesta să fie Colonelul?!

- Doamnele mele, spunea, vă prezint pe acest domn. Om serios, disponibil din punct de vedere material şi dornic să devină locuitor al urbei noastre, să-şi ridice o casă, dacă va găsi înţelegerea dumneavoastră. La rândul meu, vă asigur că v-am prezentat în culorile cele mai frumoase cu putinţă.

“Taliencele” aveau simţul banului şi nu se lăsau până nu obţineau preţul dorit. Începeau tocmeli interminabile, nu fără unele tertipuri. Că nu mai aveau de gând să vândă, că nu mai aveau decât un singur lot şi că ar vrea să-l păstreze în amintirea nemuritorului papa. Atunci intervenea din nou Colonelul cu o abilitate care uluia.

- Aveţi perfectă dreptate doamnelor, papa merită multă recunoştinţă din partea noastră, dar, aşa cum îl ştiam eu de simţitor la necazurile semenilor săi, nu pot să-mi imaginez că l-ar fi lăsat inima să nu-l ajute pe acest om, să-şi realizeze visul său, o căsuţă la oraş. Doamnelor, vă daţi seama ce reprezintă o casă la oraş pentru clientul meu?

Devenea patetic. Privirea lui era când rugătoare, când îndurerată. Ştia că doamnele nu vor da înapoi, mai ales pentru a păstra neştirbită memoria nepreţuitului papa.

- Bine, Colonele, decidea doamna Tora Picotti. Dar să fie clar că ne cereţi un efort neînchipuit de mare, să vindem şi ultimul lot moştenit de la papa, dar o facem, pentru că aşa ar fi procedat şi el. Chel uomo! Chel uomo! spunea “talianca” bătrână şi o dădea pe plâns. Apoi brusc îşi revenea. Desigur, domnul înţelege că în acest caz trebuie să facă o ofertă bună, altminteri nu are rost să ne sacrificăm.

Şi după alte ezitări şi tocmeli, omul accepta preţul şi toţi erau mulţumiţi. Colonelul Puşcaşu lua parte la aceste discuţii cu reţinere, intervenea la timp, cu o abilitate de care tanti Stela nu l-a crezut niciodată în stare. Îl urmărea din ce în ce mai uimită. Apoi Colonelul primea un comision pentru strădania lui, o sumă acolo fără importanţă, pe care i-o întindea discret doamna Tora Picotti, pentru că el părea mândru să se creadă că face afacerea numai și numai pentru bani.

Colonelul Puşcaşu apărea spre seară, când era lumea pe la porţi. “Taliencele” aveau o canapea în faţa casei şi acolo le găseai aproape în fiecare după-amiază, timp de vară. În preajma lor, se afla mai totdeauna tanti Stela. Venea să le mai dea o mână de ajutor la treburile casei, nu ca slujnică, ţineau să precizeze “taliencele”, doar a dispărut vremea exploatatorilor, ci ca prietenă. Apoi tovarăşul Gheorghe Dorobanţu, soţul Laurei şi director la o uzină de reparat maşini grele, nici nu ar fi permis aşa ceva. “Taliencele” ţineau foarte mult la părerile tovarăşului director. Ştiau că un om ca el, care a trecut prin ierarhia de partid, de la simplu strungar la Depoul CFR, apoi activist UTM şi activist de partid, are o poziţie de apărat şi un nume. Apoi perspectivele… Gheorghe Dorobanţu avea şanse să promoveze, pentru că fusese în câteva delegaţii la congrese şi chiar trimis în străinătate. Bătrâna doamnă Picotti îşi dorea în ascuns să mai viziteze o dată Italia unde o dusese în tinereţe soţul ei. Îşi amintea cu nostalgie de acea călătorie şi adesea ofta. “Ah, Italia, Italia! Ah, Napoli, Napoli!”

Colonelul se oprea la oarecare distanţă cu sfială, încerca situaţia, să vadă dacă nu deranja doamnele, la consideraţia cărora ţinea foarte mult. Ca să le facă plăcere, însăila câteva cuvinte în italiană.

- Signiora, ma che fai? întreba, fără să fie sigur dacă expresia era corectă. În acelaşi timp făcea o plecăciune în faţa lor, ca o reverenţă. Tanti Stela avea atunci ochii în lacrimi, dar se ferea să-şi arate în vreun fel suferinţa. Credea că Gioni nu ar fi înţeles nimic, iar “taliencele” cu atât mai puţin. Ele se obişnuiseră cu el, aşa cum era, pentru că nu-l cunoscuseră altfel.

- Bene! Bene! Răspundeau ele şi-l invitau să se aşeze pe canapea. Ia loc, Colonele, spuneau apoi în româneşte ca să fie sigure că sunt înţelese.

Colonelul rămânea descumpănit în picioare şi se scuza că nu vrea să deranjeze. Urma o discuţie ce părea cam bizară pentru cei care o auzeau pentru prima dată.

- Caro mio Colonelo, începea doamna Tora, sper că ne vei îndatora şi de această dată, dacă ne vei povesti pe unde ai umblat în ultima vreme.

Întrebarea era pusă la modul cel mai serios cu putinţă şi poate tocmai de aceea o îngrijora atât de mult pe tanti Stela, care mai ştia că “taliencele” nu dădeau doi bani pe spusele Colonelului, se distrau şi totuşi, de fiecare dată, o luau de la capăt. Situaţia i se părea şi comică şi tragică. Cum să-ţi baţi joc de un om care nu mai este stăpân, sau cel puţin aşa pare, pe spusele şi faptele lui? Asta o îngrijora şi o indigna. 

- Parlare, parlare!, că mor de curiozitate, Colonelo! insista doamna Tora.

Colonelul lua o poziţie importantă în faţa lor şi începea să povestească.

- Sunt multe de spus, doamnele mele, dar, pe scurt. Chiar acum am sosit cu avionul de la Paris, după ce am făcut o escală la Roma, Milano, Berna… Îl ascultau uimiţi sau se prefăceau. Numai tanti Stela rămânea descumpănită.

- Ah, Roma! Ah, Milano! exclamau “taliencele”. Şi cum ai petrecut?

- Trebuie să ştiţi că peste tot am fost însoţit de Greta Garbo, Alida Vali şi Lili Silvi, amicile mele. Ce să mai vorbim, numai lume bună…

- Si, si, aprobau “taliencele” cu priviri visătoare. Si, si!… Era un semn că intrau în jocul anapoda al Colonelului, deşi totul părea absurd, cum credea tanti Stela.

În cele din urmă, conversaţia lua o întorsătură tot mai încâlcită. Colonelul continua să bată câmpii, iar “taliencele” să-l susţină, până ce, la colţul străzii îşi făcea apariţia maşina care îl aducea acasă pe tovarăşul director. Ca la un semn, toţi se ridicau şi se pregăteau să intre în curte. “Taliencele” îşi luau la revedere de la Colonel.

- Ciao, Colonelo! Ciao! Vieni ancora! Vieni!… Dispăreau.

Colonelul Puşcaşu promitea să mai vină şi pleca agale, parcă târându-se, mersul lui trăda suferinţa. Tanti Stela rămânea pironită urmărindu-l până îl scăpa din vedere. Abia atunci se îndrepta şi ea spre casă şi lăsa lacrimile în voie să i se prelingă pe obraji.

Maşina directorului Gheorghe Dorobanţu oprea în faţa porţii. Din ea cobora mai întâi şoferul care deschidea portiera cu mişcări repezi, apoi cobora şi tovarăşul Dorobanţu preocupat. Se îndrepta spre poartă şi răspundea la salutul şoferului, nu înainte de a-i aminti scurt: “Mâine dimineaţă!” Cuvintele lui, abia rostite printre buze, trădau o anume reţinere a şefului în faţa subalternului. Altfel vorbea în şedinţe, când se referea la plan, la sarcini de producţie. Cei care îl ascultau nu se puteau abţine să nu spună că-i dat dracului, că are papagal, adică îi merge bine gura, ajunge departe, învârte bine la vorbe…

CAPITOLUL VI

Plopii păreau mai înalţi din goana hurducăită a maşinii, de parcă legau cerul cu pământul (imagine-fantasmă), alcătuind un tunel uriaş de o parte şi de alta a şoselei. Maşina înainta prin hârtoapele făcute de nămeţi. Huruia. Părea o pată rătăcită în mişcare pe o mare albă, imensă de zăpadă (imaginea asta amintea de poveştile copilăriei sau de visările adolescentine). Mereu pe drumuri, Mac Tulumb nu mai lua seama la “fantasmele” naturii, cum îi plăcea utemistului Gheorghe Dorobanţu să numească unele aspecte care nu ţineau strict de munca lor de partid. Şi nu-i mai tăcea gura. Impresionat de orice, Gheorghe Dorobanţu se trezea adesea exclamând: “Tovarăşe Tulumb, meşteră-i natura asta de ne-a făcut pe toţi, vorba marxismului!” Tovarăşul Tulumb, considerat de toţi activiştii om cu scaun la cap, om de încredere şi totdeauna pe linie, adică la zi cu sarcinile de partid şi fără abateri, mormăia ceva, aşa, ca să fie, uşor nemulţumit. “De, măi, tovarăşe…”

Gheorghe Dorobanţu îşi vedea de contemplarea naturii, fără să-i pese prea mult de indiferenţa şefului său. De altfel, era la prima sa acţiune alături de tovarăşul Tulumb. Urmau să meargă chiar în satul său, la Mânzuleţu, unde treburile, auzise, nu mergeau bine, adică munca de lămurire a oamenilor, să se înscrie în colectivă, nu dădea rezultate. De mai bine de un an, activiştii se perindau prin satul lui şi nu obţineau prea mult, câteva cereri acolo, nimica toată, iar gospodăria colectivă nu se înfiripa, aflase el şi de la şedinţa operativă pe raion. Se propusese o acţiune mai hotărâtă, pe toate liniile: partid, U.T.M., sindicate, organele de ordine şi alţi factori pentru lămurirea situaţiei şi demararea acţiunii care ţinea procesul colectivizării pe loc. Şi nu se ştie cum, dar la analizele săptămânale, raionul lor era mereu citat la negativ. Acum se formase o echipă în care fuseseră cooptaţi, în mod expres, tovarăşul Mac Tulumb, activist cu experienţă, şi el, Gheorghe Dorobanţu, pe linie de U.T.M. Pentru că oamenii, se spusese în aceeaşi şedinţă, au mai multă încredere în fiii satului, în cei pe care îi cunosc, decât în activiştii străini de sat. Gheorghe Dorobanţu era trimis în satul său pentru a înfiinţa gospodăria colectivă…

Maşina lor, un “gaz” cam hârbuit, care de mult cerea reparaţii capitale, se târa din greu pe un drum de câmpie. “Voi cai, voi sănii”… se trezi recitând numai pentru el, din Esenin, privind în jur zăpezile nesfârşite… Era împătimit de literatura rusă, pe care atunci o descoperea… Îi atrase atenţia, undeva în zare, o cumpănă de fântână desenată în negru pe câmpul albit de troiene. Nu se putu abţine să le spună şi celor din maşină, adică tovarăşului Tulumb şi şoferului, nea Stăncuţu, ce vedea el. “Priviţi, măi, tovarăşi! Braţul ăla de cumpănă, parcă ar fi un cocostârc!” În maşină s-a lăsat o linişte nefirească. Privind la cei doi, Gheorghe a înţeles că spusese ceva ce nu trebuia spus.

“Ascultă, mă, utemistule! interveni Mac Tulumb, pe un ton dojenitor, dumneata, bag sea­mă, eşti cam poiete, dă le vezi toate anapoda şi nu prea este dă bine. Dă unde coco­stârci iarna? Că la o adică, ce suntem noi? Ce căutăm noi p-acilea? Că doar este iarnă, nu, şi încă ce iarnă! Ce, parcă noi nu am vrea să fie primăvară şi cald şi bine şi iarbă verde şi co­­co­­­­stârci şi câte şi mai câte?… Iar, nu ger, şi crivăţ dă ne îngheaţă oasele şi sângele în vi­ne! Dar dacă nu e, dă unde să fie? Aşa că, mai lasă dumneata visările şi treci la lucruri mai se­­­­rioase. În munca asta dă partid, pă care ţi-a încredinţat-o tovarăşii, pentru că te-a promo­vat, înseamnă că a văzut în dumneata un om dă încredere şi dă viitor, adică corespunzi la do­­­­sar. Apoi, trebuie să şi confirmi încrederea tovarăşilor, că, altfel, înapoi nu mai pleci aşa cum ai venit. Ori ieşi bine, adică eşti pă linie, poate chiar avansezi, ori ţi să atârnă o tinichea dă coadă, dă nu mai scapi dă ia niciodată. Asta s-o afli dă la mine, care am trecut prin toate mun­cile dă partid şi am căpătat esperenţă. Că s-a constatat, că fără esperenţă, adicătelea în munca cu oamenii, mă-nţelegi, nu faci doi bani, oricâte şcoli ai avea! Noi suntem forţa con­­­­ducătoare! Aparatu! Asta eşti şi dumneata şi io şi nea Stăncuţu, chit că el doar cară cu ma­­şina, dă colo-colo, forţa conducătoare, dar şi iel tot aparat este, tot forţă este şi iel. În­ţe­legi? Pentru noi, disciplina dă partid şi realizarea sarcinilor este totu. Aşa spune şi tova­răşu Sta­te, când ne cheamă la raport. Tu ai făcut, tu ai dres, ieşti pă linie. Dă-i bătaie, tot î­na­­inte! Tu, nu! Baţi pasu pă loc, nu ieşti pă linie. Şi dacă ţi-a spus aşa, te-ai ars. Că toate mer­ge şi se cunoaşte mai dăparte, adică să informează sus. Dacă nu dă noi, apoi dă cele­lalte or­ga­ne, care e peste tot. Şi să pune una peste alta la dosar, măi, tovarăşe Doro­ban­ţe, ca să ştii…”

Gheorghe Dorobanţu părea mai mult nedumerit decât convins de spusele lui Mac Tulumb. Adică, ce are impresia lui asupra naturii înconjurătoare cu munca de partid în care fusese promovat, cu experienţa, cu disciplina, cu sarcinile, cu forţa conducătoare… Toate astea le cunoştea de la cursurile de partid, unde era considerat printre cei mai buni cursanţi. Categoric, tovarăşul Tulumb se dovedea, fireşte, bine intenţionat, dar, cum să spună, cam fixist. Asta îl punea pe gânduri, îl cam nedumirea în convingerile lui. El credea… Dar renunţă să se mai gândească la discuţia avută, la ce credea el… la… Şi-a dat seama că nu are rost să riposteze în vreun fel. Nu se admite lipsa de pasivitate și neglijență în munca noastră. Bagă la cap utemistule, și lasă visările! Înțeles?...

Mergea prima dată în satul său de când fusese promovat activist U.T.M. şi iată, cu ce sarcină! Să-i convingă tocmai el pe oameni să se înscrie în gospodăria colectivă! Ar fi vrut să le spună tovarăşilor ce simţea mergând în satul acela, dar renunţă. Acasă, maică-sa îi tot spunea să fie supus, să fie ascultător cu noii săi şefi, să nu-i facă necazuri, să se bucure de pe urma lui şi să audă numai de bine, aşa cum auzise cât fusese la şcoala de ucenici, de la Depoul C.F.R… Acolo învăţase strungărie. Taică-su, Mitică Dorobanţu, ar fi vrut să meargă mai departe, să înveţe carte, dar timpurile erau grele, nu avea cu ce să-l întreţină şi până la urmă a fost de acord. Îi intrase în cap să-l facă intelectual, aşa cum îl cunoscuse, pe front, pe unul de-i zicea Friţul (agronom sau ce-o fi fost el, om cu carte, intelectual, deştept nevoie mare) despre care tot povestea cu tovarăşul său, Pătru Şchiopu, iarna, când se adunau pe lângă sobă, la o cană cu vin fiert. Câte şi mai câte, tot povesteau despre război şi prizonierat. Nu mai conteneau. “Ce mai om! Deştept neamţu, dat naibii!… Dar şi Colonelu Puşcaşu! Şi ăsta era ceva dă capu lui!” Îşi pusese nădejdea în el, apoi în fratele lui, mai mic, Fănică, elev la liceu. Cum el fusese promovat activist, din Fănică urma să facă taică-su un intelectual sadea. Până una-alta, se cam împotrivise, când a aflat că Gheorghe plecase de la Depou. Nu credea că-i de el munca asta, pentru că, de mic, se arătase cu capul în nori şi se tot întreba cum ar putea fi în stare tocmai Gheorghe să-i conducă pe alţii?… Între cei doi fii, Mitică Dorobanţu avea gânduri mari cu Fănică. Calea lui Gheorghe i se părea nepotrivită. Ce are Gheorghe a face cu politica? Şi totuşi, tocmai el ajunsese în activul U.T.M. şi iată-l în politica mare de partid… Colectivizarea… “Aici, în munca asta, spunea el, trebuie să ştii să dai cu gura, iar la nevoie, să tai în carne vie. Nu-i dă tine, mă, Gheorghiţă, mă, băiete!”

Gheorghe Dorobanţu se străduise să-i arate că este în stare să înveţe meserie, apoi să-şi facă planul la Depou, să câştige bine, chiar să mai trimită ceva bani acasă, să-şi ajute fratele şi pe cele două surori mai mici şi să fie citat mereu printre fruntaşi. Se încadra bine în câmpul muncii, sarcini şi diplome de muncitor fruntaş, chiar decoraţii în întrecerea stahanovistă pe secţie. Şi uite aşa… îngâna un cântec la modă, “Ilenuţa tractorista” şi dădea la strungul său, în neştire, piese după piese, peste plan… La şedinţe lua şi el, uneori, cuvântul şi le vorbea tovarăşilor de atelier frumos, cu entuziasm. Înfăţişa câte un plan măreţ, de căscau toţi gura la el. Înţelegeau sau nu, simţea că le place, ba îl şi aplaudau. La o şedinţă a venit chiar tovarăşul State de la raionala de partid. Despre tovarăşul State se spunea că din simplu fochist pe locomotivă fusese promovat în minister ca director, apoi trecut la raion. Era ceva mare şi putea ajunge şi mai mare. L-a ascultat cu atenţie. Vorbea atunci despre unul din planurile lui, despre un club cu bibliotecă, cu seri de dans, întreceri artistice şi sportive, cu lampioane şi luminaţie peste tot, aşa cum citise el în poeziile lui Maiakovski. Peste tot agitaţie vizuală, filme, excursii şi câte şi mai câte…

Tovarăşul State l-a ascultat şi a plecat...L-a chemat special peste câteva zile la raion. “Măi, tovarăşe Dorobanţu, noi ne-am orientat asupra dumitale, corespunzi şi, de azi, vei lucra aici, la noi, în aparat. Avem nevoie de cadre tinere. Cât despre club, lampioane, luminaţii… Sunt frumoase, dar… Se întrerupse. Cine ştie? Vom mai vedea… Acum avem altele de făcut. E bine să avem idealuri, să ne conducem în viaţă după un crez. Dumneata nu s-ar zice că nu ai asemenea idealuri. Până una-alta, trebuie să-i convingi pe ai dumitale, de la Mânzuleţu, să se înscrie în colectiv. E prima sarcină de partid! Noi, activiştii, trebuie să avem situaţia clară în familie, să dăm exemplu!…”

Nu a fost uşor cu ai lui. La început s-au opus. Cum să lase ei pământul lor, munca lor, avutul lor şi să-l pună la un loc cu alţii şi să muncească în comun? De când se ştiau, fiecare era cu avutul lui, cu munca lui, cât avea, atât avea. Cum asta? Să muncească la colhoz? Le-a explicat că nu se mai poate aşa, că timpurile s-au schimbat. Apoi era şi situaţia lui în joc, acum când fusese promovat în noua muncă de partid. Nu se putea altfel. L-a înţeles mai întâi maică-sa. Nu voia să-i facă băiatului necazuri. În cele din urmă a înţeles şi taică‑su. “Bine, mă băiete, mă înscriu, a spus Mitică Dorobanţu, că tot nu fac eu mare brânză cu cinci pogoane ale mele”. Şi s-a înscris şi au venit şi reporteri de la ziar şi le-a apărut o poză mare în ziarul local, Gheorghe cu toată familia, iar Mitică Dorobanţu cum semna cererea… Era un început bun…

Acum era altceva. Mergea în satul lui să-i convingă şi pe ceilalţi să semneze. Îi cam ştia de copil ce fel de oameni erau şi îşi dădea seama că nu va fi uşor.

Se apropiau de sat. Cunoştea locurile acelea şi simţea că inima îi bate mai tare, avea emoţii pentru întâlnirea cu cei din Mânzuleţu, consătenii lui. “Oare, voi reuşi?...”

***

Mitică Baracu ieşea noaptea pe răcoare, timp de vară, pe la miezul ei. Se ducea întins spre marnea satului, la alde Lupu Costache. “Noroc, nea Mirică”, zic. Gândeam că mă aude. De unde să audă? Era cu ale lui. Se ducea. Se tot ducea… Nu ca mine, ca tine, ca noi toţi. El sălta pe trestie călare, prins de farmecele babei Rada. “Lasă-l!” îi spun nevesti-mi, Laura. Şi-i fac semn cu degetul la gură, să nu scoată o vorbă. “Lasă-l! E apucat. De la baba Rada i se trage”. Nu vedea, nu auzea. Sare un gard, încă unul şi tot aşa. Pentru el, om la peste suta de kile, era ceva. Ca un fulg sărea, iar şi iar, până ajungea la Ilinca, nevasta lui Lupu. Aia de face bonuri la cooperativă, ca la oraş, de ce intră, de ce iese, cum şi ce fel. “Unu vinde, altu încasează, explică el, Baracu. Diviziunea muncii, bă! Aşa se zice. Ce ştiţi voi! Să ne modernizăm şi noi că altfel nu mai e chip!” El o pusese acolo.

Dată dracului muierea. Bine făcută, tânără, ‘naltă şi cu vino-ncoa. Numai ce-mi spune nevastă-mea, Laura. “Ce are mă, Baracu?” “Cum, ce are? N-ai văzut cu ochii tăi? I s-a urcat la cap. Nu mai poate de bine. S-a îmbuibat. A prins o viteză în plus. Asta are! Ca la tren, la noi, la chefere. Intră vagonul pe linie moartă, îl laşi să se ducă, se opreşte el. Aşa şi Baracu, că doar îl cunosc, de atâta vreme îl cunosc. Se opreşte el undeva, în tampoane. Poc! Hurducături, scârţâie rău, dar se opreşte… Şi dă de dracu…”

***

Veneam prin sat cu tot felul de sarcini. Mai singur, mai cu tovarăşii. Cu Mac Tulumb şi cu nea Stăncuţu, şoferul. Mai treceam pe la ăl bătrân, mai pe la sediu. Mă întâlneam cu unu, cu altu. Nea Mitică Baracu mă lua aşa, cam de sus, cam în glumă. “Ce faci mă, ăsta a lu Dorobanţu? Umbli să ne bagi în colhoz?” “Umblu, nea Mitică! Umblu!” “Bine mă, tinereţe revoluţionară! Bine, mă, Gheorghe! Bine! Şi cum o duci? Tot la Depou? Tot? Nu? A! Era să uit. Auzisem io, da nu-mi venea să crez. Băiatu lu Mitică Dorobanţu, activist! Şi vrei să te aşezi aci, pă la noi, prin sat! Am auzit că te însori tot aci. Te însori? Spune dom’le, că pun io o vorbă bună acolo; ce nu fac io pentru un tânăr ca tine! Parcă eşti în vorbă cu Ilinca, fata babei Rada?” “Cu Ilinca…” “Bine mă, bine… Fată bună Ilinca şi frumoasă. Cam săracă, dar bună… Bună mă, mie-mi spui?… Io le ştiu pă toate!… Hai să te fac de un fin! Ce zici?… Te fac şi de un fin? Că am vreo zece!…“

Ocolea problema. “Mă, nea Baracule, eu pentru alta am venit în sat, iar matale te faci că nu pricepi”. “Pricep mă, pricep, dar oare o să fie bine? Tu ce zici?” “Cum să nu fie bine? Noi numai binele vrem, mă, nea Baracule! Iar dacă unu sau altu vă bagă în cap câte şi mai câte, matale, om serios, că te cunosc de când eram copil, om cu judecată şi gospodar, ce să-ţi mai spun. Dacă matale nu înţelegi, apoi ce să mai ceri de la unu ca Briceag, Trone, Belciug sau Tănase? Uite, au intrat şi Radu Bogatu şi Sandi Chioru. Au venit chiar ieri‑săptămâna la mine cu cerere. Şi ăştia sunt finii matale. Asta e! A început să se adune. Azi mergem la Sandi Chioru să ţinem consfătuire. El ţine mapa colectivului, cu toate cererile. Poate vii şi matale. Ei, ce zici?” “De mă, ştiu io, ce să zic? Al bătrân a intrat în colhoz?” “Păi, cum să nu fie? Ce, se putea altfel? Mă trimitea pe mine să lămuresc oamenii dacă nu aveam situaţia clară în familie? Nu mă trimitea. Ce să mai vorbim. Trebuie, nea Baracule! Trebuie! Altfel nu se poate! E chestie de progres şi nu ne încurcăm când e vorba de progres. Să-ţi explic! Industria face paşi repezi, se duce înainte. Uite, aşa urcă!… Agricultura rămâne în urmă, la formele învechite şi reacţionare pe deasupra. Păi, se poate? Spune şi matale! Nu se poate! Trebuie să ţină pasul? Trebuie! Ce-ţi spuneam? E verificată de istorie, nea Mitică. Ve-ri-fi-ca-tă! Uniunea Sovietică a ajuns să depăşească, în scurt timp, de câteva ori producţia din vremea ţarismului şi doar era grânar şi atunci. Apoi acum, când are agricultura colectivizată! Oho! Înţelegi? Vacile sovietice dau o producţie…”

“Înţeleg mă, Gheorghe, cum să nu înţeleg. Dar, ia să-mi spui tu mie, ce te faci cu ăştia, alde Sandi Chioru, Radu Bogatu şi alde alţii, nişte sărăcii, când s-or vedea ei cu atâta avere pă cap, că-i sat bogat la noi, dacă le punem la un loc cu hoţii şi puturoşii, cum o să fie? Cum? Asta să-mi spui, că de progres am mai auzit”. “Nea Baracule, nu se pune aşa problema. Păi, tocmai asta e, că nu ne bazăm noi pe ei, ci pe oamenii harnici şi cinstiţi, ca să-i ridicăm şi pe ceilalţi la nivel. Noi lucrăm cu conştiinţa, adică cu capul. Transformarea omului. Asta e! Ce vrei să-ţi explic mai mult? Cine munceşte, va avea, cine nu, nu va avea şi atunci va munci ca să aibă, luând exemplu de la unul ca matale, de la altul şi tot aşa, până vom avea oameni numai unul şi unul. Noi transformăm odată cu relaţiile, adică cu felul de muncă învechit, omul. Omul este în atenţia noastră, pe locul întâi. Nu ca înainte. Azi, un singur om face mai mult decât orice bogăţie, au spus învăţaţii marxismului… Totul pentru om! El sfinţeşte locul! Asta vrem să facem şi în satele noastre! Să transformăm ţărănimea într-o clasă devotată idealurilor socialismului, cea mai dreaptă dintre societăţi, iar mai departe, comunismul, visul de aur al omenirii. Dar mai discutăm noi. Vino cu mine la Sandi! Sunt acolo toţi, mă aşteaptă, bem o ţuică coaptă şi mai discutăm…”

L-am lăsat cam nehotărât în drum şi m-am dus spre casa lui Sandi Chioru. Când am aruncat o privire în urmă, Mitică Baracu venea şi el mai încet, de parcă mai mult se ducea decât venea. L-am aşteptat şi am intrat împreună. Acolo ne-au întâmpinat Sandi şi Radu Bogatu. Se încălzeau la o ţuică şi li se cam împleticea limba în gură. Nu, că ei au şi hotărât: “Radu Bogatu, că-i mai dăştept, să fie preşedinte, iar Sandi, numai vice. E bine? Matale, năşicule, ce zici?” se adresează ei Baracului.

Baracu se uita la ei cam zâmbind. “După cum văd, voi v-aţi şi aranjat posturile, dar colhoz nu prea făcurăţi! Vă ştiam, mă, finilor, cam proşti, dar nici chiar aşa! Hă, hă, hă!” Râdea. “Să zicem că vin cu voi, mie ce-mi daţi? Vedeţi? Nu trebuie s-o luăm aşa. Ştiu io că nu se vorbeşte aşa cu Gheorghe a lu Dorobanţu. E delicat la minte, nu ca noi. Uite, mă, tovarăşe Gheorghe, mâine vi-i dau pă toţi ăia care ţin pă loc procesu, cum ziceţi. Cum vi-i dau, e treaba mea. Le ştiu io rosturile lor şi vi-i dau. Numai să mă ascultaţi şi mâine aveţi toate cererile lor iscălite, gata. Sunt bune şi şedinţele dă lămurire, da nu cu alde Briceag, Tănase, Beldie. Cu ăştia nu. Una vreau să ştiu: magazie la colhoz o să aveţi? Vă faceţi că nu pricepeţi? Magazie, domnule! Orice colhoz trebuie să aibă o magazie şi un magaziner! Acolo se ţine averea colhozului. Ei, acum aţi priceput? He, he, he! Asta-i! Mie să-mi daţi magazia colhozului şi mai discutăm. Mai discutăm mâine, după ce vi-i dau pă toţi pă mână. Acum plec şi spuneţi prin sat că sunt al dracului şi nu am semnat. Mitică Baracu nu semnează! Aşa să spuneţi! Pentru că oamenii fac ce fac io! Să-l trimeteţi la mine pă Beteringhe, miliţianu ăla nou, să-l învăţ io ce să facă. Acum, hai noroc! Bună ţuica! Parcă-i foc. Ce ziceţi mă, finilor, de-o ciorbă dă peşte? Aşa-i că tot nu pricepeţi? Hă, hă, hă! Să veniţi mâine dimineaţă, să luaţi cererile iscălite dă la toţi! Le-o facem noi dă pomină, mama lor dă chiaburi! Mâine dimineaţă facem colectiva! Să vină miliţianu ăla pă la mine! Să-l învăţ io ce şi cum…”

Fura noaptea peşte la copcă, el cu alţii, aproape tot satul, noaptea pe balta îngheţată bocnă… Dar nu am înţeles mai nimic din ce spunea Baracu, deşi am rămas înţeleşi şi l-am lăsat să plece. Când să iasă, din uşă, ne-a mai spus parcă într-o doară, peste umăr: “Mă, pă Gogu Priveghie, carele tot fin mi-e, să-l puneţi paznic, că-i şi el băiat bun! Paznic, aţi auzit? Hă, hă, hă!… Ăsta, din tată-n fiu, a fost numai paznic! He, he, he! Le-o facem noi, mama lor dă...”

***

“Ce, ai uitat? mă dezmeticeşte nevastă-mea, Laura. Nu, nu uiţi. Ştiu eu că nu uiţi. Ai trecut prin toate astea şi cu ce viteză ai trecut”. Laura ştia câte ceva, îi povestisem, după ce am cunoscut-o, câte ceva despre satul meu, despre Baracu, despre Ilinca… Înainte de a părăsi satul şi a mă însura cu Laura, mă tot frământam şi tot le spuneam că nu e bine. Parcă-i văd ca azi. Stăteau toţi, vreo şase, în jurul lui Baracu, în prezidiu ca la şedinţe şi la nuntă şi la cumetrie, numai într-o petrecere o ţineau, uniţi, cârdăşie, monopol: Radu Bogatu, Sandi Chioru, Lupu al Ilinchii, după ce a luat-o el, că aşa a vrut Baracu. Toţi, adică, mână în mână, călăreau colectiva, împărăţeau satul. Doamne! îmi ziceam. Ce am vrut să fac şi ce a ieşit!

“Să te fac de-un fin, mă, Lupule! spunea Baracu. Cu tine s-ar face doişpe. E bine să ai fini. Cică ăştia te spală dă păcate pă lumea ailaltă, pă mâini şi pă picioare, pă faţă, dă ieşi curat ca lacrima, oricâte păcate ai avea pă lumea asta. Hă, hă, hă! Nu de asta te fac fin, Lupule! Te cunun, uite aşa, pă tine şi pă Ilinca, he, he, he! Pentru că vă iubesc, mă!”

Gogu Priveghie, paznic, tot fin, căra sticlele cu vin de la nisip. Vin rece, şampanie, de-ţi pişca limba. O zorea pe nevastă-sa să coacă puii, să facă mujdeiu şi să întoarcă mămăliga. “Mă, tovarăşe Baracule, îi spuneam, nu e bine! Nu e bine că se vede şi se aude. Cinci hectare de pepeni s-au dus, că i-a înecat apa… O mie de oi, tot apa le-a luat crăpate, umflate, sterpe, s-au dus şi nu e bineee…” Mă uitam la ei şi-i vedeam legaţi fedeleş, fără suflet, orbi, cu muşiţă la gură, cu oase frânte, cu pielea sângerată… “Nu e bine!...”

“Mă, se cătrănea Baracu. Mă, stai colea lângă mine şi Ilinca, că n-ai vrut s-o iei dă nevastă, deşi ţi-am spus că-i fată bună şi că vă fac fini. N-ai vrut, e treaba ta. Ia dă mănâncă, ia dă bea! Doar eşti din sat, te ştiu de când te jucai cu puţa în ţărână… Cum mai uită omu, cum mai uită că l-ai ajutat, că l-ai scos din necaz! Şi să nu crezi în minuni! Ilinco, fată, cântă tu ceva şi pentru tovarăşu Gheorghe, să-i treacă necazurili, să mai vină printre noi, acolo unde a crescut, acolo unde sunt toţi ai lui. Cântă!”

Ilinca se uita galeş când la unul, când la altul. Se oprea mai adânc în ochii Baracului şi voia să spună că pentru el, da, ar cânta, dar… Dar mai era şi Lupu, bărbată-su, lângă ea şi trebuia să-i vină voia şi de la el. Şi la el se uita şi-l prindea de mână şi-i mângâia îndelung, cu mişcări molatice, un deget pe sub masă, să nu vadă lumea. Îl ţintuia lângă ea.

Lupu îi cuprindea una din coapse sus şi strângea cu putere. Ignea în el de plăcere, roşu şi buhăit la faţă. Se gândea că femeia era a lui. Nu era a lui? Era! Nu i-o luase el lui Gheorghe activistu? I-o luase. Se bucura de ea, de farmecele ei, chiar acolo, în faţa lor. “Cântă, Ilinco! mormăia el odată cu dumicatul. Cântă! Dacă aşa vrea şi naşu Mitică şi toţi tovarăşii, apoi de ce să nu cânţi? Cântă!” Se sufoca, era gras şi-i curgea transpiraţia şiroaie pe gât, pe ceafă, până pe şira spinării. “Cântă!” Se uita apoi şi de cealaltă parte a Ilinchii şi vedea atât de aproape de ea piciorul greu al Baracului cum se îndesa în nevastă-sa, ca un stăpân, iar ea se făcea, sau aşa i se părea, mai roşie la faţă, mai frumoasă. Ochii ei priveau mai negri în adâncimea lor, iar tremurul acela din corp, pe care i-l cunoştea, un zvâcnet necontrolat, era din ce în ce mai des. Ilinca băuse şi ea un pahar de vin şi nu avea astâmpăr, se tot mişca pe scaun, iar privirea îi cam aluneca spre bărbaţi. Lupu vedea şi o simţea, dar nu-i păsa. “Cântă, Ilinco! Cântă!…”

***

Ilinca avea glas de cântăreaţă sadea, o lămurea Baracu. “Tu, Ilinco, fată, la un local, în hăt oraş, făceai parale nu glumă! Glas ai, ce mai, cu talentele tale, rupeai gura târgului! Ascultă-mă pă mine! Zi-o p-aia! «Cine te-a făcut pă tine» că-mi place, de mi se pune la inimă”. Bătea tactul cu două linguri şi se ridica şi juca din buric, matahală, de se clătinau pereţii. Comanda: “Acu, din folcloru nostru dă azi, direct la obect şi autocritic”. Îngâna şi el. “Du-te, fă, la colectivă/ Nu mă duc, mă, nu mă duc!/ Stau acasă şi mă… culc”. “Ia, zi şi din folcloru orăşenesc, de le place la tovarăşi! Pă şoseaua Colentina,/ Trece Rita cu maşina/ Şi Raj cu motocicleta/ Să-i fure Ritei poşeta/ Ceac-pac, treci la pat!/ Pân’la ziuă praf te fac/ Bomboane fondante,/ Seminţe prăjite!/ Biscuiţi cu lapte!/ Haida! Haida!...” “Mă, toarăşi, intervenea Beteringhe miliţianul şi el acolo, nedezlipit de ei. Mă, toarăşi, iar aţi dat-o pi asta, pi porno…, cum îi zâci”. Se încurca, beat criţă, de abia se ţinea pe picioare. “Iarî aţi încălcat, cum îi zâci… Moravurili sau năravurili şi vă bag la dicret!… Mă, toarăşi, Baracule, mă…”

Când se simţea bine, Baracu nu lua în seamă pe nimeni, nici nu auzea, sau se făcea că nu aude. “Vino, să te pup, Ilincă, fată! Şi pă tine, Lupule! Aşa, mă, finilor! Veniţi pă rând să vă pup şi să vă dau binecuvântarea!… Aşa! Ce vă faceţi voi fără mine, mă? Că eu vă ocrotesc şi vă iubesc! Ca pă copiii mei vă iubesc! He, he, he!…” Se scărpina la ceafă şi dinainte, la prohabul pantalonilor, se simţea bine, îşi aranja pălăria de pai pe o sprânceană, tinereşte. Clănţănea din dinţii laţi, ca un cal fără zăbală. “Io vă iubesc, mă! Vă iubesc!… Şi pă tovarăşi îi iubesc! Că doar pentru dumnealor am organizat o mică petrecere intimă şi între noi, tovărăşeşte, ca reprezentanţi ai ţărănimii cooperatiste şi ai clasei muncitoare revoluţionare, de ne-a scos… Din ce ne-a scos, mă? Din c… Din ăla ne-a scos!”

Gheorghe băuse câteva pahare cu vin unul după altul, în rest nu se atinsese de nimic. Îi privea şi altceva era în capul lui, era departe… Rămăsese cu o imagine neclară, de demult, ca o pânză de aburi. Băuse atunci ţuică fiartă, spre ziuă, la spartul târgului, la o nuntă, la socru-ăl mare. Nunta fusese în alt sat, undeva, prin câmp, tot printre cojani, plecase cu trenul, insistase Ilinca, doar cununa Baracu, iar ei urmau să-i fie fini… Erau în vorbă… El era prins de ea. O iubea. Cu patimă, cu viaţa lui, cu totul… Numai pentru ea trăia. Era ceva vreme de atunci…

În zarva ceasului de dimineaţă, la cântatul cocoşilor, când se sparge nunta, când băutura se ridică la cap, dar nu îndeajuns pentru a nu mai şti ce-i cu tine, au plecat de la casa socrului mare. Baracu şi toţi finii lui, nevasta Baracului, el şi Ilinca, la tren, cu alai, cu lăutari. Au mai jucat pe peron un fedeleş şi un brâu de săreau scântei. “Zi aşa!/ Bate aşa!/ Fedeleşul cojănesc,/ După el mă prăpădesc!/ Zi aşa!…” (Un popor îşi arată forţa lui creatoare, vigoarea peste timpuri, prin dans. Este creaţia ce adună frumuseţe şi permanenţă laolaltă, nedezminţit. Există odată cu locul, cu neamul. Cultură întemeietoare, viaţă, trudă şi suferinţă!…) “I-auzi brâu!/ Trece râu!/ Ne-a luat colectiva grâu!/ Ne-a luat şi trei la sută!/ Şi mai are să ne f...!/ I-auzi brâu!...”

Apoi în tren, spre casă, când s-a întâmplat cu el ceva, nu ştie prea bine ce, poate că l-a prins băutura… Dimineaţa era răcoroasă, soarele abia ridicat la răsărit, împrăştia raze ascuţite. Să fi adormit în tren? Aşa i se pare, deşi nu e sigur, în ţăcănitul monoton al roţilor şi legănarea molcomă, lângă Ilinca. Apoi se dezmetici, fără nimeni lângă el, numai pe jumătate şi cu un gând nedesluşit. Oare să fi coborât toţi? Unde-i Ilinca? Unde-i Baracu? Dar finii lui? Doar fuseseră toţi. Şi Vasilica, nevasta Baracului? A, uite-o, doarme, horcăie obosită, cu capul pe genunchi. Cum şi-a mai boţit rochia de lamé! Iar adormi, sau doar capul i se hâţâna cu bărbia în piept, sau visa că baba Rada, mama Ilinchii, îl mângâia pe frunte cu o iarbă umedă, cleioasă, cu miros înţepător, ce-l răcorea. Îi auzea şoaptele neînţelese, a descântec, frânte între buzele ei smochinite, cute răsfrânte de bătrâneţe… Doamne, ce i s-a întâmplat?

I s-a părut. Era încă în tren. S-a ridicat împins, de pe canapea, de aburul tare, greţos al băuturii, s-a aruncat pur şi simplu spre uşa compartimentului. Un val de nestăpânit, pornit din stomac spre gură, un damf ce-l împingea înainte. A mai făcut câţiva paşi în culoar, a privit ca prin ceaţă spre stânga, spre dreapta, toaleta credea că-i mai aproape în dreapta, a ajuns, a deschis uşa… Valul vomităturii îşi făcea loc de nestăpânit, el speriat, a icnit, sau a ţipat, oricum, cineva a ţipat. Totul se derula ca o peliculă într-un film de pe vremuri, repede-repede. Gheorghe nu fixa pe retină decât imagini disparate. Două corpuri prinse ca într-o menghină, rochia roşie a Ilinchii, braţele într-o căutare febrilă, picioarele imobilizate în spaţiul strâmt şi gemete, gemete… Costumul gri! Dar numai Baracu era în costum gri! Îl străfulgeră gândul: Ilinca şi Baracu în toaleta trenului! Dar numai o clipă, pentru că el visa, dacă tot nu mai vedea, sau nu mai era în stare să vadă, deoarece totul fu acoperit de avalanşa vomităturii pornită din stomac, iar razele soarelui îşi făceau loc printre pleoapele lui lăsate moarte peste ochii prinşi de descântec şi aburiţi de fiertura cu miros iute a babei Rada…

Îl trezi glasul mângâietor: “Ce faci Gicuţule, mamă? De ce ne sperii tu?” Ilinca era acolo lângă el, avea ochii plânşi, vedea bine, purta un capot roşu înflorat, strâns la mijloc cu un cordon ce-i scotea formele în relief. Numai roşu şi femeia asta vedea. Ilinco, Ilinco, fată! Îi arunca scântei ca soarele de dimineaţă. Care dimineaţă? se trezi gândind. Unde era? Îşi amintea că fusese la o nuntă. Când? Cât să fi trecut? “Ia, de bea, Gicuţule, maică! Face bine. Te trezeşte din morţi, că ai fost ca mort. Băutura, ducă-se pă pustii! Nu vă mai săturaţi!” Baba Rada îi întindea o cană din care ieşeau aburi, un leac din multe ierburi alese şi ştiute numai de ea. Bea şi privea năuc şi ascultător ca un copil. Avea dreptate, îl trezea ca din morţi. Ce se întâmplase cu el?

Se ridică în capul oaselor şi simţi trosnituri pe la toate încheieturile, parcă era bătut, nimic nu mai era teafăr în el. Iar senzaţia de greaţă persistentă o simţea adâncită în el, capul clătinat era mare şi greu cât o baniţă cu porumb şi vru să se îmbrace şi aşa, cu mâna dinainte, la prohabul izmenelor, trecu repede pe lângă femei şi intră dincolo, în casa mare. Dibui la întâmplare locul unde credea că sunt hainele, dibui comutatorul şi lumina îl ameţi de tot, sau când a văzut rochia roşie a Ilinchii, pe spătarul scaunului, mototolită şi pătată de stropi în cercuri albe şi dâre de sus până la poale… Nu cumva el o stropise când vomitase? Când? A stat mult timp cu ochii pironiţi pe locul vomităturii, pe albul impregnat în roşul stofei, până culorile se şterseră de la sine, rămânând neclare. Se sufoca de mirosul greu de ţuică ce-l împrăştia rochia Ilinchii. Şi-a amintit de Baracu, de ce văzuse în toaleta trenului şi s-a mai dumirit. Da, asta este! Baracu trăieşte cu Ilinca, femeia pe care mi-o băga pe gât, să o iau de nevastă şi să mă facă fin. Nu! Asta e prea de tot! A plecat să se lămurească cu Baracu. A plecat pentru totdeauna din casa babei Rada. Întâmplarea asta a pus capac la toate. A plecat… A renunţat la Ilinca, la tot…

***

Ies să mai iau aer. Nu mă aşteptam la nimic de la ei. Salcâmul Ilinchii era numai floare, ca la începutul verii. Auzeam glasul Ilinchii îngânat de Baracu. Îl vedeam mormăind pe Lupu, bărbată-su, pe toţi îi vedeam aşa cum erau, dedaţi la petrecere. Nu aveam ce căuta în casa lui Lupu. Nici la nunta lor nu am fost.

“A fost chef mare, mi-a spus ăl bătrân. Vasilica, nevasta Baracului, s-a îmbrăcat în rochie de lameu, iar Baracu avea cravată roz cu buline albe. Nu cu altceva, cu buline, mă!… Ce să mai vorbim de dar. Curgea cu bănet, că a venit tot satu. Ploua cu sute. Dădea unu patru sute, altu, ca să nu fie mai prejos, dădea cinci. Baracu a scos cinci miare şi a mai lipit alte sute pe fruntea lăutarilor, să-i cânte lui «Cine te-a făcut pe tine», boala lui, la nunţi, la cununii, la petreceri…”

Umblau Lupu şi Baracu cu lăutarii după ei şi cu o mapă din crocolac, mare, galbenă, în care strângea banii. Lăutarul striga: “O mie de la Radu Bogatu!” “Să trăiască!” “Şi douăşcinci pentru artişti, să nu fie trişti!” “Să trăiascăăă! Şi să mai dea, că areee!”

“Radu Bogatu, îl ştiu, spunea bătrânul Mitică Dorobanţu, un sărăntoc, un amărât, de când l-aţi pus voi preşedinte dă ceapeu, are, sigur că are. Toată averea ceapeului pă mâna lui şi a Baracului, că nu s-a clintit dă cinşpe ani dă la magazia ceapeului. Vezi, mă, Gheorghe, cu cine faceţi voi fericirea aia, a oamenilor, mult visată? Vezi? Pă mâna cui a încăput munculiţa noastră, a amărâţilor de ţărani cooperatori, cum ne spuneţi voi... Vezi, dă spune pă acolo, pă sus, prin congrese, pă unde te duci, cum şi ce fel e cu viitoru luminos...” Aşa îl lua, cam în bătaie de joc, ăl bătrân şi continua să-i povestească de nuntă…

“Striga lăutaru cu vorbele lui, că aşa se face la nuntă mare, ca să distreze lumea. Băga Lu­pu banii în mapa lui de crocolac şi râdea din ochiu lui bleg, cam mândru, mai dihai ca Brea­zu, câinele ciobanului. S-a dus în casă repede, cu miile, să le numere. Dă pă prispa ca­sei, rân­ja arătând mapa. Am şi io dă o maşină mică aci? Am! Zicea…” Aşa îmi povestea bătrânul…

“A ieşit apoi Baracu, nunu-ăl mare, şi a început să vorbească ca la şedinţă. Stimaţi tovarăşi, zice. Ţin să vă anunţ că prin contribuţia dumneavoastră… şi tot aşa. Are Baracu ăsta vorbe mă, Gheorghe, nu te încurci cu el, ce mai, le are… E omu timpului! Asta aţi vrut, asta aţi găsit! Ca urmare, zicea râzând cu toată faţa, aşa tovarăşi, să-i ajutăm pă tineri, să păşească în viaţă! He, he, he! Îl întrerupea lumea, că nu mai avea răbdare. Zii mă, nunu-ăl mare! Zii o dată, nu ne mai freca atâta! Zii! Aşadar, s-a strâns suma de optzeci dă mii cinci sute şi douăzeci dă bănuţi… Cică, bănuţii sunt pentru aia fetii, dacă-i fată, mă! Dacă nu-i, să-mi dea bănuţii înapoi! Hă, hă, hă!…”. Iar Ilinca se fâstâcea, codălbea ochii de dorință, că-i dă ochii lumii, că parcă nu o știa lumea…. Bine că n-ai luat-o, măi Gheorghe, că numai curviștina satului la ușa mea nu am pomenit!...

***

Baracu s-a ţinut de cuvânt. Dimineaţa s-a întâmplat aşa cum a spus. I-a dat pe toţi pe mâna lui Beteringhe miliţianul. Cum a făcut, cum a dres, el ştie, dar i-a dat. “Le-am făcut-o, mama lor dă chiaburi”, zicea, ca să-şi arate meritele în procesul de colectivizare. A primit şi o decoraţie pe care o arăta tuturor, mândru, la şefii care veneau prin sat. “Asta e dovada că am contribuit”, spunea.

În acea dimineaţă, la Sfat era lumea grămadă, iar printre ei se burzuluia Beteringhe mi­li­ţi­anul. Oamenii dârdâiau şi-şi scriau cererea. Era şi Baracu şi înjura şi el de ochii lumii, chi­pu­rile, nu avea nici un amestec şi pătimea şi el ca toţi ceilalţi. “Bine, mă, fine, îi spunea lui Ra­du Bogatu care strângea cererile în mapa colectivului, bine, mă, să-mi faci mie una ca as­ta! Mie, mă? Mie?…” “Lasî gura! zicea Beteringhe, de parcă nu l-ar fi cunoscut şi nu ar fi fost înţeleşi. Lasî şerirea şî slobod! Aţi scăpat uşor, mama voastrî di lotri! Furaţi pieşti, ai? La copcî, ai? Din balta statului, ai? Tovarăşi Dorobanţu, şe sî hie, bre? Iaca, nişte infractori! Puş­căria îi mânca dacî nu m-am gândit io cî trebuie să him oamini. Dumnealor, dis-di­mi­nea­ţî, la baltî. Chiar aşa! La baltî, ca pi moşia lor, fieşticari cu paporniţa, cu căruţa, plinî ochi di pieşti! Nu sî poati, mi-am zâs şi am fost vijilent. Am luat puşca şi i-am prins. Staţi aşa! Mâ­ni­li sus! Sabotori! Unu şi unu, numai şei cari ţân pi loc proşesu di colectivizari. Iaca, îi am în mânî! Şe-i balta voastrî, mă? A fost! Amu e avut obştesc. Şini nu semneazî şererea, le‑am spus, s-a zâs cu dânsu. Puşcăria îi mănâncă! Tot io om! Că dacî făşiam raport… Înţelejeţi, nu?”

Oamenii se resemnaseră. Radu Bogatu strângea hârtiile şi le băga în mapă mulţumit. Baracu se prefăcea supărat, de parcă nu ar fi fost înţeleşi între ei. “Hă, hă, hă! Bine, mă, bine! Aţi făcut-o şi pă asta! Dar o coadă dă peşte nu ne daţi şi nouă, dă poftă şi dă osteneală? Merită cinşpe pogoane dă pământ o coadă dă peşte! Nu-i aşa, măi, tovarăşe Dorobanţe?” Şi făcea cu ochiul hoţeşte, numai ca semn de ei ştiut. “Merită! Ba, mai dau şi o oca dă vin tot io. Dacă-i bal, bal să fie!”

“Dă-le! a spus Gheorghe Dorobanţu. Dă-le peşte! Deseară, la şcoală, să fie toată lumea! Avem şedinţă de constituire. Să nu lipsească nimeni! Avem şi invitaţi de la raion. Tovarăşul State şi tovarăşul Tulumb. Şi de la ziar…”

***

Oamenii priveau la prezidiu cu nedumerire, sau cu plictiseală. Nu erau prea încrezători. Auziseră atâtea, trecuseră prin atâtea şi parcă ar fi vrut ca tot chinul să se sfârşească odată. Cei mai bătrâni moţăiau în scaune. Şedinţa dura de câteva ore, fără pauză. Era frig. “Vom face cămin cultural, cu sală mare şi călduroasă, cu programe artistice şi pentru nunţi, să nu ne mai înghesuim în săli improvizate. Orice început este greu, tovarăşi. Dar cu cât mai repede, cu atât mai bine. Vor regreta cei care nu au luat exemplu şi nu sunt alături de noi! Viaţa merge înainte, dar nu oricum, spunea Gheorghe Dorobanţu, în concluzii, la şedinţa de constituire. Dacă e să ne facem o viaţă a noastră, atunci să fie demnă şi îndestulată. Uniţi vom reuşi! Sunt fiu al satului, mă cunoaşteţi. Sunt aici oameni harnici, oameni de nădejde, pe care ne putem bizui. Cu toţii vom reuşi! Depinde numai de noi. Am convingerea, tovarăşi, că veţi fi la înălţimea timpurilor istorice pe care le trăim! Vă urez mult succes! Şi vă transmit şi salutul clasei muncitoare de la chefere, de unde provin, ca la locomotivă: daţi cărbuni, tovarăşi ţărani!”

Tovarăşii invitaţi State şi Tulumb l-au felicitat şi parcă nu le venea să creadă că el izbu­ti­se în câteva luni, ce nu făcuseră ei în câţiva ani: gospodăria agricolă colectivă la Mânzuleţu!

“Cu soare în priviri, cu speranţa renăscută, ţărănimea păşeşte azi, cu entuziasm, pe drumul ferm, deschis de zorii socialismului. În satul Mânzuleţu, am asistat la constituirea gospodăriei agricole colective. Preşedintele, tovarăşul Radu Bogatu (cel mai sărac om din sat), în cuvântul său, s-a angajat, în numele tuturor gospodarilor, să treacă neîntârziat la muncă hotărâtă, să facă din gospodăria lor o unitate fruntaşă, încă din primul an şi să merite numele pe care şi l-a luat «Avântul»

S-au adresat mulţumiri tovarăşului Gheorghe Dorobanţu, fiu al satului, care, prin activitatea lui neobosită, a contribuit la constituirea gospodăriei agricole. Exemplul acestor ţărani harnici şi curajoşi este demn de urmat de întreaga noastră ţărănime…” etc.

Laura aduna cu grijă toate aceste articole din presă şi le aşeza într-un dosar.

***

Venea spre mine învârtindu-se o aia, ca o farfurie cu lumânare aprinsă. Dau în ea şi mă feresc. O arunc cât colo. Aşa credeam, dar se făcea ca o femeie frumoasă, ca Ilinca, bunăoară, leit ea şi mă uitam nătâng şi rămâneam stană de piatră. Ce-o fi? Se auzeau multe prin sat despre farmecele babei Rada. Ce-o fi? Apoi a dispărut…

Îmi era drag de viaţa din satul acela, dar mă gândeam că trebuie să plec şi s-o iau de la capăt, în altă parte. Din casă răzbăteau cântece de chef. Se distrează Baracu. Cântă. Dacă intru, or să spună că sunt cu ei, de partea lor, cu matrapazlâcurile lor… Dar dacă nu intru şi mă iau după farfuria descântată care tocmai mi se păru că trecu pe lângă mine? Fie ce-o fi!

Am plecat la oraş, în altă muncă de partid şi am cunoscut-o pe Laura, fata “taliencei” Tora Picotti şi m-am însurat. Al bătrân nu m-a înţeles. “I-ai lăsat pă ăştia să încalece satu, mi-a spus. Te-ai dus în hăt oraş, te-ai făcut şi tu boier şi ai uitat dă noi”.

Poate avea şi el dreptate, în felul lui… Poate!…

***

“Să cânte Braşoveanca, mă, nea Baracule!” “Să cânte!”

Baracu ieşea cu Ilinca în faţă, făcea pereche cu ea şi ocolea sala căminului cultural, în paşi de dans, doi înainte, doi înapoi, apoi la stânga şi la dreapta şi iar şi iar… Dădea dansului figuri noi şi ceilalţi îl urmau înşiruiţi…

“Ce zici, de un valţ, năşicule?” “Hă, hă, hă! Fie şi un valţ, dar să fie frumos! He, he, he!…” 

Din ce în ce mai frumos...

CAPITOLUL VII

Serj s-a oprit lângă un câmp înflorit, numai flori de mac, roşu strident, cu atât mai strident, cu cât o floare roşie, ici-colo, părea prinsă, sufocată în lanul de grâu. Stătea într‑o stare plăcută, de visare, cu gândurile lui. Nu ieşise de mult din clinica de psihiatrie şi îi prindea bine ieşirea. Avea planurile lui. A vrut să se oprească pentru că, din goana maşinii, nu putea, nu avea cum să admire câmpul, lanul… Gherţoiu de Ionete, adică aşa îi spusese cineva la o prelucrare pe linie culturală, cam aşa ceva, îl luase cu el. Tovarăşul Ionete stătea pe bancheta din spate cu Magdalena. Poate că o săruta, sau cine ştie ce făceau ei acolo. Joacă, hârjoană, mozoleală, jumuleală… Serj nu-i privea, părea, sau voia să pară nepăsător, discret… Planul lui. Să-l “lucreze” pe Ionete. Să i-o facă pentru că şi Ionete îi făcuse lui multe, câte şi mai câte… Naivitate sau inconştienţă! Sau şi una şi alta…

Imaginea asta a câmpului i-a amintit de un vers: “Un câmp păzit de maci…” Dar totul se schimbă; atmosfera, visarea lui când Gherţoiu a dat tare radio-casetofonul şi a pus o casetă cu Geambaşu, cântăreţ de mahala, la modă, nebunie mare. “Te cunosc după sandale/ Cenuşăreaso!/ Că eşti damă de locale,/ Cenuşăreaso!” Se destinde, se simte bine, devine zâmbitor, comunicativ, Ionete. “Asta e! Bagă, tovule, muzică din asta şi te promovez la cultură! Sau în oricare domeniu din partea asta a educaţiei socialiste, unde se formează omul nou, adică omul bou! Hă, hă, hă!…”

Râdea, râdea… “Vezi cum am potrivit-o? Omul nou! Omul bou! Păi, ce dracu facem noi? Ce facem noi din oameni? Asta ca să fim cinstiţi, într-o discuţie aşa, pe faţă, fără ipocrizie. Adicătelea, fără prezidii şi prelucrări oficiale. Acum că ne destindem, că suntem singuri, vă dau dreptul să fiţi deschişi, obiectivi, critici… Ce facem noi din oameni? Transparenţă, tovule! Îţi dau dreptul la transparenţă. Ce facem? Nişte boi! Ca să fie bine pentru noi! Na, că numai pe versuri o ţin! Cine mai crede în tâmpeniile astea? Spune mă, tovule! Spune! Mai crede cineva? Aiurea! Nu mai crede nimeni! Toţi suntem nişte ipocriţi! Mai vine câte unul de sus, de pe la C.C., mai face o prelucrare din documentele de partid, vine cu astea, cu contribuţia inestimabilă a tovarăşului şi a tovarăşei sale de viaţă, ne beşteleşte bine că nu ne implicăm, că nu ne realizăm sarcinile. Apoi cere de mâncare şi de băutură, cere femei, chefuri… E mare şef, nu se poate altfel. Îşi umple portbagajul cu de toate. În paranteză fie spus, dom’le, cară ăştia, că-i ceva de groază! Nu se mai satură! După care ne spune să vă beştelim pe voi, cei mărunţi, prostimea, adică masele populare care, nu, fac istoria, care transpun în viaţă indicăţiile preţioase. Eu fac parte din putere şi trebuie să mă conformez, să combat tare, tovule! Fără menajamente! Dacă umblu cu menajamente, apoi s-a zis cu mine. Ori loveşti tare şi rămâi la putere şi te bucuri de toate avantajele ei, ori o laşi moale şi atunci partidul te trece pe linie moartă, la sindicate în cel mai bun caz şi s-a zis cu tine. Puterea, tovule, este o chestiune delicată. Ce înseamnă pentru noi puterea? Să păzim cu sfinţenie ideologia partidului, să susţinem conducătorul şi politica lui. Şi mai e ceva. Ia spune, tovule, că te ştiu, ai ochi critic, ai cap, gândeşti, şi mai mult decât atât, nu ne ai la inimă, chiar ne urăşti. Ştiu, nu încerca să te eschivezi! Ne urăşti! Am nevoie de opinia unuia care ne urăşte, pentru că de lăudători şi lătrători de ocazie m-am săturat. Tu te-ai pronunţat clar, deschis şi cu curaj împotriva noastră. Tu te-ai dat la noi. Spune! Vrem o opinie critică, dură, a unuia care nu ne tămâiază, ci ne critică, iar în inconştienţa lui, ignorând cât rău i-am putea face, continuă să ne critice, chiar după ce l-am trimis la spitalul de nebuni. Spune, tovule, ce mai apărăm noi? Simt, aşa, o plăcere deosebită să ascult părerea unuia declarat de noi, nebun…”

Serj continuă să privească câmpul cu maci înfloriţi. Ascultase tirada lui Ionete şi ştia că nu va scăpa fără să dea un răspuns. Dacă vrea un răspuns, îl va avea. Critic, dur, fără menajamente. Aşa îl va avea, fie şi de la un… nebun! “Tovarăşe Ionete, puterea asta a voastră şi-a îngropat de mult “idealurili” cum spune Supremul. Mă tot întrebaţi ce mai apăraţi, de ce vă place puterea? Ei bine! Voi apăraţi deznădejdea, deprimarea, nedreptatea, suferinţa, sărăcia şi câte şi mai câte nenorociri pe care le-aţi adus oamenilor! Şi mai apăraţi traiul bun pentru un grup de privilegiaţi. Asta apăraţi! Traiul bun pe care vi-l asigură puterea de care ţineţi cu ghearele, cu dinţii, cu orice, numai să vi-l păstraţi. Traiul bun!…” sfârşi Serj calm şi nepăsător, parcă furat de alte gânduri, departe peste câmpuri, alergând… Gherţoiu Ionete îl privea cu interes. Era în ziua lui bună, voia să discute, să se simtă bine şi nimic altceva. “Asta e, tovule! izbucni el. Ai pus punctul unde trebuie! Asta e! Noi apărăm traiul bun! Deştept de adevărat! Îmi placi! Ce bun activist ar fi ieşit din tine, dacă nu erai aşa de… Nu ştiu cum… De idealist! Asta eşti! Un idealist cu o mare doză de nebunie. Au făcut bine tovarăşii de la secu că te-au internat. Asemenea idei sunt din cale-afară de periculoase… Nebun! Asta e o bună ieşire pentru noi în ceea ce te priveşte. Dacă ţi-am pus pecetea asta şi te-am internat, lumea te va privi cu neîncredere pentru că nu eşti în toate minţile. Cine are, tovule, azi curajul să critice cuvântările Supremului? Cine? Doar un nebun! Consider că te-am lucrat destul de bine şi la timp pentru a nu deveni prea periculos pentru noi. Bune mai sunt şi clinicile astea psihiatrice pe care le-am inventat! Bune, tovule!… Ce închisori! Ce procese! Astea aparţin altor timpuri. Acum avem psihiatria noastră, doctorii noştri… O internare, un tratament, un diagnostic şi orice duşman al partidului este compromis total şi iremediabil, izolat şi inofensiv… Dacă se linişteşte şi intră pe linie, gata, îl lăsăm în pace. Dacă nu, apoi mergem mai departe până îl distrugem, până îl desfiinţăm… Asta trebuie să ştii, tovule!”

Îl ascultă. Serj îl ascultă şi vrea să pară nepăsător deşi este profund atent şi interesat… Magdalena râde aiurea tot timpul. De ce-o fi râzând ca proasta? Ăsta spune şi lucruri demne de luat aminte. Nu prea înţelege de ce i le spune lui, tocmai lui, de ce are încredere… Dar oare chiar are încredere în el? Nici vorbă de aşa ceva! Îi spune pentru că ştie el ce ştie. Serj nu poate să-i facă nici un rău, chiar dacă ar vorbi pe undeva. Cine l-ar lua în seamă? Apoi Gherţoiu de Ionete este tare, sigur pe situaţie. Are o poziţie de invidiat în partid, este cineva şi uite, aşa se face că îşi permite să spună tot ce gândeşte, fără teamă. E şi ăsta un privilegiu. Numai ei îşi pot permite să se dea mare, să epateze, pur şi simplu, în faţa unor amărâţi, cum este el, cum este Magdalena…

Când au plecat, toată starea aceea plăcută, gândurile, visarea se risipiseră. Maşina îi ducea spre un loc anume. Serj nu prea ştia ce va fi acolo, poate o şedinţă de prelucrare a documentelor de partid, cine ştie… Tovarăşul Ionete îl luase mai mult să-i conducă maşina, deşi, acolo unde trebuiau să ajungă, parcă la un cămin cultural, sau la un motel, sau o casă de oaspeţi a partidului, cam aşa ceva, trebuia, cel puţin de ochii lumii, să ţină o lecţie de ateism ştiinţific, chipurile, un material, ceva acolo, un pretext pentru o ieşire, pentru o petrecere, un chef trăznet, promitea Gherţoiu şi să fie un fel de acoperire, pentru că o luase şi pe Magdalena, căreia îi spunea, în faţa lumii, tovarăşa Magdalena, deşi Serj i-o prezentase şi tot el ştia ce ştia despre ei… “O blondină trăznet, să ieşi din familie, nu alta!” spunea Gherţoiu. “Se poate, tovarăşe Ionete, pe linie de femei, nu v-am dezamăgit niciodată”. “Asta cam aşa este! Nu ne înţelegem noi pe linie de ideologie, pe probleme mai aspre, mai delicate… Ce activist aş fi făcut eu din tine dacă nu ai umbla năuc, plin de gărgăuni, călcând în gropi, cu ochii la lună… Ce activist! Nu te orientezi, nu simţi pulsul, viaţa, traiul bun. N-am ce-ţi face! Eşti iremediabil pierdut pentru noi, pentru comunism… Nu te putem recupera, aşa cum i-am recuperat pe alţii, nume mari, talente grele, doldora… Şi ascultă-mă, vei fi un nimeni! Aşa vei sfârşi! Nimeni, tovule! Un nimeni!…” “Ei şi, asta e! spuse Serj. Asta e! Rămâne de văzut. Fiecare cu lumea lui, cu drumul lui, cu nebunia lui, cu… Asta e!”

Timpul se opreşte. Parcă l-ar da înapoi. Simt o durere în suflet. Nu aroganţa lui Ionete mă supără. Sunt obişnuit cu de-alde ei. Nu puterea în care se încrede, care îl ţine sus, acolo, de unde îşi poate permite să fie arogant sau bun, după împrejurări. Nu! Altceva mă doare. Viaţa mea trăită pe apucate, frânturi de viaţă. Unde te duc anii? Unde mă duc eu? Ce mai însemn? Mai exist, sau ce? Ce se întâmplă cu mine? E cazul să mă gândesc. Tovul Ionete mă cunoaşte bine. Se preface, pentru că vrea să pară uneori un zevzec conştient, o pramatie de activist, prea versat, uns, se spune, cu toate alifiile, pentru a nu cunoaşte rosturile vieţii, oamenii. Eu mi-am însuşit o teorie de care sunt tot mai convins şi pe care îmi place, uneori, s-o spun pe ici, pe colo, cu năduf, cu ostentaţie. Activiştii de partid, revoluţionarii de profesie, cum se spune, sunt nişte oameni complexaţi. La începuturile erei comuniste erau uluiţi pur şi simplu de fericirea care a dat peste ei, pentru că au înlăturat o clasă politică de aleasă ţinută intelectuală şi morală cu ajutorul ocupanţilor sovietici. Ulterior, s-au trezit aproape singuri, cu treburile mari ale unei ţări pe cap, pe care, nu aveau încotro, trebuiau s-o conducă. Ei, bine, aici este buba, marea cheie! Cheia regimurilor comuniste de pretutindeni. Cum să conduci o ţară care nu este nici comunistă, în sensul acceptării idealurilor comuniste, nici docilă? E o ţară! Cum? Ei au găsit cheia. Primitivă, ce-i drept. Prin forţă şi teroare. Teroare neîntreruptă! Revoluţia permanentă! Troţki să trăiască! Şi tătucul Stalin!…

Bătrânul meu profesor, e un fel de a spune profesor, admirabilul om din lumea lui, cea veche, prietenul, sau cunoştinţa tantei Stela, avocatul Ilarie Constantinescu-Pletosu, mi-a deschis ochii. Aşa se face că l-am numit totdeauna profesorul. “Măi băiete, îmi spunea, eram un licean, ăştia, se referea la comunişti, au ajuns la putere prin forţă şi ne conduc prin teroare”. Nenumărate au fost discuţiile noastre. Era un om îmbătrânit, trecut prin ciur şi prin dârmon, cum spunea, aureolat de câţiva ani de puşcărie, la Aiud şi la canal, ştia multe, prea multe… O comoară de om, un privilegiu nesperat pentru mine să-l fi cunoscut. L-a invitat odată tanti Stela la noi. S-a oprit în faţa lui Tulumb, l-a privit, îl ştia, vezi bine, cine nu îl cunoştea pe atunci, pe Tulumb? L-a privit în treacăt. La mine s-a uitat îndelung. O cercetare atentă, care mi se părea că nu se mai sfârşeşte. În cele din urmă mi s-a adresat. “Tinere, astăzi sunt puţine şanse să devii om”. A accentuat cuvântul. Tulumb a rămas descumpănit, apoi a devenit agresiv, chiar jignitor, pronunţând câteva din frazele lui stereotipe. “Oi fi dumneata telectual, oarece acolo, dar nu uita că noi suntem forţa, noi reprezentăm poporu, clasa muncitoare. Noi facem revoluţia proletară! Noi suntem totu! Partidu şi statu! Una. Un monolit! Aşa spune tovarăşu. Toată atenţia pentru tânăra generaţie să ştii matale”. Pletosu nu i-a răspuns, continuând să-l privească de sus şi a vorbit doar cu mine. “Tinere, fă-ţi o viaţă a ta! Poartă-te cu demnitate, chiar dacă este o lume în jurul nostru lipsită de demnitate, sau în care nu se pune preţ pe aşa ceva. Reţine, pentru că mi-a spus Stela, eşti la vârsta când îţi cauţi un rost în viaţă, reţine! Nu există valoare mai de preţ, pentru un om adevărat, decât păstrarea demnităţii”.

Au mai urmat şi alte discuţii. Îl căutam, îl găseam adesea la cafeneaua lui, locul lui preferat şi tot îl pistonam cu întrebări. Aşa i-am cunoscut viaţa, împrejurările prin care a trecut, tristeţile, dezamăgirile, totul. Dar mai presus de orice, el m-a învăţat, e un fel de a spune, mi-a deschis ochii asupra regimului comunist. Când am ajuns la facultate, când am început să citesc şi altceva decât cărţi de propagandă comunistă, atunci i-am dat dreptate întru totul. Da, profesorul avea dreptate. Comuniştii se tem. Comuniştii se tem pentru că au luat puterea prin forţă şi nu găsesc altă cale de-a o menţine decât teroarea. Dar mai devreme sau mai târziu o vor pierde. Este inevitabil. Şi de asta se tem ei cel mai mult. Valorile perene ale umanităţii, învăţam din cărţi, mai ales din cele ale iluminismului francez care m-au fascinat, vor birui. Simţul atavic al proprietăţii, propriu fiinţei umane, necesitatea libertăţii neîngrădite de exprimare, de creaţie, dreptul la fericire, citeam în Rouseau, în Montesquieu sau Diderot, vor învinge. Este în firea omului să lupte neîncetat pentru a dobândi toate aceste drepturi naturale pentru că le avem de la naştere, de la bunul Dumnezeu… Eram încântat să pronunţ pretutindeni, cu orice împrejurare, aceste nestemate “descoperiri” uluitoare, înălţătoare pentru un tânăr. Şi mai era ceva. Oamenii, colegii, prietenii mă ascultau, păreau încântaţi. Eu însumi păream încântat de atenţia lor, de importanţa mea… Cine mai era ca mine! Credeam că, mai devreme sau mai târziu, omenirea se va constitui pe aceste valori. Este inevitabil. Comuniştii, spuneam chiar în şedinţe, şi arţăgos nevoie mare când era prezent câte un activist de partid, nu pot exista decât prin noi. Ei pretind că ne reprezintă, dar atâta vreme, ce neghiobie, ce inconştienţă din partea mea, cât nu ne respectă drepturile, ei sunt slabi, sunt vulnerabili. “Măi băiete, mi-a spus Mac Tulumb într-o zi, pe tine nu prea te-au prelucrat tovarăşii prin şcoli. Uite, ca să vezi ce idei are! Nu dă bine! Te vor prelucra, spunea, bine rău de tot… Nu te văd bine… Nu te văd!… Trebuie să-ţi iasă din cap ideile astea burgheze, imperialiste! Sunt foarte burgheze şi dăunătoare. Tineretul nu trebuie să gândească aşa… Adică, ce să-ţi spun, te înscrii printre reacţionari, asta e!… Reacţionari!… Pe vremea mea te trimiteam la canal cât ai zice peşte!…”

Pe mine m-au trimis la nebuni. O întreagă poveste… Iar după ce am ieşit, eram dezorientat. Nu-mi găseam locul… Mi-am luat lumea în cap, adică am plecat pur şi simplu în lumea mare, spre disperarea tantei Stela. Sora mea, Zori, era un fel de activistă. Durerea ei era şi mai mare, poate şi din cauza funcţiei pe care o avea în activul U.T.C. Toate se adunau la dosar. Trebuia să corespunzi! Şi în activitatea încredinţată de partid, dar şi în familie. Cu un frate care s-a apucat de prostii, un ăla care nu ţine seama de nimic. Îi făceam mult rău şi ea suferea enorm pentru mine.

Numai Tulumb nu îşi făcea griji. Când se întâmpla să mai vin pe acasă, din drumurile şi aventurile mele, numai de mine ştiute, Tulumb zâmbea tâmp, triumfător şi o tachina pe tanti Stela. “Uite că ţi-a venit odorul!” Tanti Stela se îngrijea de mine ca de copilul ei, deşi îi eram frate. Îmi făcea morală, mă dojenea, apoi plecam şi tot ca mine făceam. Parcă purtam în mine o ură, o pornire spre rău, spre ruină, spre viaţa dezordonată, fără orizont, şi mi-a trebuit mult timp să-mi dau seama de asta. Îmi plăcea sau mi se părea că-mi place să trec drept hippy, deşi eram departe de ceea ce înseamnă asta. Rătăceam printre grupuri de tineri, aparent nepăsători, aparent fără orizont. Fiecare însă, avea viaţa lui, un rost... Ne plăcea să şocăm lumea. O revoltă în felul nostru, nonconformist... Neplăcut pentru putere. De neacceptat.

Îl “lucram” pe Gherţoiu Ionete. Sau cel puţin aşa credeam eu. Îi plasam câte o fătucă. Era omul însurat, avea familie aşezată, ca orice activist de frunte, cel puţin de ochii lumii. Dar aflasem că-i plac prospăturile, adică boarfele mai tinerele. Nu pentru că nevastă-sa ar fi fost urâtă. Era, ce-i drept, cam trecută, cu copii mari, dar şi sâcâitoare, o adevărată pedeapsă pe capul lui Ionete.

Gherţoiu se cam săturase de casă. Voia o schimbare. Aşa am ajuns să i-o plasez mai întâi pe Zizi Paradis, pe Lili Caftangioaica, apoi pe Magdalena... Se cam îndoiau ele de mine, că mă iubesc, auzi, că nu se poate aşa ceva! Dar eram hotărât. “Fetele mele, le spuneam, tocmai pentru că mă iubiţi, trebuie!” Iar ele înţelegeau şi nu le mergea chiar rău. Gherţoiu era mulţumit, ieşea şi el din familie, înghiţea, credea el, ceva prospătură, pentru că fetiţele nu arătau rău şi mă lăuda. “Mă, tovule, ştii că eu te-am cam subestimat pe dumneata!” Iar eu, cam nevinovat, dar cu gândurile ascunse, numai de mine ştiute, voiam să-l am la mână, credeam eu, îi răspundeam: “Se poate! Numai meseriaşe! Una şi una, tovule! Asta e! Nu zici matale că trebuie să mai sărim şi noi din familie din când în când, că însuşi partidul a recomandat, discret, ca activiştii să nu mai fie consideraţi nişte impotenţi, nişte înguşti, nişte papă-lapte şi să se impună inclusiv în domeniul vieţii personale, vreau să zic, pe plan sexual?” “Păi, da, că aşa este indicaţia! Să trecem drept bărbaţi adevăraţi, cu personalitate, etc… Este sarcină!… Că nu i-a plăcut Supremului un film în care apărea un activist de partid care nu era în stare să-şi reguleze amanta sau nevasta şi le regula altul, un exploatator, cineva, adică din occident, sau din vechea clasă exploatatoare. Şi, de atunci, a spus, ştiu din sursă sigură: Să terminaţi cu tâmpeniile astea! Toţi activiştii de partid să fie înfăţişaţi ca bărbaţi adevăraţi, puternici, modele, nu altceva, să alerge femeile după ei! Este în interesul partidului, a prestigiului său! Asta a spus!”

Îl văd. Se destinde. Devine zâmbitor şi comunicativ. “Asta e, dom’le! Adică, tovarăşe! Nu se mai permite, prin lege, cuvântul ăsta. Toţi suntem tovarăşi! Deşi, ca să fiu sincer, mie, unul, nu-mi place ideea de a fi tovarăş cu oricine. Sunt mare, am funcţie, nu, în partid, nu, am ajuns cineva, sunt un domn şi dintr-o dată, devin “tovarăş”, adică egal, ăsta e sensul, cu oricine! Nu convine multor tovarăşi să li se zică tovarăşi! Ca să vezi, unde am ajuns! Dar aici e o placă grea. Politică, tovule! Noi trăim ca domnii, dar ne numim tovarăşi! Încă o făţărnicie în plus nu strică pentru politica mare, pentru putere, pentru menţinerea ei…”

Închid casetofonul şi-l întreb, dacă un domn-tovarăş nu ar avea şi alte gusturi în materie de muzici, nu numai simplisme din astea, de mahala. Şi o spun în glumă, fireşte. “Bagă, zice, ce crezi tu!”

Maşina aleargă bine. Adică merge ceas. E doar verificată săptămânal, pe de-a moaca, în atelierul mecanic al judeţenei de partid. Vai de mama lor, bieţii mecanici, ce ar păţi, ştiu chiar de la ei, dacă s-ar întâmpla ca maşina vreunui şef să rămână în pană pe undeva, să fie vreun accident, ceva. “Puşcăria ne mănâncă”, mi se plângea un biet mecanic. “Hei, tramvai,/ Cu etaj şi tras de cai!” Gherţoiului nu-i place ce am ales. “Lasă, mă, vechitura asta! Vrem să ne distrăm, ce naiba!” “Hei bunic/ Cu monoclu erai şic!” “Opreşte-l, tovule! Ţi-am spus!”

E preocupat, devine dur, aşa cum îl ştiam din şedinţele de prelucrare. O studiază pe Magdalena, îl văd prin oglinda retrovizoare, parcă o vede atunci pentru prima dată şi deodată se repede la ea. Mă fac, trebuie să mă fac, că nu văd, nu aud… Mi-a căzut în plasă, cum s-ar zice, dar îl ştiu viclean şi nu-mi fac mari iluzii. Nu cred că ar fi în stare să facă ceva concret pentru mine, să mă scoată din vreo încurcătură, să-mi facă un bine. E arogant. Mă duc la el, la cabinetul de partid, chipurile pentru a primi sarcini, dar de fapt, pentru a-i strecura, aşa, în fugă, un cuvânt despre o fătucă, o prospătură, toate sunt numai prospături, deşi au un trecut atât de încărcat, încât nici eu nu vreau să-l aflu, că m‑ar îngrozi, pur şi simplu. El îmi spune să-i fac cunoştinţă cu persoana şi mai vede el ce şi cum. Se fereşte. E normal. Dar nu uită totuşi să-mi atragă atenţia să fie ceva de capul ei, de fătucă, să merite. “Nu o boarfă oarecare, să fie ca un stimulent, să se priceapă la chestii mai rafinate. La vârsta mea, înţelegi…” Eu mă prefac. “Se poa’ tovule! Când ţi-am prezentat eu aşa ceva? E o doamnă, pur şi simplu! Te-a văzut peste tot şi vrea să te cunoască. Te place. E chiar îndrăgostită, ce mai!…”

Omul care pretinde în şedinţe că face totul pentru transpunerea în viaţă a politicii partidului, neabătut, a ideilor inestimabile ale Supremului, o mozoleşte pe Magdalena. Dar cine dracu ştie care este numele ei adevărat? Că toate boarfele astea pe care mi le prezintă Marian, sau pe care le găsesc eu, au numai nume false: Lili, Zizi, Mimi, Lenuş, Mia… Asta se numeşte Magdalena şi nu arată rău de loc. S-a aciuiat prin oraş de pe undeva, dintr-un sat, nu prea ştiu de unde vine, pe unde munceşte… A cunoscut-o Marian, fostul meu coleg de facultate şi mi-a plasat-o. “Ia-o, nene! Vorba lui. E fată capabilă!” Gherţoiului i-a plăcut din primul moment. Nu mai are răbdare. Îl văd, sunt nevoit să văd, să aud. Îi bagă mâna în sân, îi descheie bluza… Sânii ei apar în toată splendoarea lor, opulenţi, cu sfârcurile arcuite. Face ceva fasoane. Suspină dramatic şi spune nu. “Vai, tovarăşe! Nu!” Mâinile ei se apără, nu prea convingător şi mai spune nu, mai mult a încurajare. Gherţoiu insistă şi vânzoleala de pe bancheta din spate continuă. Pun o altă casetă, o glumă, pregătită special, o am la îndemână. “Porniţi înainte, tovarăşi!” El, tot mai aprins, cu ochii împăienjeniţi, o abureală în priviri, provocată de mângâierea femeii, spune aproape sufocat: “Las-o, dracu! Ce te-a apucat? Tocmai acum? Nu pot asculta cântecele partidului în poziţia asta”. Se mai linişteşte, mai rabdă adică.

“Nu prea te cunosc, spune deodată, cu un glas rece, autoritar. Pe soră-ta, Zori, o cunosc, e de-a noastră. S-a ataşat de noi. S-ar putea să fie din nou promovată. Pe când tu, tu eşti altfel, mai hoţ, mai al dracului. Ştiu. Ne urăşti? Spune că nu te-am ghicit! Dar să ştii că eu te am la mână, nu tu pe mine! Ştiu, sunt informat! Tot ce vorbeşti, ce spui pe ici, pe colo… Trecutul tău… Ce crezi tu, că ne scapă nouă ceva!” Dă din mână de parcă ar vrea să spună că nu vrea să facă atâta rău cât ar putea să facă. Câtă putere are, adică. Sunt tolerat, adică… “Dar fii atent, continuă, la prima ocazie, eşti gata lucrat bine de oamenii noştri! Asta să-ţi intre bine în cap!”

Mă gândesc că nu am replică şi nici nu vreau să am, cel puţin deocamdată. Că am lângă mine un om care poate oricând face rău, mai mult decât pot să-mi imaginez. Doar un singur cuvânt, doar o vorbă… Are puterea. Poate distruge cariere, poate demola ierarhii, poate… Îl văd cum scoate o sticlă plată din buzunarul de la piept. Bea. Se linge ca un ţărănoi pe buze, “vizichi”, spune. “Ţi-aş da şi ţie, dar eşti la volan. Să n-o păţim dracului, vrun accident, că de miliţie nu e vorba. Nu îndrăznesc ei să oprească o maşină cu număr mic. Apoi, mă cunosc toţi… La noi, continuă, arătându-mi sticla, se poartă aşa ceva pe sub haină. Toţi, sau aproape toţi activiştii, trăim într-un stres continuu. Şi mai tragem şi noi, pe ascuns, câte-o gură. Acum e moda cu sticlele astea plate, ca pe vremea prohibiţiei, la americani. Şi la noi e un fel de prohibiţie nedeclarată. Vreau să spun, pentru activişti. Aşa ne este viaţa. Pe apucate şi sub semnul întrebării. Azi eşti, mâine nu mai eşti! Aşa că, dacă am acum putere, funcţie, atât cât am, profit de viaţă. Trag şi eu cât pot. Aşa fac toţi… Bea şi tu!” Îi întinde Magdalenei sticluţa. Face nazuri, de formă. O ştiu. Bea bine, îi place picuşul, bea pe îndelete, mai ales că-i moartă după “vizichi”, boala ei. Se întinde alene pe banchetă, suspină languros şi întinde mâinile spre urechile lui, spre nasul lui, parcă ar vrea să-l mângâie, dar mai mult îl şterge. Îi cunosc fiţele, vrea să pară o mângâiere, o chemare. Oricum, nu e proastă. Simţise din cuvintele lui că nu prea era mulţumit, că era “botos”, expresia ei şi voia să pluseze, să-l destindă, să-i dea curaj… El încearcă mai mult. Probabil îi strecoară mâna pe undeva… “De ce nu eşti cuminţel, puiule? Ţine-ţi mâinile acasă! Mai ai răbdare! Toate la timpul lor!” E o hoaţă, parşivă, îmi spun, vrea să-l mai joace. El o bruschează, o obligă să se aplece. Spune nu, nu, nu, dar se apleacă…

“Ionele, Ionele!/ Unde sunt dragostele tele?…” Altă casetă. Muzică populară, gândeam că-i momentul să-l tachinez un pic, pentru că ştiam, era de la ţară şi se dădea în vânt după muzica populară, sau cel puţin aşa pretindea prin şedinţe; că avem un folclor minunat; că toată cultura noastră stă în folclor şi că nu ne-am ridicat peste nivelul folclorului decât prin Eminescu… De unde şi până unde chestia asta? Treaba lui!… “Las‑o, mă, to’arăşe acum, murmură el, cu privirea aburită. Las-o pentru «Cântarea României»! Acum… acum… altceva, vezi bine!…”

Mă concentrez asupra volanului, asupra drumului. Ploua mărunt, ploaie mocănească, aşa, deodată. Alte întâmplări, alte gânduri mă cuprind…

Mă, javrelor! Mă, gherţoilor! Voi nu aveţi suflet! Voi nu aveţi nimic dumnezeiesc! Mă, parveniţilor, pricopsiţilor de moment, voi sunteţi neoameni! Aţi pierdut tot ce-i omenesc! Voiam să strig, să urlu, în timp ce Magdalena, fată bună, simpatică în felul ei, dar curvă declarată, patentată, accepta, făcea, mozolea, făcea dragoste cu Gherţoiu, cu un om al puterii care o obliga, o forţa să-i facă lui plăcerea… Îi vedeam. Doamne! Nu de Magdalena îmi pasă. În definitiv, eu i-o plasasem şi ştiam pentru ce. nu de actul în sine eram preocupat. Nu! Mă gândeam numai, cât timp oameni de aceştia, oameni de nimic, neoameni, mai pot, încă mai pot să-şi bată joc de semenii lor? Că ce voia? Ce făcea Gherţoiu? Poruncea şi atunci când făcea dragoste. Umilea! Asta era! Pe Magdalena!…

Ofta Gherţoiu de plăcere. Se gudura. Se gherţoia. Oare mai ţineam la Magdalena? Nu! Categoric, nu! Dar era şi ea o fătucă oarecare, una din multele tute, amărâte, fripturiste care se învârteau prin oraşe. Una din cele pe care mi le plasa uneori Marian şi pentru care aveam o pornire nedefinită, de protecţie, sau o anume dragoste. Nu era nimic exagerat. Îi doream iubirea adevărată, sinceritatea iubirii şi nu iubirea pe care i-o cerea Gherţoiu. Să facă nu ştiu ce, să-l satisfacă nu ştiu cum, de fapt ştiam. Mă durea aroganţa, modul fără ieşire de a se impune. O obliga, o supunea, o maltratata, o subjuga, o înjosea, o reducea la nimic, o animaliza. Şi asta, pentru că avea puterea lui, dreptul lui la abuz. Şi ce mă mai durea? Faptul că trebuia să-i fac, sau să-mi fac “jocul” până la capăt. Şi nu trebuia să ripostez. Laşitate! Şi laşitatea mea mă durea. Îmi imaginam ce ar fi trebuit să spun ca să fiu demn, om adevărat, fără complexe, fără “jocul” meu. Să fiu altul.

Nu am vrut să fiu. Nu am spus nimic. Nu mi-a păsat. Îmi plăcea rolul de “complice” pentru că voiam să-i cunosc caracterul până la capăt. Să-l “joc” până la capăt. Asta nu înseamnă că-mi plăcea “jocul” şi tocmai de aceea eram vinovat… Iar Magdalena? Doamne, Magdalena era o minune de femeie şi aş putea jura că am iubit-o şi m-a iubit cândva. Da, şi a acceptat nedemnitatea pentru mine, la insistenţa mea. Iată de ce… Iată cum… Iată!… Ce? Mârşăvia! Ruina! Iată omul! Iisuse!…

Mă pregătisem îndelung pentru viaţa asta. Venise în mine o pornire spre o viaţă de ruină. Şi întâmplarea mi l-a scos în cale pe Marian cu lumea lui, cu afacerile lui, femei, distracţii, o lume nebănuită de mine până atunci, ceva între mahala şi cea mai selectă sau şi cea mai snoabă lume, o pendulare ciudată între extreme. Şi aşa am uitat de lumea din care plecasem, cea de altădată. De Keti? Da… De Keti uitasem, sau voiam să fie ceva de domeniul trecutului, sau un eventual refugiu. Ziceam, mă încurajam. Să-mi treacă damblaua, să mă satur şi cine ştie…

De ai mei? De Zori? Marea decepţie, sau compasiunea! Sau şi una şi alta… De tanti Stela? Marea, imposibila reparaţie pe care ştiam că o merită. Dar, nimic… Parcă voiam să o pedepsesc. De Tulumb? Nici atât! Nu ştiu dacă putea cineva dispreţui mai mult ca mine lumea lui Tulumb! Poate aşa mă consolam, că şi pentru el am făcut totul, sau mai ales pentru el. Poate pentru a-i arăta lui şi celor ca el, că tiparele lumii pe care o voiau, o construiau doar, ca pe o casă, sunt false, duc la falsitatea vieţii, la dedublare, la făţărnicie… Ce ideal? Care? Ruina era rezultatul acestui ideal şi am vrut să le-o dovedesc.

Apoi, Zori! Când am aflat, au avut grijă “băieţii” să-mi spună, am înlemnit. Doamne! Dumnezeule! Sora mea! Minunata Zori! Fiinţa aceasta pură! Se lămureau toate… Suferinţa ei ascunsă. Zori, turnătoare sadea, cu state vechi la secu! Doamne! Nimic nu mai este sfânt în lumea asta? Totul e pângărit? Nu se poate! Şi ce suferinţă, ce dezamăgire, ce învălmăşeală în sufletul meu!

Apoi, au venit atât de firesc liniştea, consolarea, nepăsarea… Dacă şi Zori? Eu?! Eu?! Ce mă fac eu?…

“În acele condiţii istorice, spunea la prelucrări, la instruiri, tovarăşul Ionete, partidul nostru a acţionat neabătut, potrivit intereselor vitale ale construirii societăţii socialiste, cea mai dreaptă dintre societăţi…” Urma un discurs lung, presărat cu de toate: nivelul de trai în continuă creştere la oraşe şi la sate, eforturile partidului pentru bunăstarea celor ce muncesc, spiritul revoluţionar, marile realizări în toate domeniile, cu excepţia factorului educativ, a omului nou… Când ajungea aici, domeniul lui, Gherţoiu Ionete se încrunta, îşi făcea o figură dură şi începea prelucrarea propriu-zisă. Factorul educativ era de vină pentru neîmplinirea planului la producţia industrială, la zootehnie, la păioase, la cucuruz, la comerţ, la toate… “Factorul educativ, spunea, este pe primul plan. Omul nou! Măi, tovarăşi, avem noi un ideal mai înălţător, mai…, se cam încurca, decât omul nou? Nu! Nu avem! Totul pentru om! Totul pentru dezvoltarea plenară a personalităţii umane! Aşadar, să facem totul, cum ne îndeamnă şi ne călăuzeşte, ceas de ceas, marele cârmaci, eminentul om politic şi revoluţionar, secretarul general al partidului nostru şi mult stimata şi iubita sa tovarăşă de viaţă, pentru transpunerea în viaţă a sarcinilor privind formarea omului nou, constructor devotat al celei mai drepte dintre societăţi, comunismul, proprietar, producător şi beneficiar!…”

Se oprea să-şi tragă sufletul, pentru că se ambalase, se străduise să rupă vorbele astea, pe care, deşi le repeta în orice împrejurare şi chiar dacă le auzeai peste tot, la televiziune, la radio, în presă, el credea că le spune altfel, sau că este, în orice caz, mult mai convingător. Avea ceva în voce. O emoţie, sau mai degrabă o teamă ce-l gâtuia. Nu numai lui i se întâmpla aşa ceva, ci nouă, tuturor. M-am întrebat adesea, de ce. De unde emoţia, teama? Doar erau nişte fraze banale, atât de des rostite încât se demonetizaseră, nu mai aveau nici efect, nici conţinut. Era un limbaj mort. Atunci? Tocmai din faptul paradoxal, că fiecare se străduia să-i dea efect şi conţinut! Să-l învie! Să-l facă credibil. Limbajul de lemn! Şi mai era ceva. Toţi ştiau că vorbele astea, stereotipice sunt obligatorii ca aerul, ca apa, pentru tine, pentru existenţa ta, a celor din jur. Tipul, tiparul, tipizarea… Gândirea încorsetată într-un anumit tip, într-un anume tipar, ca un formular gata făcut, tipizat, în care tu nu îţi treci decât numele, adică îl pronunţi, gata conceput de altul. Limbajul de lemn! Să-l faci să trăiască, ca pe un muribund care depinde de o transfuzie, sau de tubul de oxigen, deşi toată lumea ştie, este conştientă, că nu va mai trăi. Şi cu toate astea, îl pronunţau activiştii şi, după ei, noi toţi, de la intelectuali la oameni fără carte, oameni simpli, cinstiţi, dar care se întreceau să pronunţe cuvintele astea cu cât mai multă convingere, trăire, emoţie… Formă de exprimare a făţărniciei, a dedublării omului nou, ca să revin la domeniul de care răspundea Gherţoiu.

Transpirase. Vocea i se gâtuise. Era mai gras acum. Când apăruse în staful judeţului, printre marii zilei, a fost o surpriză. Nu prea îl cunoştea lumea, apoi figura lui, aspectul, îmbrăcămintea arătau un trepăduş de activist, un ţâr, sfrijit, umil. Chiar mi-l amintesc cum se pleca în faţa tuturor, celor mai mari în funcţie decât el, ca să nu mai vorbesc de cei veniţi de sus. Îi lăuda, îi cita, le gâdila vanitatea, într-un cuvânt, voia Gherţoiu să parvină. Desigur, altfel se petreceau lucrurile în faţa oamenilor, la prelucrări. Aici îşi lua o privire cruntă, lovea tare, se impunea, băga groaza în oamenii care aveau cât de cât tangenţă cu domeniul lui. Privirea aceea, de om rău, pus pe rău, ceva între ameninţare şi dispreţ faţă de cei cărora le vorbea, se rezuma, se concentra, în felul inconfundabil în care îşi rotea, îşi mişca ochii. Parcă voiau să te străpungă, să te nimicească, cum se zice, doar cu o privire. Unde mai văzusem aşa ceva? Nu era privirea lui. Era ceva de împrumut, o imitaţie. Pentru ca să constat că toţi, aproape toţi activiştii, de la cel mai mărunt la cel mai mare, îl imitau pe El, Supremul! Numai că Gherţoiu era printre puţinii care reuşea. Asta cred că era la el, se chema la el personalitate, impunere. O faţadă. Totul de împrumut!…

Voia să pară neînduplecat, consecvent susţinător al politicii pe care o slujea. De acum, îl cam ştiam. Lumea, cei prezenţi, la vreo prelucrare, părea oarecum distrasă, plictisită chiar. Se ştia, se mai şi spunea, ce mai vrea şi ăsta, cam tot alea pe care le ştim, ni le va spune şi de data asta… Gherţoiu intuia starea de nepăsare, de lehamite şi alegea un moment favorabil, pe care îl urmărea diabolic, chiar şi-l pregătea, şi privind intens sala, dădea atacul. Se răstea deodată la cineva. Ne lua prin surprindere. Pentru că Gherţoiu avea tactica lui. Îşi începea prelucrarea cu o glumă, destindea atmosfera, oamenii râdeau prin colţuri, chiar îşi permiteau să fie neatenţi, să vorbească. Unii credeau că au în faţă un activist mai şpilcuit, mai degajat, mai puţin pe “linie”. Un intelectual subţire, dacă îşi permite să spună chiar un banc cu ceva atingeri politice, un tip subtil, vezi Doamne… Şi, deodată, pica lovitura. “Victima”, pentru că bietul om devenea după aceea o victimă, adică numai bine nu urma să-i fie, era aleasă cu o anume semnificaţie. Trebuia să fie cineva, să însemne ceva, să fie un exemplu de ce poate el, de ce putere are el, ce îşi permite el. Odată, s-a răstit la un profesor în vârstă, un om foarte respectat care mai avea vreo câţiva ani până la pensie, cunoscut de toţi pentru corectitudinea lui, pentru sfaturile pe care le împărţea în stânga şi în dreapta, fără zgârcenie, pentru bunătatea lui. Omul, hârşit de ani şi ani de asemenea şedinţe, de instruiri, prelucrări, privea oarecum nepăsător, amorţit, aproape adormit, doar venea după orele de curs, obosit, îşi permitea să fie altfel, să privească cu oarecare superioritate un gherţoi ca Ionete. Câţi d’ăştia nu am văzut la viaţa mea! voia să spună. Gherţoiu l-a surprins. Poate chiar adormise bietul bătrân. Ce a urmat, este greu de imaginat. S-a repezit în el, l-a prelucrat, l-a admonestat în fel şi chip, l-a ameninţat, l-a ridiculizat, l-a tratat ca pe o nulitate. Omul era uluit. Apoi îşi cerea scuze, bolborosea ceva, încerca să iasă din capcană, din hăţiş, se simţea nu atât jignit, cât îngrozit de ceea ce i se poate întâmpla lui, tocmai lui, profesor respectat, acum, în prag de pensionare…

Gherţoiu triumfa. Vedea că placa asta dădea rezultate. Efectul se simţea imediat. Asistenţa încremenea. Atmosfera devenea încordată. Privirile erau aţintite numai spre el. Fiecare se temea că ar putea păţi la fel, sau că îi va veni şi lui rândul. Asta dorea Gherţoiu! Să se impună fără crâcnire. Să fie ascultat fără şovăire. Să fie temut. Cei prezenţi, de regulă intelectuali şi mai cu seamă profesori, pentru că ei erau solicitaţi de Gherţoiu să participe la prelucrări, şi tot ei să transpună sarcinile pe linie educativă în viaţă, deveneau o masă de manevră. Acum se putea spune orice. Nu va întâmpina nici-o împotrivire, nimic. Se putea cere orice. Şi activistul grangure se desfăta vreme de două, chiar trei ceasuri, fără întrerupere, cu inepţiile lui. Şi câte nu spunea! Cu câtă preţiozitate îşi debita fleacurile, de dădea impresia că atunci, prin el, cei de faţă, descopereau cine ştie ce subtilităţi în nişte texte, documente de partid care tocmai prin banalitate excelau.

Urmau sarcinile. Pentru că totul era anume regizat de Gherţoi, pentru a ajunge la sarcini, la supunerea necondiţionată faţă de politica partidului, care trebuia aplicată întocmai, fără şovăire, în planuri de muncă educativă, proiecte de tot felul, agitaţie vizuală, simpozioane, mese rotunde, concursuri, conferinţe, totul. Un amalgam la fel de imposibil de realizat pe cât de ineficient. Dar Gherţoiu credea, de fiecare dată, că oamenii din faţa lui vor face totul, vor revoluţiona pur şi simplu munca educativă în şcoli, în fabrici, pe ogoare, pretutindeni… Îşi strângea tacticos, cu meticulozitate materialele, le aşeza într-o mapă, mai privea odată crunt oamenii din sală şi pleca ţanţoş, cu o mândrie nedisimulată, prin care voia să spună: iată ce fac eu din oameni! Mai este cineva dintre activişti în stare de aşa ceva? Fireşte, acolo, sus, se informa, se ştia, îl ştiau, aveau nevoie de el, de oameni ca el. Gherţoiu era angajat într-un mecanism al făţărniciei instituţionalizate, ca politică de stat. Iar ceea ce mă amuza, este că el recunoştea asta în faţa mea şi poate şi a altora, cu nonşalanţă, ca pe un triumf al lui. “Ştiu să fac ceea ce sunt convins că nu ar trebui să fac, sau nu dau două parale pe ceea ce spun că trebuie să faceţi!…”

Plecam spăsiţi. Şi nu exagerez dacă spun, înfricoşaţi, sau copleşiţi de mulţimea sarcinilor, vinovaţi, da, de neîndeplinirea lor, vinovaţi pentru că Gherţoiu reuşea să ne convingă că suntem primii dintre vinovaţi pentru nerealizările unei politici aberante, pe care el o prezenta ca ideală şi realistă, izvorâtă din necesităţile şi trebuinţele acestui popor. Reuşea. Apoi, fiecare ştia că va fi controlat, deseori chiar de Gherţoi. Ameninţa cu astfel de controale şi se ţinea de cuvânt. Aici este o altă parte tare a ascensiunii şi menţinerii lui în elita partidului: controla transpunerea în viaţă a sarcinilor. Mergea prin întreprinderi, prin şcoli, prin sate, pe la primării şi cămine culturale, peste tot. şi rupea, tăia în carne vie! Nu reuşeau bieţii activişti mărunţi, sau cei care se ocupau de activităţile educative, să fie niciodată pe “linie”, adică la punct cu toate sarcinile, oricât s-ar fi străduit. Gherţoiu găsea hibe peste tot, pentru că nu ierta şi nu trecea cu vederea decât acolo unde voia el. În rest, demola oameni, distrugea cariere etc. Intelectuali care făcuseră studii serioase, trudiseră prin facultăţi, uneori din greu, cu sacrificii numai de ei ştiute, pentru a ajunge ceva, pentru a se bucura cel puţin de prestigiu, dacă de viaţă bună nu putea fi vorba, erau minimalizaţi, aruncaţi, tăvăliţi prin noroi, la discreţia unui Gherţoi care, oricâtă importanţă şi-ar fi dat şi oricâtă putere ar fi avut, nu era decât un superficial, un activist cu şcoală de partid, cu ceva brumă de cultură, făcută mai pe apucate, mai din auzite şi nimic mai mult. Fără îndoială, un complexat ca toţi activiştii, atunci când găsea pe undeva un intelectual adevărat, un om de calitate, un specialist în adevăratul sens al cuvântului, în domeniul său. Competenţa nu plăcea, culmea, tocmai lor, care pretindeau competenţă! Primii loviţi, în orice domeniu, erau cei buni profesional, cei cinstiţi, cei corecţi. Oamenii adevăraţi. Impostura, turnătoria, linguşeala erau susţinute şi promovate. M-am întrebat adesea, de ce? Poate pentru că asemenea oameni le semănau. Erau ca ei. Erau supuşi. Nu aveau dram de demnitate. Nu le făceau probleme. Îi manevrau în voie. Le convenea să se prăbuşească împreună, pentru că numai spre asta se îndreptau, cu asemenea oameni, spre dezastru total…

Îmi permiteam să-l întreb orice, iar el accepta discuţia firesc, eram doar între noi, ce-i drept cu “fătucile”, “pipiţele”, “piţipoancele”, “crudelele” cum îi plăcea lui să le spună şi de care nu se ferea. Le cam plictiseam. “Iar aţi dat-o pe politică? Ce plictiseală!” Însă Gherţoiu voia să ştie, să afle, să vadă efectul real al prelucrărilor lui şi ştia că eu eram deschis, al dracului de caustic, lucid şi nu-l iertam deloc. “Iată, ce nu înţeleg, spuneam. Cum de nu vă daţi seama că aceste cuvântări ale Supremului nu sunt nici geniale, nici de o inestimabilă valoare teoretică şi practică? Doar aşa spuneţi, de fiecare dată, când şeful mai rosteşte o platitudine, o inepţie, la fel ca toate celelalte? Cum? Sau vă complaceţi pur şi simplu? Adică vă convine să susţineţi şi să impuneţi asemenea idei, adesea păguboase, adesea lipsite tocmai de valoare teoretică şi practică. Dacă vreţi, vă dau şi exemple!” “Nu, nu este cazul, spunea Gherţoiu. Ce, tu ai impresia că noi suntem chiar proşti? Nu, mă, tovule! Dar, atenţie! Noi avem nevoie de un exponent. De un factor de decizie care să poată totul, să impună totul, pentru noi, nu pentru el neapărat! De asta îl susţinem. Pentru noi, pentru puterea noastră, adică traiul bun, viaţa fără griji, pentru astea toate facem şi noi totul! Politichie, tovule! Ce mi-a spus odată un director de depozit? Îl cunoşteam şi discutam cu el aşa, deschis, pe faţă, cum discut cu tine. Zicea. Cum să nu fiu eu devotat partidului şi să nu combat capitalismul, imperialismul, să nu lupt pentru pace şi toate celelalte, când nu am, practic, decât patru clase şi o amărâtă de şcoală profesională, dar şi studii de un an la şcoala de partid şi pentru asta sunt director şi am pe mâna mea milioane şi pot să scot numai pentru mine, sute de mii pe zi! Ciubuc! Partidul mi-a încredinţat munca asta, care nu este rea de loc. Primesc în depozit tone de ceapă ca să le însilozez şi să le dau la consum. Am latitudinea, doar sunt director, nu, să dau ca necorespunzătoare, la perisabilităţi, după lege, sute de tone. Dar ce, sunt nebun să le dau corect? Dau şi eu, acolo, ce dau, de ochii lumii, iar restul, cam cât vreau eu, le plasez pe piaţă, la oamenii mei şi luăm şi noi un ban grămadă. Aş putea băga mâna până la cot, dar nu, câteva sute de mii pe lună, pe de-a moaca, başca salariul de director, îmi ajung. Acum, vă întreb. Ce capitalist, adică patron, ar fi nebun, să-mi încredinţeze mie, un amărât cu patru clase, cum vă spuneam, averea lui? S-o dijmuiesc eu! Vedeţi că am toate motivele să fiu devotat partidului! Vedeţi că sunt în stare să strig din toţi rărunchii, să răcnesc, în orice împrejurare: Trăiască Partidul nostru! Trăiască secretarul său general! Şi tovarăşa sa de viaţă! Şi tot aşa. Asta este, măi tovule! Şi ca acel director sunt foarte mulţi şi peste tot. Ei datorează partidului totul. Ei sunt datorită partidului totul”.

Se vedea şi acum pe faţa lui, aceeaşi mândrie nedisimulată, ca la prelucrările oficiale, chiar o şi mai mare mândrie, pentru că avea curajul, îşi permitea să rostească adevăruri pe care alţii nu le puteau rosti, pentru că, pur şi simplu, erau nişte trepăduşi de partid, fără personalitate, fără idei proprii, nişte papagali care luau totul de-a gata, credea el, fără să treacă ceva şi prin filtrul gândirii lor. Chestia asta, cu filtrul gândirii, tot o expresie a lui preferată era şi făcea de ea mare caz. El avea şi “filtrul” ăsta. “Bine, plusam eu, dar de ce nu sunteţi aşa de sincer, deschis şi în faţa oamenilor, la prelucrări?” Râdeam, fireşte, pentru că ştiam că asta îl enervează. “Iar începi, mă, tovule, cu prostii? Ce, mă crezi tâmpit? Păi, de câte ori vrei să-ţi spun că eu am ce pierde! Pe când, unul ca tine, care mai e şi puţin, dacă nu mai mult, nebun, are ce pierde? Ştiu, sunt informat, ţi-am mai spus! Ştiu ce ai vorbit peste tot. La mine ajung toate informaţiile. Ştiu ce viaţă aiurită duci acum! Ştiu tot. Şi ascultă-mă pe mine! Dacă mai eşti tolerat, dacă mai eşti, reţine, dacă mai exişti, asta o datorezi sorei tale, Zori, care s-a zbătut pentru tine, care a umblat peste tot, până sus de tot, ca să te salveze, că altfel erai de mult “lucrat”. Bănuieşti şi tu, că doar nu eşti prost. Ce crezi, că mai scăpai zdravăn din ospiciu ăla? Nu! Nu, măi tovule! Erai gata, gata… Dar s-au înduplecat băieţii de la secu, au primit ordin, după ce Zori a fost peste tot şi ai scăpat… Deocamdată! Reţine! Deocamdată!… Eşti încă în priză! Când ne-o fi nouă bine, când va fi cazul adică, să dăm un exemplu usturător, aşa, ca să-i zguduie şi pe alţii care ar încerca să facă pe dăştepţii ca şi tine, atunci, atunci te “lucrăm” din nou. Eşti omul nostru de rezervă! Aşa se “lucrează” acum. Mai cu mănuşi. Mai subtil. Nu mai avem canale. Nu mai avem deţinuţi politici. Procese… Pică rău pentru occident. Ce naiba! Vrem să dăm o faţadă de dezgheţ, cum se spune. Suntem mai “umani”! Nu-i mai înfundăm prin puşcării pe adversarii noştri, decât foarte rar şi în nici un caz sub pretexte politice. Că a spus ceva împotriva politicii partidului! Ce dacă! Dăm impresia că nu ne deranjează, că la noi este libertate de exprimare, suntem doar cea mai dreaptă dintre societăţi, nu? Dar câţiva ani de închisoare pentru nu ştiu ce delict de drept comun, inventat, fireşte, sau o internare în clinicile noastre speciale, de psihiatrie, sau o micuţă calomnie, acolo, care ştim noi să se întindă, să crească, să distrugă, să lovească, să doară şi să o poarte amărâtul toată viaţa ca pe o cruce, asta da, se face, delicat, cu subtilitate, dar cu ce efect!…”

Ştiam toate astea, nu mă mai impresiona, doar le trăisem pe pielea mea, iar acum, acum, aveam propria mea satisfacţie, pe care el nu o avea. Eu aveam un ascendent asupra lui. Eu avusesem curajul, aşa, nechibzuit, cum credea el, de a spune ce gândesc, de a fi eu, cu toate riscurile, de a nu mai trăi în făţărnicie, de a fi liber, fie şi pentru câteva momente. Pe când el?… El recunoştea, fără dram de demnitate, că îşi apără puterea, adică traiul bun, chiar în nimicnicie. Era ceva! Şi poate că asta urau toţi la mine.

Serj opreşte într-un loc anume stabilit, să o ia în maşină şi pe Lenuş. Aşa fusese înţelegerea. Lenuş era partea lui şi Gherţoiu fusese de acord. Sau poate le voia pe amândouă pentru el? Oricum, acolo unde urmau să ajungă, Lenuş şi Magdalena trebuiau să fie prezentate ca “tovarăşe” de încredere, activiste de nădejde, pe linie culturală, care desigur, aveau rolul lor, erau necesare. Lenuş îi aştepta zâmbitoare. Se îmbrăcase mai puţin sofisticat decât de obicei, ca să pară o “tovarăşe”, dar arăta bine. Când nu arăta Lenuş bine? Conversau acum între ei, fără să mai fie atenţi la cei din spate.

În spate a reînceput vânzoleala. Magdalena îl gâdila pe tovul pe sub cămaşă. Suspină şi spune mereu “nu”, de parcă ar fi spus “da”. Face “ah”, cam mitocăneşte, Gherţoiu de Ionete se întinde pe banchetă. Zbatere, şoapte… “Dă, ţoalele astea de pe tine. Prea multe textile, spune Gherţoiu. Fără fasoane! Hai!…” Magdalena profită, credea că este momentul şi-i cere s-o promoveze şi pe ea în munca educativă. E nebună! E o placă a ei, pe care Serj o ştie. La toţi ştabii le aruncă chestia asta cu promovarea… Apoi se umflă amândoi de râs. “Chiar vrei să te faci fată cuminte, scumpico! o întreabă Serj. Vrei să intri şi tu pă linie?” “Ei, aş! Ce crezi că am înnebunit? spune ea. Îmi place şi mie să-i joc! Să-mi bat joc”.

Bolboroseala lui are ceva grav, gutural. Magdalena îl sâcâie, îl joacă. “Măcar la pionieri, scumpule”, spune înainte de a ceda. Zboară prin maşină sutien, chiloţi, ciorapi… Ea încă mai insistă. “Măcar la pionieri, scumpule!” “Lasă! Lasă! Mai vorbim noi altădată!” Apoi nervos. “Ce pionieri? Mama voastră, de târfe! Nu vreţi decât avantaje! Toate! N-am întâlnit şi eu o femeie care să se culce cu mine, fără să-mi ceară ceva! Care promovare?… Cum?” Vânzoleala continuă, cu picioarele Magdalenei ridicate de se văd, pe când Serj şi Lenuş se amuză şi îşi prind mâinile… Au ei înţelegerea lor…

***

Pe litoral a fost începutul. 

Suntem doi. Hai, să ne luăm de ceva, că nu mai ţine! Să ne întovărăşim şi cu alţii? Nu se poa’! Se face roata mare şi ne află. Mai bine doi… 

Marian ajunsese boier-barosan. Eu, tot sărac şi picat la ruină. Aiurea. Nu-mi găseam calea… Ce spune barosanu când te duci la el? Serj, nene, nu pot să te ajut decât dacă m-ajuţi. O mână spală pe alta. Şi uite aşa am ajuns să facem împreună fel de fel de învârteli, furăciuni, falsuri, şmecherii mai mari sau mai mici, trai cu femei, paradis… Toate în buzunaru lui. El strângea cărămida. De la mine şi de la alţii. Ajunsese naş, cel mai mare peste şmecheri, peste şmenari, peste hoţi…

***

Uite ceva care te bagă în carte, fără prea multe învârteli filosoficeşti! Trage ceva din viaţă, restu înşiră dă la tine! Fără gogoşi! Pă mine, să mă facă să cred. Nu ca bancu cu pământu ce se-nvârteşte şi vine el dă-l împleteşte! Ce, citeşti “Faptu divers”? sau “Aflăm de la Inspectoratu miliţiei”?

Povestea asta în care s-a învârtit Serj o scurtă perioadă din viaţa lui se sfârşeşte în faţa unui birou negru, într-o încăpere semiîntunecoasă, unde două prune (miliţieni) se coc şi se dospesc între curele gri. Cine eram? Serj. Mi se mai spune Carabină pentru că am pumn zdravăn şi Corsicanu pentru că m-am învârtit printre mafioţi. Mi-a întins momeala şi am început să ciugulesc. “Hai, varsă tot!” îl îndeamnă caralii.

***

E dimineaţă.

- Azi, ne luăm şi noi de-o fasole, de un leu-doi, acolo, ceva de păpică! Ce spui nene? întreabă Marian. 

- Ne luăm, cum să nu!

Sunt de acord cu Marian. Aşa nu mai merge. Să tot tragi la banii casei, la banii munciţi de altu, nu mai merge! Băiat de zahăr, Marian. Simpatic, cu succes la pipiţe, are lovele căcălău, dar şi facultăţi, intelectual, însă nu cred să fi profesat vreodată, pe undeva. Lucrează aşa, dă ochii lumii şi dă piază rea, la “Încălţăminte de damă”. Lume! Lume de toate părerile. Dă gagici, ce să mai vorbim! Chelneriţe, vânzătoare, dar şi dame bine, de ştabi, de snobi, de ici de colo. Vad bun şi relaţii…

Când l-am revăzut, eram în chinuri mari, de mai multă vreme în pagubă, fără bani, pârlit, vai de mama mea. El iubit şi preţuit dă toţi. Pă litoral. Amărât, agăţam nemţoaice sau suedeze sau ce dracu erau ele, că toate erau blonde sau oxigenate şi mă dădeam grande, că ştiu să mai parlez pă englezeşte, pă franţuzeşte… Nu era nimic dă capu meu. Numai pagubă. Şi apare Marian… Să lucrăm amândoi! Unde? Cum?

- Vino, nene, să mă rezolvi, că nu mai pot şi dau în primire. E vorba de nişte pipiţe, nu alta…

Tanti Stela pleca dis-de-dimineaţă la muncă, nu înainte de a-mi lăsa pe masă câţiva lei munciţi, asudaţi, chinuiţi. De ani de zile îi făcea menajul lui Ilarie Constantinescu-Pletosu, avocatul. Se cunoşteau de mult. Era cam bătrân, neputincios… O simţeam cum iese din casă, atentă, să nu facă zgomot, să nu mă trezească. Eu eram treaz de mult şi mă frământam sub pătură. Ce să mă fac? În ultima vreme, după ce ieşisem din ospiciu, clinica aia nenorocită de psihiatrie, ajunsesem un infirm, o povară pentru familie. Mă tolerau, mă lăsau în plata mea, în lumea mea să-mi revin… Ajunsesem să trag la un leu îndoit, asudat, ca un panacodar (scândură folosită la cuptoarele de pâine). Un amărât. Trăiam pe apucate. Profesor. Dar nu mai eram. Fusesem… Mă întreţineau Zori şi tanti Stela.

- Nu-i dă bine, nene! Nu-i bine! spunea Marian. Poate că omu a muncit din greu, pentru un buzunar greu, pentru o coajă dă pâine şi intri tu, om capabil, cu capu doldora dă alea toate, cultură, limbi străine în viaţa lui. Nu e dă bine, nene! Crezi că poţi trăi numai din muncă cinstită? Eşti prea pă linie. Nu să mai poartă! Eşti depăşit dă evenimente! Trăieşti în aer, cu tâmpeniile tale. Auzi, profesor dă ţară! Rahat! Apostolat! Tot rahat! Datorie! Şi toate alea despre intelighenţie şi rolul ei! Rahaturi! Deschide ochii, nene! Cască-i mari cât cepele! Dă-ţi drumu la viaţă! Ai să vezi şi tu, moacă ce eşti, că lumea trăieşte bine şi încă ce trăieşte, fără rahaturi d-astea. Ascultă-mă şi om te fac!

Aşa îmi vorbea. Îl cunoscuse şi pe Tulumb. Cu trei vorbe dulci, cum ştia numai el să le tragă, l-a sucit pe Tulumb cum a vrut. L-a cucerit de partea lui. 

Bun băiat, Marian! Nu ca alţii. Orientat! S-a aranjat în viaţă! Ştie… Ştie ce şi cum! Ia exemplu de la Marian! spunea Tulumb.

Cu mine norocu cuc nu se-nvoia. Şi într-o bună zi mi-a făcut lipitura cu Magdalena… Când am văzut-o, o portocală dă femeie, cutie cu temperaturi, ce mai! “Magdaleno, fată bună!/ Magdaleno, fii a mea!” I-am cântat la ureche. Mi s-au aprins beculeţele. Am uitat dă toate. Dă ai mei, dă Keti, dă tot. Ce să mai spun? Marian mi-a şoptit: 

- Ia-o, nene! Îmi dă târcoale dă vreo două luni. Fată capabilă, iar cu pipilica, mergi la sigur, fără mofturi. Ia-o! Are meserie, ai să vezi! La mine nu o mai ţin. În meseria mea, cu lumea mea, asta mă face să văd haşu (puşcăria). Trebuie s-o plasez! Ia-o! Pune-o la treabă, iar când nu ţi-o mai place, fă-i şi tu paşi! Nu e bine să te lipeşti prea mult dă o femeie. Nu e bine… Dacă eşti slab la femei, te-ai fript! Le foloseşti şi gata! Le schimbi. Altă femeie, altă viaţă! Ascultă-mă pă mine! Io aşa fac.

L-am înţeles. Avea fata dă toate. Panc la ochi, la păr, fel dă fel dă chestii la gât şi în urechi. Să sări din familie, ce mai… Mă uitam năuc. Ea la fel. Cu ştouri şi miştouri, cu genunchi pă sub masă…

- Fata mea, m-am îndrăgostit!

- Şi io, Serj! Că dă când mi-a murit soţu, n-am mai avut prieten, postesc şi duc doru…

- Dacă-i aşa, apoi fata mea şi mie mi-a murit nevasta!…

Şi dă-i pă râsete, că nu era decât vrăjeală. Magdalena, măritată! Io, nici vorbă. Cădem la pace.

Unde mergem, fata mea?

Îi dădusem să bea tărie, băuse bine, se încălzise. Îi cam plăcea picuşul. Bea de stingea.

- Să mergem la mine! Stau la nişte bătrâni, babaci, se culcă devreme tun. Te bag pă geam. Fac io ce fac…

Mergem. Cam dăparte, că mi-a fost târşală. O mahala. Mă gândeam să nu mă pocească careva. Apoi, în casă, după ce am sărit peste garduri şi ferestre, abia îmi trăgeam sufletu şi nu-mi mai era aminte dă nimic. 

- Hai, mai aproape! zice Magdalena. Sau ţi-e frică dă mine?

Era o blană nenorocită acolo, pă jos, unde să întinsese ca o şerpoaică şi mă ademenea. 

Hai! Nu vezi că-s moartă după tine? 

Şi atunci am cunoscut-o pă Magdalena, o bijuterie dă femeie, dă mi s-a părut că nici că mai există aşa ceva. Vedea meserie! Şi o ţinem toată noaptea într-o nebunie, ce mai, sex, figuri, o mie şi una dă nopţi. Dimineaţa ne prindea aranjând la planuri. Se îndoia la şmecherii. Ştia dă toate. Era gata dă orice. 

- Fata mea, dacă mă urmezi, oameni ne facem! Lucrăm numai prin lumea bună, printre boşi, boieri şi barosani. Vile, maşini, trai… Numai să vezi! Luăm câte unu în filaj. Trebuie să afli ce învârteşte, când pleacă, când vine. Dacă ţine, intri direct pă fir, că doar ai stofă. Dacă nu, te plasez eu sau Marian.

Serialu era cam aşa. Ea îl făcea pă fraier de-i săreau capacele, că avea talente şi nu pica cu una cu două, apoi, la moment, apăream io şi picam la pace. Făceam pă logodnicu trădat. Dacă prostu da banu, bine. Dacă nu, atunci îl pisam cu o scrisorică, poate la nevastă, poate la servici, poate la partid, după cum era cazu. Am uşurat pă mulţi: lovele, bijuuri, câte şi mai câte. Strângeam cărămida. Se tot aduna… Până într-o zi. Vin la ogeac şi Magdalena nicăieri. Plecase cu cărămidă cu tot. Am pus băieţii să-i ia urma. Nimic. Magdalena, fată bună! Ce mi-ai făcut? Am zis că-i din gelozie, că tot spunea: 

Serj, încep să simt aci, la inimioară, ceva pentru tine. Serj, scumpicule, inimosule, nu mă face geloasă, că te zgârii pă ochi, te sparg la nas, îţi iau glanda! 

Aşa era. Mai lucram şi pe alte fronturi. Cu pipiţele lui Marian. Nu puteam să-l las. Ba cu Lenuş, ba cu Vanesa Paradis, ba cu Lili Silvi sau cum naiba se mai chemau! Oricum, femei, durere… Ea s-a prins şi mi-a făcut scandal de vreo câteva ori şi m-a ameninţat. Că dacă o ţin dă proastă şi-o mai trădez, îmi arată ea mie. Şi mi-a arătat. Marian îmi spusese. 

Femeia e ca pisica, nene. oricum ai arunca-o, pică tot în picioare, iar când poate, zgârie rău… 

Plângeam după bani, nu de alta. Cărămida mea! Banu meu strâns din greu… După vreo trei luni apare. Amărâtă, nenorocită, dă mai mare mila. Păpase tot.

Serj, scumpicule, inimosule, iartă-mă că nu mai fac!

Da, dă ce mă, fată? Dă ce? Magdaleno, fată bună/ Nu mai umbla după…

Eram geloasă şi mi-a vrăjit unu dă bine, că mă ia cu cununie, dar a fost mai oţ. Mi-a păpat tot, m-a dus cu zăhărelu şi mi-a dat paşi.

Poveşti, o mie şi una dă nopţi… Nu o credeam. Dar îmi era milă dă ea. Poate că aşa era. Poate. Era şi ea o fătucă dă la ţară şi dă ce să nu încerce. Rătăcită, încerca şi ea să să mărite, poate pică fraieru. Cununie, o casă acolo a ei, o viaţă a ei… Poate. A început să pişe ochii.

Serj! Nu mai fac! Nu mai fac! Primeşte-mă înapoi! 

Mă ţineam tare. 

Magdalena, fată dragă, cară-te din viaţa mea, că pun băieţii să te ciumecărească! 

N-ai tu suflet aşa rău, scumpicule, inimosule! Nu mă poţi alunga! Te iubesc! Nu pot trăi fără tine!…

Şi tot aşa o ţine până îi ies cărţile, dă m-a înmuiat dă tot, că am început s-o căinez io pă ea, dă parcă nu io aş fi fost cel pârlit. Dar ce nu e să fie, nu e! Am iertat-o atunci, a stat ce a stat şi când i-a fost ei bine, iar şi-a luat zboru. Fieru rău, soi de curvă patentată. Din timp în timp pleca, se cărăbănea, mă scutura mereu de una, de alta, până m-am obişnuit şi cu ea şi cu paguba… Marian mă încuraja. Mă băgase în rahat şi voia să mă scoată.

Serj, nene, nu pune la inimă. Când faci treabă, adu-ţi aminte că ai şi tu un prieten pă lumea asta! La mine, seif ca la Banca Naţională! Siguranţă sută-n sută. Adu la mine! Iar dă pipiţe, lasă, nu ducem noi lipsă! Mai grea e paguba, că te lasă mereu în vârf dă plop, fără un ban, să te zbaţi în necaz ca peştele pă uscat. Şi nu e bine, nene! Nu e bine! Trebuie schimbat vadu. M-am hotărât, lucrăm cu Miuţa. Cine-i Miuţa? Ai s-o cunoşti. Dar să cădem la învoială, că mie nu-mi place să pic dă fraier. Miuţa începe lucrătura, tu o termini. Marfa şi ce mai pică, împărţim. La mine e cărămida! Dă ochi răi şi piaza rea, tot io mă ocup. Am oamenii mei peste tot, toţi mă cunosc… Şi încă ceva. Miuţa e fată fină, doctoriţă stomatoloagă şi cântăreaţă pă deasupra, la bar, la Melodie. Însă, fereala! Miuţa e partea mea! Aşa că, fără sentimente…

Nu aveam dă ales. Trebuia să joc ca el. Miuţa avea cabinet de stomatologie. Când m-a dus Marian la ea, eram sfios. Femeia, cam trecută, dă treizeci dă ani, dar arăta bine. Ce zic? Era frumoasă. Mă uitam la ea cam năuc, dar şi ea la mine. Se învârtea la vrăjeală. Prind coraj. 

Mariane, nene, vreau să mă vadă şi pă mine domnişoara doctoriţă, ce guriţă frumoasă am!

A făcut frumos din ochi, i-a plăcut, dar n-a zis nimic, pentru că era Marian dă faţă…

Am intrat în treabă. Ziua, dă ochii lumii, mă învârteam printre bişniţari. Mărunţişuri. Te plimbi şi auzi: “Hai să te îmbrac! Blugi! Să-ţi dau o geacă cu nasturi Levi Straus! Kentane! Casete vidio, cu fetiţe sexi! Ieftin!” Trebuia să fiu cunoscut, să mă prind în lumea lor, să mă primească, să fiu de-al lor. Şi nu era uşor. Te măsoară, te cântăresc, te probează, ce învârţi, dacă nu cumva ciuguleşti la poliţie, turnător, vai dă mama ta… Tot Marian avea grija asta. “E omu meu!” spunea despre mine scurt şi era dă ajuns. “Se poa’, domn Marian! Dacă-i omu matale şi corespunde, atunci e pă bune! Nu eşti matale naşu? Se poa’!” Marian îi avea la mână. Cum? Asta era treaba lui. Dar era ascultat, iubit şi respectat printre bişniţari. Au şi ei parola lor, onoarea lor…

Seara la bar, la costum alb, papion roşu, la trei ace, după moda lui Versace. Cânta Miuţa! Numai lume bună: străini în trecere, cu ceva învârteli pă la noi, excursionişti, nemţălăi, arăboi, tot neamu… Apoi boierii noştri: oameni ajunşi, plini de lovele, puşi pă trai. După ce să alinta pă ring, în faţa orchestrei, Miuţa venea lângă mine, la masă. Fila câte-o cioară. (Ce-i o cioară? Păi, un negrotei!) Sau un ţap. (Ce-i un ţap? Nici asta nu ştii, nene? Păi ce fel de scriitor zici că eşti, dacă nici asta nu ştii? Trebuie să te mai învârteşti printre noi! Altfel, eşti mort! Rămâi în urmă cu evoluţia limbii, nene! Un ţap e un nemţălău.) Îl fila până ajungea pă bune. Apoi mă prezenta. Făceam şanju. După cum era cazu: pă bune, adică pă dreptate, ia banu, dă-mi banu, sau marfa. Sau la şmen. La şmen se făcea repede, afară. “Ia nene, că mă grăbesc! Mă filează poliţia!” Îţi dă, îi dai şi dispari. Ce ia, nu ştie. Înveleam melc o sută dă lei deasupra, la vedere, iar în colo, numai hârtii dă zece sau hârtie igienică. Nu avea cui să să plângă. Marian ne aştepta, ne acoperea. Era mereu p’aproape. Număram: parai, mărci, ce pica. El strângea cărămida şi ne arunca şi nouă atât cât ne trebuia să o ducem bine, fără griji. “E bine, nene?” întreba. “E bine!…”

Mă duceam întins la Miuţa, pă arcuri, nenorocit, numai şpreiuri, Gigi Amoroso… Ea, la început, nimic…

Eşti drăguţel, Serj, băiatule, dar nu se poa’! E Marian la mijloc!

Simţeam că trebuie să pice şi insistam. Că dă la domnişoara doctoriţă, am ajuns la scumpico, păpuşico, Miuţ, eşti viaţa mea, nu mai pot trăi fără tine!... Trebuia să pice. Şi mă pomenesc cu ea la mine, plânsă, amărâtă… Că Marian o traduce, dar ţine la el, că dragostea e oarbă şi câte şi mai câte… Coniac Napoleon, Martini cu gheaţă, ce-i plăcea şi voiam s-o limpezesc.

Miuţ, nu pică bine chestia asta cu Marian! Eşti oarbă? Nu sunt şi io p-aci? Dacă Marian te traduce, traduce-l şi tu pă el!

Nu, Serj! Nu! Nu e bine! Nu e…

Mu-mu-mu! Gu-gu-gu! Miuţ!…

Serj!…

Gugulugu-gugu! Fata mea, e bine? Lasă mofturile! Ce dracu! Jos textila! Dezechiparea! Scufundă-te în recamier!…

Serj!

Miuţ! Eşti viaţa mea!

Serj! Ah! Mă doare!…

Ţipa. Să vezi ce face băiatu! Ouă ochiuri, varză zdrenţe!… Puncte, puncte… Suspans… Dar şi ea!

Serj! Eşti nemaipomenit!

Miuţ! Eşti meseriaşă, fata mea!

***

Lumea literară continuă să se întrebe dacă argoul îşi află rostul într-o scriere. Ce vor scriitorii cu această revoltătoare limbă vulgară? întreabă Victor Hugo, nu fără oarecare precauţie. Răspunsul său face obiectul unui admirabil studiu, încorporat capodoperei, “Mizerabilii”. Câteva concluzii reţin atenţia, îndeajuns de convingător. “Nimic nu-i mai înfiorător decât să priveşti în toată goliciunea, la lumina gândirii, furnicarul spăimântător al argoului”.

Balzac, mai puţin preocupat de avalanşa criticii, ne preumblă prin toate mediile, în­tre­­buinţează fără zgârcenie argoul tuturor şi rezumă: “Eu apăr veacul, nu vreascurile lui”. 

Argoul. Un mijloc neîngăduit, un parazit pe spinarea limbii, pe care se mărgineşte s-o strice în pripă, brutal, cuvinte pocite, cuvinte zilnice, într-o veşnică goană, ca şi oamenii care le rostesc. Argoul. Cuvinte-măşti, metafore zdrenţuite, limba întunecaţilor, o întreagă limbă în limbă, un fel de excrescenţă bolnăvicioasă, taina limbilor, cuvinte după cuvinte, cuvinte hâde, cu o putere ciudată de expresie.

Argoul medicilor ia minţile pacienţilor, îi îmbolnăveşte de groază, pentru că nu-l pricep. O gripă banală, numită chipurile, ştiinţific, te face să crezi că eşti pe moarte, gata dus din astă lume, când tu te credeai încă în putere.

Argoul ţăranilor (nu mai ştiu, dar s-a susţinut că la sate se vorbeşte curat româneşte?!) trece uşor de la vorba-vorbă cuminte, aşezată, la locul ei şi oarece împrumuturi de ici-colo, din ce aud, sau din ce mai citesc, care, dacă nu le aparţin, nu sunt ale lor, atunci capătă alte sensuri stranii, surprinzătoare. Ei mai cred că aşa se cade, dacă au în faţă, mai ales, un orăşan, sau un om cu carte, căruia trebuie să-i vorbească şi să-i mai şi dovedească că nu ar fi “proşti”… Intenţia de emancipare la ţăranii noştri a fost şi este actuală. Ei nu se simt bine, adică nu vor să pară “proşti”, dacă în vorba lor, cea adevărată, nu strecoară şi ceva de împrumut. Până ce împrumutul se aşează, adică îşi găseşte rostul lui adevărat, limba ţăranilor are cea mai amuzantă tentă de argou. Ce îmi spunea o ţărancă? “Domnule profesor, muncesc din zori şi până în noapte la ceapeu şi pă lotu personal şi nu mă aleg cu nimica (nica). Păi, aşa a crescut nivelu de trai?” Ultimile cuvinte s-ar fi rostit cândva, probabil, “Ăsta e trai?” Şi continua biata femeie. “Ni se spune (reţineţi!) să ne implicăm mai mult! Să facem copii! Io, domn profesor, m-aş implica, Doamne, iartă-mă, dar nu mai poate bărbată-miu, că-i cam sfârşit, şi-i pă navete tot timpu, şi-i bătrân, de nu mai poate să să implice. Ne-a dat bunu Dumnezeu doi copii, să‑mi trăiască, i-am crescut, p’ăştia îi am şi gata cu implicarea. Şi domnii-tovarăşi sunt porniţi pă noi, femeile, că scade natalitatea în mediu rural. Io îi cred, dar n-am ce face! Aşa este, că am rămas de-i sat pustiu, dar şi să hrăneşti şi să ţii în şcoli, azi, un copil, nu-i treabă uşoară!”

Argoul activiştilor de partid, mă refer la orice partid, deci la toţi activiştii, în sensul de oameni politici, indiferent de nuanţă, este un limbaj de lemn, un argou închistat în câteva canoane, un limbaj strict, pe linie, adică pe linia trasată de programul acelui partid. Pentru că ar fi cel puţin simplist, să credem că limba de lemn este proprie numai partidelor totalitariste, comuniştilor sau fasciştilor! Toate partidele politice au propriul lor limbaj de lemn. Diferenţele sunt de nuanţe, de orientare politică, după împrejurări politice, dar tot limbaj de lemn, tot închistare într-o limbă cu formule stereotipice, cu vorbire sărăcăcioasă, adaptată programului este. Argoul politicii este supărător, devine obsedant, atunci când un partid stă prea mult la putere şi aplică un program. Activiştii lui politici vorbesc în stereotipii şi limba lor se numeşte, devine limbaj de lemn. Dacă partidul este unic, obsesia limbajului de lemn, ascultarea lui devine supărătoare. Sâcâie. Enervează. Se spune, nu numai la noi, în democraţia socialistă, dar şi în democraţiile occidentale, tradiţionale, când un partid se menţine la putere vreme mai îndelungată, se spune, aşadar, cam acelaşi lucru. Este nevoie de o schimbare! Vrem să mai auzim şi un alt discurs politic. Numai că la ei se poate! La noi, mai apare şi câte un cârmaci iubit, adorat, elogiat, atotcunoscător al politicii acestui partid, numai el impune idei, concepţii despre lume şi viaţă, el şi numai el, şi de aici impresia că limbajul de lemn ar fi propriu doar regimurilor comuniste.

Argoul profesorilor este pedant, întreţine, uneori fără voie, o anume preţiozitate, pentru că profesorul are impresia că elevii nu ştiu cine ştie ce şi, de fapt, nici nu au de unde să ştie, iar el pare că ştie totul…

Argoul precupeţilor este divers, apare pretutindeni, în toate mediile, pentru că totul se precupeţeşte. Nuanţe şi nuanţe… Nu numai o marfă, dar şi onoare, demnitate, iubire, bunătate… Totul!

Snobii precupeţesc prostia!

Omul care-mi dă ziarul, dă fuga dis-de-dimineaţă, vreme de iarnă, să bea o tărie, să se încălzească. E şi frig al naibii! “Ce faci, omule?” îi zic. “Iau şi io un antigel, domn profesor!” Şi tot aşa… 

Textul începe prin căutarea cuvintelor. Actul scrierii este căutare, alegere, renunţare, între, despre, pentru cuvinte potrivite, până se separă grâul de neghină, până se găsesc cuvinte ce dau înveliş, haină zic unii, artistic, acceptabil, emoţional, nu neapărat atrăgător, unor canoane, fără de care artă nu există, artă, treabă grea, înălţime ameţitoare, urcuş, nu glumă. Argoul timpului său este opera literară în ansamblul ei. Textul literar surprinde cuvintele la un moment dat dintr-o limbă. De ce nu seamănă operele literare din veacurile trecute, ca limbă, desigur, cu cele de azi? În fond, textul literar redă aceleaşi întâmplări, fapte, evenimente, trăiri, idei, sentimente întâmplate oamenilor, dar într-o altă limbă, argou vreau să zic, al aceleiaşi limbi, vreau să susţin…

***

M-am dat la Miuţa. Am luat-o pă sus, cu iubire cu tot şi ne-am înţeles să lucrăm fără Marian. “Dragostea e oarbă, fata mea!” S-a lăsat greu. Că nu se poa’, că Marian e tare, se răzbună, are oameni, are relaţii. Ne poate face praf. Praf şi pulbere poate face din noi! spunea şi avea lacrimi în ochi. Ştia ce ştia, era sinceră, dar am fost şi scurt şi orb.

Dacă mă iubeşti, alege! Fără Marian!

Mă iubea şi a renunţat, mi-a făcut jocu, credincioasă, atât cât s-a putut. Că Marian nu putea să lase baltă tot ce încropise prin mine şi prin alţii, o reţea întreagă, mafie, nu altceva, bănuiam. Dar aveam o pornire, aşa eram de la o vreme, spre tot ce-i mai rău şi mai dăunător pentru mine, cu toate riscurile. Îmi plăcea să mă duc în jos, să ajung cât de jos se poate. Nu ştiam unde aveam să mă opresc. Îmi plăcea să provoc, să şochez, să bag lumea la păreri, să nu aibă de unde să mă apuce, să fiu un cactus. Cum este un cactus? Nu-l poţi apuca de nici unde că te înţepi! Creez, spunea Zori, care este pă linie, probleme. Nu mai vreau să fiu pă linie! Asta e! Fie ce-o fi! Nu mai vreau! Începând cu părul, blugii şi terminând cu comportamentul: nepăsător cu cei din jur, persiflant cu toate mărimile, îndrăzneţ cu rost şi fără rost, nebunie mare pă capu meu…

Miuţ s-a prins, s-a lipit, pentru că io, cam la astea în pragu oboselii, am lipici.

Bine, Serj, fără Marian, dacă aşa vrei tu, dar să ştii că nu se lasă el, cu una, cu două…

Până una-alta, ieşeau toate la marele fix. Orice învârteam. Din ce în ce mai bine. Aur, paliac, bijuuri, tot ce sclipea, strângeam. Se făcea cărămida mare, tot mai grea. Dădeam un telefon.

Miuţ, păpuşa, scoatem şi noi la pagubă, în seara asta, o mie, două, să ne simţim boieri?

Ochei !

Săream din pat, dichiseală pă mine, cămăşi fine, cravate dă mătase, sacouri, ochelari italieneşti, numai străineţuri şi direct la ea, că-mi trimetea maşina la scară, domnişoara doctoriţă.

Serj, ai venit! Mi-mi-mi, pisiceşte la mine…

Număr obligatoriu, cam în fugă…

Miuţ, hai că leşin şi mi-e o foame dă mor şi o înnădim la noapte, aşa, pă cinste.

Fuga la “Grădină”. Servim nişte nenorociri d’astea cu nume străine, că era o mare doamnă: diuboneuri, bomarşeuri, printaineuri, stridii, languste, şampanie de câţiva anişori, franţuzească, dom’le. Intelectuală fără mofturi, Miuţ vorbea direct, nu ca ăştia cu mult e dulce şi frumoasă, la ea cuvintele erau cele pă care le auzea dă la mine, dă la bar, dă la clienţi şi mai ales dă la cei cu care lucram. Ăştia să mişcă dă colo-colo, dintr-o ţară în alta. Au legături şi, o dată cu marfa, aduc şi vorbele.

Eram într-un joc mare. Eram boier… Mâncam bine, beam ce-mi poftea inima, iubit până la Dumnezeu, viaţă, trai pă mine, ce nu văzuse neam dă neamu meu! Toată ziulica cu Miuţ. Se întindea leneş pă canapea şi-mi spunea că o trec nişte gânduri nebune prin minte. Şi mă mângâia, lung, cu vârful degetelor.

Serj, tu mă omori pă mine! Mi-e teamă, Serj, să nu iasă rău! Prea sunt nebună dă atâta fericire!

Să ne simţim bine, fata mea, că nu se ştie niciodată! Dacă e să ne fie bine, apoi să tragem din plin. Fie, ce-o fi!…

La bar, într-o seară.

Miuţ fila o gâscă grasă, un barosan cu lovele multe care promitea. Ştiam că avea marfa şi era ea pă fir. Îl făcuse de-i săreau capacele… Când, intră deodată, cine? Marian! Era cu una… Să aşează la masa noastră. Bea. Bea… Fumează ţigare după ţigare şi să tot uita la noi. Într-un târziu zice:

Bine, nene! Lucraţi, lucraţi! Vă merge bine, iar mie mi-a secat dreptu. Aşa-i, nene? Cine face bine, rău primeşte! Aşa-i, nene?

Nu! zic. Nu, Mariane, nene! Dreptu tău, e al tău!

Încercam să-l liniştesc. Nu voiam scandal în local. Era făcut deja şi cu draci, în stare de orice. Îmi strica treburile, tocmai atunci când urma şanju cu gâsca grasă.

Se poa’, Mariane, să crezi tu despre noi aşa ceva?

Spun şi fac cu oblonu la Miuţ să să prindă, să facem treaba şi să plecăm. O simţeam. Era terminată. Speriată toată. Vai dă mama ei, biata fată! Marian să mai linişteşte, mai bea ceva, mai aruncă câte o privire urâtă, da, urâtă, aşa dă te îngheţa, când la mine, când la Miuţ. Îl gineam, nu-l scăpam din ochi. Aşteptam să să spargă buba. Mai bea ce mai bea, io mai puţin, el mai în draci, mai cu foc, dădea pahar după pahar pă gât, facem treaba şi plecăm…

Pă stradă, noaptea.

Serj, nene, în noaptea asta, tu o faci p-asta, adică pe aia cu care venise, iar io plec cu Miuţ.

Avea o privire ca ieşit de la pandaimos (puşcărie, închisoare, ocnă, gherlă, mititica, pârnae, pâr-Nae… Asta face argoul, o limbă cu sinonime şi diminutive. O limbă bogată în sensuri, înţelesuri. Nuanţarea scriiturii depinde şi de felul în care ştii să le cauţi, să le alegi.) Am înţeles ce era cu el. Venise pentru Miuţ. Nu putea trăi fără ea, se simţea umilit, părăsit, tocmai el, care mă sfătuia să nu mă încred, să nu mă las ademenit dă femei, picase în plasa unei femei. O iubea. Şi îl ştiam. Era periculos. O dată, la un restaurant, s‑a legat unu de o fătucă care era cu noi şi nu pot uita ce-i făcuse ăluia. L-a ars scurt dă i‑a luat mau, apoi i-a pus frapiera în cap şi l-a ţinut aşa, în poziţie dă drepţi, câteva ceasuri. Din când în când îl mai atingea la ficaţi de-l ardea pe amărât că ţipa şi să rugau şi ospătarii: “Nu mai da, domnu Marian! Nu mai da! Iartă-l, că nu mai face!” Io eram pregătit. Mă gândeam că nu am ce pierde, asta era viaţa pă care mi-o alesesem, asta trebuia să îndur. Fie, ce-o fi! Apoi, aveam şi io o carabină dă pumn şi dacă dă el, dau şi io şi ce-o ieşi… Până una-alta, mă fac că nu pricep. Cum vine treaba cu Miuţ. 

Nu e voie, Mariane! Nu e voie! Tovarăşa mea e tovarăşa mea! Tu ai venit în local cu fătuca asta, pă care nu am avut plăcerea s-o cunosc. Apoi, spune tu, Miuţ! Spune! Mai ai ceva cu domnu? Spune!

Miuţ bolboroseşte ceva. Îi era teamă, sau cine ştie ce se întâmpla cu ea.

Nu e bine, nene! Nu e…

Şi nici nu termină ce avea de spus că să repede cu capu în mine, să-mi spargă gura. Îi ştiam lovitura, eram gata pregătit. L-am trosnit scurt, cu un pumn sub bărbie că a căzut lat, ca un sac dă cartofi. Era şi băut… Se adunase lumea să vadă, şmenarii, şuţii… Fetele ţipau… Trebuia să ne roim, să nu facem tapaj. Marian s-a ridicat cu greu, ameţit, să clătina dar şi-a revenit după ce i-am dat să bea un coniac. L-am dus la maşina lui. Încercam să-i spun ceva. Să-l fac să înţeleagă că acum alta era calimera. Înţelegerea noastră veche nu mai stătea în picioare. 

Bine, nene! zice. Ai fost mai bun. Acum!… Dar mâine? Mâine, cine ştie? Ne mai întâlnim… Ai să vii singur la mine, la mâna mea! Îţi spun io, nene!…

CAPITOLUL VIII

Bătrânul Mitică Dorobanţu îşi însoţea fiul cel mare, pe Gheorghe, până spre marnea satului. Obişnuinţa lui. “Să facem câţiva paşi, mă, Gheorghe!” În urmă, maşina de la uzină, cu motorul mocnit, gata oricând să se oprească, să-l ia pe tovarăşul director, se poticnea într-un mers liniştit. “Câţiva paşi… E timpul de-a însera şi vreau să-ţi mai spun două vorbe, acu, cât suntem singuri, când nu mai e maică-ta cu gura pă noi. Că doar o ştii. Nu vrea să-i scape nimic. Apoi, am ceva pă suflet şi numai ţie vreau să-ţi spun. Mai multe…”

Merg mai departe cu bătrânul. Poteca, nu prea largă, abia ne încăpea pe amândoi, iarba când mare, când joasă. “Tu, continuă bătrânul, ai băgat la ureche ce spunea mă-ta? Femeie, dar ca mamă, de, ţine la tine, te are la suflet şi să tot teme să nu ţi se întâmple ceva. Dar să vorbim ca între bărbaţi, mă, Gheorghe! Ca între bărbaţi! Tu ştii că numai cu tine vorbesc aşa. Cu frate-tu, Fănică, nu pot. Suntem două pietre tari. Eu cu ale mele, la care ţin, al dracului ce ţin, el cu ale lui şi-mi seamănă. Face numai ce-i trece lui prin cap. Nu zic că nu are cap, dar ce folos că nu îşi pune niciodată întrebarea, cum e binele. Că la liceu l-am ţinut, aşa cum am putut, numai io ştiu, din sărăcie. Că dacă tu te-ai făcut activist şi ai ajuns om mare al puterii, m-ai scos şi pă mine din necaz, m-ai ajutat. I-am dat la şcoli, pă el şi pă surorile tale, Anica şi Geta, le vezi doar, gata de măritat. Dar nu despre ei este vorba mă, Gheorghe. Nu! Despre tine… La tine vreau să ajung…”

Bătrânul privea pieziş. Îl ştiam. Nu era privirea lui. Parcă mă ocolea când voia să mă privească. De obicei se uita drept în ochii mei, semn că-i de bine. Când privea ca acum, era semn rău. Lua vorba pe departe. Ocolea problema. Nici asta nu îmi plăcea. Oare ştie şi el ce ştiu eu? Iar dacă ştie, de ce nu spune? Direct. Ce şi cum. Aflasem din şedinţe, de la judeţ, că se fac rotiri, că se pregăteşte ceva în stil mare. Ei, da! Poate voi fi schimbat, adică rotit. Dacă este aşa, ce mi-o fi dat să ajung? Din nou la Depou? Poate! Meseria nu mi-o ia nimeni din mână. Va fi mai greu la început, dar numai la început. Pe urmă, mă ajustez eu cum pot. Ce să fie atât de rău? Că renunţă partidul la mine? Da! La asta nu prea mă aşteptam după atâţia ani. Câţi să fie? Vreo douăzeci!… Numai în munci de partid, numai pe drumuri, sarcini, câte şi mai câte… Şi, dintr-o dată, hopa, la munca de jos! Ce vrea bătrânul? E supărat că nu-i spun ce mă frământă? Ce se întâmplă? Sau ce?… Numai ce-l aud.

“Gheorghe! Mă băiatule! Boul zbiară, vaca mugeşte, calul nechează. Tu, om de partid, om politic adicătelea, cu ceva carte şi pregătire la viaţa ta, despre oameni, tu, de ce nu poţi să-mi spui mai mult? Doar munca asta de partid nu te-a tras acolo între dobitoace? Dar să o luăm altfel. Mai mult şi mai mult contează vremea în care trăieşti. Mai mult decât lumina, aerul, apa… Înţelegi ce vreau să spun? Tu ai urmat drumu tău. Bun!… Aşa erau vremurile. Şi nu am zis nimic. Fănică a urmat drumul lui. Aci m-am băgat, că io îl ţin prin facultăţi, pă spinarea mea şi iaca, trece el de colo-colo, din facultate în facultate şi nu iese din el nica. Înţelegi? Speranţa mea tot tu ai rămas. Mă mândresc cu tine. Nu poţi să vezi ce-i în sufletu unui părinte. Cască ochii, ciuleşte urechile, deschide gura la puterea forţei de curaj, îţi spuneam când ţi-ai ales drumu ăsta! Nu intra în clica proştilor! Treci mai departe! Nu lăcomi! Sunt, mă, Gheorghe, cuvintele pă care ţi le spuneam mereu când treceai pă acasă? Sunt! Dumnezeu mi-e martor! Dacă e aşa cum vorbeşte lumea, apoi drumu tău nu a fost bun! Şi atunci, eu ce să mai cred?”

Va să zică, asta era! Eu simţeam pe viu ce spunea el. În ultima vreme, asistam la schimbări peste schimbări. Noul conducător dădea peste cap tot ce fusese înainte. Voia altceva, sau pur şi simplu îşi potrivea mai bine ani lungi de domnie? Simţeam pas cu pas, hotărâre de hotărâre, cum partidul devine protoeria lui. Se lepăda de vechea gardă. Îşi alegea oameni noi. Ce să fac? La şedinţe eram încolţit. Planul la uzină nu se mai putea face decât pe hârtie, umflat din burtă, că aşa erau indicaţiile. Ce urma? Trecerea mea pe linie moartă. La cultură, sau la sindicate!… Aveam în uzină vreo trei ingineri, oameni pregătiţi extra, nimic de zis. Din zi în zi, mă aşteptam să-mi ia locul unul din ei. Ba, se spunea în şedinţele de partid, că nu mă consult cu personalul tehnic, de specialitate. Am ajuns şi aici!… Era un joc bine calculat şi cam ştiam eu de unde vine. Secţia de cadre de la judeţ lucra mână în mână cu securitatea. Se pregătea dosarul meu, se umfla bine, erau destui informatori şi în jurul meu, mai că aş face vreo greşeală, ca să aibă motive întemeiate să mă arunce din funcţie. Era de aşteptat. De mult vedeam că sunt depăşit de o mulţime de probleme. Nu mai era ca atunci când intram într-o secţie, îmi dam iute haina jos de pe mine, îmi luam un halat şi nişte scule, montam sau demontam ceva, dădeam mâna cu muncitorii, le uram succes şi gata. Uzina se reprofila din mers, iar eu nu mai făceam faţă. Rămăsesem la câteva formule învechite. Să tragem tare, tovarăşi! Să ne mobilizăm, tovarăşi! Şi câte, altele… Nu mai mergea aşa! Pe bătrân asta îl preocupa, probabil. Se gândea, ca orice părinte, la viitorul meu, la familia mea… Cine ştie? 

“Mă, Gheorghe, lumea vorbeşte cum că toate câte se petrec în sat, cum şi în ce fel a ajuns averea colhozului şi pă mâna cui, că de la tine să trage. Că tu i-ai pus în fruntea bucatelor şi de douăzeci de ani nu-i mai clinteşte nimeni din loc. S-au ajuns, s-au îmbuibat. Şi cine mă? Nişte sărăntoci. Nişte ăia, dă nu dădea pă ei nimeni, altădată, două parale. Io nu zic ca lumea. Io gândesc ca mine. Dar un dram dă adevăr tot este. Şi ce să spune aci, să aude, fii sigur de asta, sus. Nu mai departe decât zilele astea, mă caută unu, Gioni Puşcaşu, de-i spuneam noi, în prizonierat, Colonelu. Mi-a spus că nu-i dă bine cu tine dacă să interesează dă tine securitatea. Atât mi-a spus şi a dispărut. Un om cam tănău şi ăsta! Are gărgăunii lui. Dar dacă a venit el, special, să-mi spună, apoi e ceva. Mă gândesc şi io, că tot nebunu dă Gioni Puşcaşu mi-a spus să fii atent, să ai grijă…

Dar să revin la problemă, cum să spune la şedinţe. Preşedinte l-ai pus pă Radu Bogatu şi nu să mai clinteşte dă acolo, dă parcă l-ar fi căcat mă-sa preşedinte. L-a pus alde Dorobanţu, zice lumea. Dar ce-i mai rău în trebuşoara asta, este că nu Radu Bogatu este tartoru. Nu! Toată lumea ştie, tot satu, că tartor este Baracu. El e capu! Şi de al dracului ce e, i-a zis lumea şi Îmburicatu, că i-a crescut burta şi merge ţanţoş, cum îl ştii, dă i se leagănă burdihanu în faţă ca la vacă, gata să fete. Poate că nu ştii, dar şi-a adunat toţi finii pă lângă el, şi dă unde avea vreo doişpe fini pă vremea ta, acu are vreo douăzeci şi toţi la loc bun. Năşicu Baracu să trăiască! Poţi tu să spui că-i prost? Nu e prost! Politica la el o învârte pă cinci deşte. Nu suflă nimeni nimic în faţa lui. Are oameni peste tot, pă la judeţ, cară, să ajută, din averea colhozului. Nu mai departe decât acu câteva zile, mă cheamă la şedinţă. N-am ce face, că nu mai puteam ţine în mine şi le zic. Mă, tovarăşe preşedinte, mai schimbă dom’le potera asta, cu clica lu Baracu magaziner şi finii lui paznici! Că dacă l-a pus paznic pă Gogu Privegie la început, că-i era fin, acu l-a adus şi pă Sandu Udatu, tot fin şi tot paznic. Să uitau la mine năuci, dă nu le venea să crează. Păi, cum nea Dorobanţe? Zâmbeşte a râde la mine, din prezidiu, cam cu subînţeles, Radu Bogatu. Cum vine treaba? Putem noi renunţa la nişte oameni dă nădejde, tovi verificaţi, care au făcut şi au dres pentru progresul şi mersul înainte al ceapeului? Nu se poa’! Să-ţi spună şi tovul Gheorghe, fiu-tău, nea Dorobanţe, dacă se poa’! Aci, partidu hotărăşte! Nu de alde noi… Aşa a zis.

Dar io nu mă las. Lasă, tovarăşe preşedinte, că prea s-au îmbuibat unii şi prea le-a ieşit pielea prin os la alţii şi nu e drept! Ce are a face fiu meu cu asta? El cu ale lui, noi cu ale noastre. Numai ce să ridică Îmburicatu dă Baracu şi ia cuvântu. Îl ştii. Îi merge gura. Le întoarce ca la Ploieşti. Zice. Că tovarăşu, adică io, io tovarăş cu el, dar treacă-meargă! Că io pun greşit problema. Că de ce nu văd decât paiul din ochiu altuia. Că tovarăşa Dorobanţu, adică maică-ta, este la secţia dă pui dă când s-a înfiinţat? Că tovarăşu Dorobanţu e la viţei? Adică io. Şi mai zice. Una e să dai la sapă şi să bei apă cofleşită pă arşiţa dă foc şi alta e să stai la pui, sau la viţei… Mai iese, mai pică, lapte, carne, una, alta! Ştim noi!… Este, nea Dorobanţe, îmi spune şi lumea din sală râdea şi iar râdea…

Dar nici io nu mă las şi-i spun că şi io şi nevastă-mea suntem printre cei mai bătrâni din ceapeu şi merităm cu vârf şi îndesat locu la care muncim. Nu se aşteptau la aşa ceva de la mine. Io şi cu maică-ta am muncit cinstit. Nu am dus acasă un capăt de aţă. Nu că nu aş fi putut să fur, că doar toţi fură, dar m-am gândit şi la obrazu meu şi la al tău. De ce să zică lumea că aşa şi pă dincolo. Că îl are pă fi-su mare şef şi se îmbogăţeşte din averea colhozului! Nu!

La şedinţe luam cuvântu şi spuneam mereu, când era cineva de la judeţ, o chestie cu laptele ţării, cu angajamentu faţă de clasa muncitoare, să asigurăm producţie peste plan şi câte şi mai câte. Se învăţaseră cu mine să le fac jocu. Mă lăuda întotdeauna ăla de la judeţ şi mă cita la pozitiv, la concluzii, deşi io ştiam alta. Că de fapt, mai mult să fură şi să pierde din laptele ţării decât să dă la industrializare. Că viţeii sunt declaraţi morţi înainte de fătare şi tot aşa… Dar am tăcut şi uite unde am ajuns!

Le mai spuneam io uneori, să nu mă creadă prost, că vezi doamne, nu văd şi nu aud. Mă, duceţi-vă la furat, dar fără mine! Umblu printre voi, vă ştiu păcatele, dar nu mă bag în clica voastră. Asta nu înseamnă că am uitat ce sunt şi ce vrea partidu dă la voi. Îi luam în glumă, dar io ştiam că să prinde, că tot timpu să fereau dă mine, ca să nu duc vorba, chipurile, la tine. Maşinărie, mă, Gheorghe! Le-am stat ca un ghimpe în coaste tot timpu. Şi şi-au făcut oameni peste tot, oameni cu putere, şi acu, nu mai au nevoie dă tine şi nici dă mine. Să cam leagă una dă alta. Tu, acolo, cu problemele tale. Io, aci, cu ale mele. Dă câteva vreme, bag seamă că să uită ei la mine ca la un mort. Păi, cum devine chestia asta? Până mai ieri eram nea Dorobanţe în sus, nea Dorobanţe în jos, că nu să poate fără să să consulte, auzi, cu mine. Că eram io Mafalda să le ştiu pă toate şi dintr-o dată, s-a învechit sita. Nu mai merge ca înainte, neam. E aci, mă, Gheorghe, o chestie care să cam leagă cu tine, mi-am zis. Dacă ăştia au schimbat macazu, înseamnă că nu-i bine, că ceva să întâmplă cu Gheorghe pă la judeţ. Mă, băiete! Nu dă mine devine chestia. Eu mă simt bătrân. Dar tu? De tine mă tem! Iar dacă este aşa cum umblă vorba, că eşti pă ducă, apoi să ştiu şi io, că doar sunt taică-tu, care te-a crescut”.

Bătrânul s-a oprit din vorbă şi a stat în loc să-şi mai tragă sufletul. Îl vedeam pentru prima dată, aşa cum spunea el. Îmbătrânit, cam fără putere, de parcă pierise tinereţea pe care i-o ştiam dintotdeauna pe chip. Îi vedeam anii grei, înduraţi în tranşee, gerurile din prizonierat şi îi înţelegeam mai bine ca niciodată, acum, vorbele pe care le spunea când eram mic, când l-am surprins mergând în urma lui. Îmi amintesc cum călca de pe un picior pe altul şi la fiecare pas se oprea, ofta şi pronunţa nişte nume, care pentru mine nu însemnau nimic. “Ah, Odessa! Ah, Sevastopol! Ah, Cotu Donului! Ah, Irkuţk!” Ce-i taică? l-am întrebat. “Ei, ce să fie! Pă acolo am mai primit câte o schije, sau am îndurat frig, sau foame, am mai degerat şi m-am ales cu nişte dureri care nu să mai drege decât cu zeamă de clopot. Asta e, taică!”

Îl înţelegeam. Vorbise cât se poate de limpede. Se gândea bietul om la mine. Dar, dincolo de toate, parcă era şi ceva din mândria lui la mijloc. Doar îmi spusese mereu că numai cu mine se mândrea. Îi intrase lui în cap că eu, spre deosebire de fratele meu, Fănică, îi sunt mai aproape, mai pe potriva lui, poate mai înţelegător. Mai ştiam că nu prea i-a plăcut munca mea de partid, drumul meu, dar tot atât de bine ştiam că i‑a plăcut să se mândrească cu mine, să fie cineva în sat, să fie respectat, nu pentru altceva, ci pentru munca lui, pentru copiii lui şi atât. Iar eu, fără voie, prin funcţiile pe care le-am deţinut, prin poziţia mea în partid, îl ajutasem să se simtă cineva. Când am plecat din sat şi am renunţat la tot, la Ilinca, la funcţia de instructor, a fost primul care m-a înţeles. “Du-te, mă, băiete, în lumea ta! Ia-ţi o fată care ţi să potriveşte! Ilinca nu-i dă tine! Tu ai drumu tău. Du-te!” Şi l-am ascultat. Nu prea i-a plăcut de Laura şi cu atât mai puţin de soacră-mea. “Sunt prea cocoane, mă, Gheorghe, pentru noi. Dar dacă ţi-a plăcut ţie, zicea, nu mă bag. Nu trăiesc io cu ele. Tu trăieşti. Dacă o iubeşti, ia-o! Urâtă nu-i! Proastă nu-i! Şi nici săracă nu-i! Ia-o! Şi să-mi faci nepoţi. Câţi o da Dumnezeu. Atâţia să-mi faci!” Aici, este adevărat, nu l-am bucurat. Laura spune că-i prea devreme să avem copii, dar au trecut vreo doisprezece ani şi copii tot nu avem. Mai ştiam că bătrânul cam ocolea problema, nu-i pica bine. “Lasă, mă, Gheorghe, spunea, că vin şi copiii! Noi suntem un neam cam întârziat la copii. Şi io v-am avut pă voi târziu…” Dar spunea şi el o vorbă ca să nu-mi pierd curajul.

Altădată, discuţia cu el era mai puţin încordată. Îl ştiam cam certăreţ din fire, gata de harţă din orice şi pus pe vorbă, când serioasă, când glumeaţă. “Ai venit?” îmi spunea. Pe faţa lui se citea bucuria. “Ce să mai aude pă acolo, pă la stăpânire? E bine, zici? Dacă-i bine, bine să fie!” Nu mai spunea multă vreme nimic, doar se bucura. Continua însă să mă urmărească şi să mă citească după ochi. Când aveam ceva pe suflet, vreo supărare, mă ghicea şi nu mă lăsa până nu afla ce şi cum. Îi plăcea să mă vadă cât mai des pe acasă şi să-i aduc câte ceva, un nimic acolo, dar să-i aduc, să-l bag în seamă. Toată viaţa muncise şi adusese numai el, acum se mândrea, nevoie mare, că a ajuns să-l ajute copiii. Primea ce-i aduceam şi spunea: “Lucru mare, dom’le! Lucru mare! Să ţină copiii la tine, să nu te dea uitării!” La plecare, deşi se ruga de mine să iau ceva, refuzam. Toţi luau, la toţi le dădea câte ceva, mai ales că plecau la cămine şi internate, numai eu îl refuzam. “Am taică! Am! Nu îmi da mie. Am…” “Ai, spunea. Da, bine că ai ajuns să ai şi să-mi dai tu mie. Că atunci când trebuia să-ţi dau, ţi-am dat. Ţi-am dat, sau nu ţi-am dat?”

Mă conducea până la ieşirea din sat şi-mi mai spunea de-ale lui. Uneori îmi amintea: “Bomboane, mă, Gheorghe! Bomboane pentru mă-ta mare! Că-i place, ca la copii. Nu pentru mine. Nu mai mănânc io bomboane! Aşa… Tutun, zici? Apăi, tutun da, poţi să-mi aduci, deşi am io de-al meu şi-s cam deprins cu el. Dar dacă vrei tu, bine. Tutun.” Şi pica pe gânduri. Apoi, după câţiva paşi, reîncepea vorba, numai pentru el parcă. “Tutun să-mi aduci, că nu te plâng io pă tine. Ai tot ce ţi-ai visat. Ai visat, mă? Spune, că doar io sunt tac’tu! Mie poţi să-mi spui! Ai… Dar ţine minte o vorbă dă la mine. Cu bani lucrează toţi proştii. La obraz, lucrează numai oamenii. Să rămâi om, oricât ai avea! Şi vino mai des! Sau nu te lasă aia?”

Spunea aia apăsat. Aia era Laura, nevastă-mea. Avea ceva pe suflet şi nu se lăsa până nu spunea. “Vino mai des, că nu te costă! Maşină ai! Şofer la scară ai! Numai tu să vrei să vii. Când mergeai pă jos doişpe kilometri şi desculţ prin praf, veneai. Acu, că te-ai boierit, vii din an în Paşti. Sau nu-ţi dă voie cocoana? Ce să-ţi fac taică, dacă te-ai măritat? Tu ai vrut aşa, io nu m-am băgat. Treaba ta! Ce să-ţi fac? N-ai timp? Cum? Să-mi explici tu mie, cum? Va să zică, io am timp şi tu ştii că io muncesc, nu mă încurc. Păi, ce, e dă colea să toci la furaje pentru atâţia viţei? Două sute am pă cap! Să râneşti la ei, să le dai apă, ce-i dă colea? Şi nu mă plâng dă timp. Vin acasă şi mai fac şi acolo câte ceva, ca tot omu în bătătura lui. Şi el n-are timp!”

Se oprea, îşi frământa între degete o ţigare şi schimba vorba. “O să plouă? Tu ce zici? Dacă nu dă Dumnezeu o ploaie, nema porumb, nema legumă, ce mai!… Şi să nu uit!” Spunea aşa într-o doară, de parcă nu era ceva important. “Poate vorbeşti tu cu Radu Bogatu, să nu-mi dea pă cap muntenii. N-am nimic cu ei, dar nu mă împac la muncă. Io am rostu meu. Că ne-am comasat cu muntenii din cătune, de i-a adus la noi în ceapeu, să facă, cică, o unitate mai mare. Să nu rămână muntenii pă dinafară. Aşa a spus Radu Bogatu şi i-a băgat la noi în colhoz pă toţi. Vin muntenii slăbănogi şi gălbejiţi, cu muntencile lor grase şi roşcovane la noi, la bucate, dar la muncă nu prea să îndeamnă. În schimb, să-i auzi la şedinţe. Nu le ţii piept. Vorbesc. Şi ce nu vorbesc! Corect, de gradu întâi! Iar Radu Bogatu înghite, că nu-i prea dăştept. Dar nici prost nu‑i. E mişmaş. Aşa şi aşa. E Radu Bogatu, preşedintele. Feriţi-vă dă mine că-s periculos, le-a spus muntenilor când am făcut una cu ei. La ăştia le plăcea să ducă doi saci acasă şi unu la colhoz. Iar cu ţuica, era şi mai şi. Beau muntenii, cot la cot cu muntencile, dă sting. Toată ziulica la MAT. Şi le-a zis Radu Bogatu să mai stea şi pă câmp că ne-a năpădit buruienile. Şi numai ce s-a repezit una la el, o munteancă bună dă gură, Tătăuca, de-l ţine pă unu cam prost, de-i zic oamenii Tătăucu. Tovarăşe Radu, zice Tătăuca, io ştiu că din prost, select nu să face! Auzi, mă, Gheorghe, ce i-a trecut prin cap muntencii, de s-a bâlbâit Radu Bogatu şi n-a mai ştiut ce să răspundă. Zicea munteanca să să facă select. Adică să-i pună şi pă ei în conducere, că nu le convine. Că au pus averea lor la un loc cu noi, dar în conducere n-au pă nimeni. În schimb, aici nu mai poate merge că se împiedică la tot pasul dă proşti. Să mergem numai cu dăştepţii înainte, zicea. Înţelegi, tu, cum vine asta?

Dar numai ce ia cuvântu Mitică Baracu, tartoru. Fă, Tătăuco, parcă era vorba de muncit şi de furat şi nu de select. De unde până unde select? Că dacă tot furăm, ce ne facem cu obligaţiile faţă de clasa muncitoare. Auzi, cum a luat-o Îmburicatu de Baracu? El, care a încălicat cu finii lui pă toată averea colectivului! El tot magaziner, iar finii lui, ba preşedinte, ba brigadier, ba paznic. Dar nici Tătăuca nu să lasă. Mă, Baracule, zice, tu ţi‑ai cam făcut suma! Iar cu obligaţiile faţă de clasa muncitoare, îţi spun io unde te doare pă tine dă clasa muncitoare. Aici, zice ea şi să bate tare cu palma pă cur. Aici te doare, mă, Baracule! Şi să vezi râs în sală. Dată dracului munteanca!

Aşa că, spune-i tu lu Radu Bogatu să nu mă amestece cu muntenii că nu vreau să am de-a face cu ei. N-am nimic cu ei, dar aşa a fost de când mă ştiu. Muntenii cu ale lor, noi, cojanii, cu ale noastre. Nu ne-am amestecat.”

Bătrânul a ridicat capul şi s-a uitat o dată la mine scurt. Se înnoptase. Dinspre pădure, parcă pica ceaţa cu vuiet. Acoperea tot. S-a făcut şi mai întuneric. Eram cu gândurile mele şi aşteptam să mă lămurească el. Pentru că tăceam, s-a oprit în loc nedumerit şi şi-a dat pălăria pe spate, ca şi cum ar fi vrut să spună că de ce tac. Apoi a continuat să meargă pe lângă mine, călcând mai apăsat. Mergeam tăcuţi şi îngânduraţi amândoi…

Deodată se opreşte. “Mă, Gheorghe, spune, asta bătrână, mă-ta, la pui, a vorbit cu nevasta lu Sandi Chioru. Că e pă ducă fi-tu, fă, zice aia. Auzi, ce era la gura ei! Cum? A zis şi mă-ta, că doar o ştii că nu-i proastă. Le spune dă ustură. Fă, a lu Sandi, e mai mare ca oricând Gheorghe al meu! Casă boierească are! Maşină la scară are! Nevastă tânără şi frumoasă are! Cocoană, fă! Cocoană! Că se trage din familie de oameni bine, nu mămăligari ca noi. Că doar nu voiai să ia una dă la noi, cu negru sub unghii şi călcâiele crăpate. Numai italieneşte să vorbeşte în casa lui, că io, o proastă, nici nu înţeleg când vorbeşte mă-sa cu fi-sa. Zicea o dată: nu mi piace! Ce zice, maică, îl întreb pă fi-miu? Că nu-i place! Nu vezi că seamănă a româneşte? Seamănă pă naiba! Dacă seamănă, de ce nu zice cum să zice?… Dar ce să spun, cocoană, fă!…

Dar nici aia a lu Sandi nu a tăcut. Pă semne că ştia ea ceva de la bărbată-su, că umblă şefii pă la ei în cârdăşie, zi de zi, să-şi umfle portbagajele. Cocoană, zici? Dar fi‑tu, cum vorbeşte cu ele? Tot nu mi piace? Că doar e om de partid! E director! Auzi! Şi să scălâmbăia şi dăi râs pă ele acolo, la pui. Râdeau, chelălăiau, piuiau şi să uitau cu înţeles una la alta. Ca să mai zică a lu Sandi. Azi eşti, mâine nu mai eşti! Ce-o fi vrut să spună? A tăcut mă-ta şi tu ştii că ea nu tace şi a venit făcută borş acasă şi s-a pus pă bocit. Ce ai, fă? Ce ai? Şi numai după ce am înjurat-o de altar şi dumnezei, s-a mai liniştit şi zice. Aoleo! Aoleo! Amărâtu! Amărâtu! Ce amărât, fă? Ce amărât? Vorbeşte! Gheorghe, zice! De ce, fă, amărât? Că vorbeşte lumea. Că vai dă tine. Că ajungi rău… I-am spus io ce i-am spus, dar ea o ţine pă a ei şi mi-a închis gura. Cu ce crezi? Că nu-i proastă. Ascultă-mă pă mine, că doar trăiesc cu ea de-o viaţă! Că dacă o fi să te schimbe, să duce munculiţa ta şi nu tu uzină, nu tu nimic. Aşa îi mergea gura. Gândeşte-te şi tu acu. E mamă şi ea şi suferă. Vezi, ce şi cum faci ca să pici bine. Că nu la mine mă gândesc, ci la tine. E drept că nici mie nu-mi place să-mi râză în nas unu ca Radu Bogatu sau Sandi Chioru. Că altădată îşi ridica pălăria şi să pleca în faţa mea şi din să trăieşti, tovule! nu mă scotea. De-i spuneam io. Mai las-o, mă, Bogatule, că nu suntem ca pă vremuri, să umblăm cu ploconeli! Iar el îi da înainte. Dar tovul Gheorghe, ce mai face? Munceşte? Munceşte, că munca dă partid e grea. Că dă sarcini nu să plânge nimeni, mai ales în industrie. Dar nici la noi nu-i uşor. Că avem şi noi sarcinile noastre. Că ţăranu pă teren, tot o fabrică este!

Auzi, ce i-a trecut prin cap lu Radu Bogatu! Că nu şi-a pus nimeni întrebarea, că agricultura e fabrica cea mai mare a ţării! Să consulta, chipurile, cu mine. Mă întreba toate fleacurile. De parcă io nu ştiam că nu dă nici cât o ceapă degerată pă vorbele mele şi tot cum îl taie capu pă el face.

În una din zile, vara asta, pă seceta a mare, mă opreşte în mijlocul satului să-mi ceară părerea. Auzi, mă, tovule Dorobanţe, ce spunea munteanu ăla de Vlase? Că, dacă nu plouă şi nu plouă, să facem ca pă vremuri. Să scoatem popa cu icoane, cu prapuri, cu cădelniţa la capu satului, să umble pă câmp şi să facă slujbe. Ca să să îndure de noi Dumnezeu, că ne-am păcătoşit şi să dea ploaie. Auzi! Păi, dacă să află la judeţ, nu ne ia mama dracului? Că, ce-o să să spună? Că stăm prost cu educaţia ateistă şi ştiinţifică!… Ce zici? mă întreba, dar nu aştepta răspuns şi o lua din loc. Aşa, chipurile, mă consulta…

Io o luam în serios şi mă ţineam după el şi-i spuneam ce credeam că-i dă bine. Mă, Bogatule, ce ţi-au trebuit ţie muntenii aci, în colhoz? Nu ne stătea nouă bine şi fără ei? Lasă asta, zicea, că nu pică bine! A fost sarcină înaltă de partid! Sarcină dă comasare! Ce ar zice fi-tu, dacă ar auzi că te opui sarcinilor de partid şi mai faci şi ură de rasă? Auzi, la ce mă băga! La ură de rasă… Adică io îi urăsc pă munteni. Şi dacă i-am spus aşa, apăi alceva voiam io să ating. Că ştia toată lumea ce e cu el şi muntenii lui. La vârsta lui, să tot învârtea pă lângă o munteancă, de o ştia toată lumea că-i soi bun, cam rea dă muscă. Dar tocmai el, ditamai preşedintele, să să învârtă pă lângă aia, nimeni nu credea. Până l-a zgâriat o dată bine Diţa, nevastă-sa. Că asta nu e ca altele, să mai închidă şi ea ochii. Eh, bărbat şi el! Nu şi nu! S-a dus la aia şi i-a spart geamurile dă la casă, ziua în amiaza mare şi l-a scos afară pă Radu Bogatu, de ziceai că-i un copil căcăcios.

Aici e aici! El nu, că s-a dus la munteancă să-i dea sarcini pă linie de ceapeu. Ce sarcini, mă! S-a înfipt Diţa în el. Îţi dau io ţie sarcini. Şi dăi cu pantofu în cap, până acasă, pă toată uliţa mare halimai dă să strânsese lumea ca la urs. Poate Diţa nu i‑ar fi făcut-o, dar să cam dusese buhul, mă Gheorghe, şi să gândea şi ea la una, la alta. Ce, nu era altu să-i ia locu? Ba, bine că nu! Prea era, că dacă la început nu prea se înfigea lumea să ia funcţii în colhoz, acu a văzut cum e bine şi vrea. Trag toţi la funcţii. Cine nu a văzut că merge bine dacă ai pă mână averea colhozului? Aşa că lumea s-a învăţat, s-a schimbat, e altceva decât înainte…

Îţi spun ţie, să ştii, că ţăranii nu sunt proşti. Să adaptează. Să minte acolo sus, la vârfu puterii, învaţă şi ei să mintă. Să vorbeşte mult în discursuri, prin presă, la radio, la televizor, apoi nici ţăranii noştri nu să lasă mai prejos. Vorbesc şi ei. Dă unde înainte le mai era ruşine la obraz, să mai codeau să ia cuvântu în şedinţe şi să spună minciuni, acu, nu-i mai opreşti. Ia-l pă Sandi Chioru! Îl ştii. Nu era în stare să rupă două vorbe. Acu, să-l auzi în şedinţe. Că e mare brigadir şi să plânge că nu să face planu la cultura mare pentru că stăm rău cu conştiinţa socialistă!… Auzi, mă, Gheorghe, cu ce stăm noi rău şi pentru ce nu să munceşte? Pentru că nu avem formate, cică, trăsăturili omului nou şi multilateral dezvoltat!… Asta ce-o mai fi? Dar tot Sandi explică cu “Scânteia” în mână, de abia silabiseşte, că acolo, chipurili, scrie aşa ceva. Când vom avea toţi conştiinţă din asta, apoi o să curgă numai lapte şi miere şi că o să trăim ca-n sânu lu Avram. Apoi, în şedinţe are el o vorbă. Cine nu cadrează şi nu corespunde omului nou, dăm cu el dă pământ. Cine ar fi crezut, mă, că Sandi Chioru poate să scoată pă gura lui proastă aşa ceva? Cine? Dar dacă nu ar spune el asta cu datu dă pământ, atunci s-ar fi găsit altu să zică şi să-i ia locu. Asta a învăţat rumânu nostru, mă, Gheorghe! Ca să nu dispară… Că altmintrelea, ce fel de ţăran mai e? Nu mai e nimic din ce a fost! Nimic! Pă vremea mea, ţăranu să lăuda cu gospodăria lui, cu animalele lui, cu ce avea din munca lui cinstită. Acu, să laudă, fără ruşine şi în gura mare cu ce are din furat. Că dacă averea colhozului, cum se spune, este avutu tuturor, de fapt, este al nimănui. Fură şefii, fură şefuleţii de tot felu, fură şi ţăranu. Cât poate şi el, dacă mai are loc dă ăia mari…

Iar toamna… Apoi toamna, ce crezi tu că-i pă câmp? Să alege prafu şi pulberea de munca noastră. Sunt aduşi elevii, soldaţii şi deţinuţii la cules. Dandana mare! Mişună activiştii dă tot felu, dau indicăţii şi pleacă cu sarsanaua plină. Iar roada să risipeşte. Ce are a face elevu sau soldatu cu roada noastră? Ce-l trage pă el inima? Ducă-se! Jaf rămâne în urma lor! Aşa că nu mai merge! E pă ducă tot, dar nimeni nu se sinchiseşte. Şefii sunt puşi toţi pă căpătuială. Să vezi ce casă şi ce gard şi-a trântit Radu Bogatu! Da, ce cruce şi ce cavou îşi face! A şi cărat materialu şi a tocmit meşteri de la oraş. Parcă ai noştri nu-i puteau face ceva, acolo, să să îngroape!

Până şi Sandi brigadiru, are gard de beton, înalt, să nu să vază nimic în curtea lui, ce şi cum învârteşte, că doar ştie toată lumea că fură din averea ceapeului dă stinge, mână în mână cu Baracu şi cu paznicii lui. La nunta fi-si, nevastă-sa avea rochie de lameu, cu sclipici, că aşa au toate nevestele şefilor din sat. Iar el, Sandi, ca să nu fie mai prejos, şi-a pus papion. Auzi, mă, Gheorghe! Sandi Chioru la papion! Dacă nu aş fi văzut cu ochii mei, zău că nu aş fi crezut! Şi n-am ce face şi-l întreb. Mă, alde Sandi, nu te strânge papionu? Dar el s-a simţit atins şi odată să uită la mine cu ochiu lui teafăr şi-mi spune că de ce mă iau dă el. Că doar e la nuntă şi fiecare să poartă cât mai elegant, zice. Aşa e modern, mă, tovule! Mă, Dorobanţe! Că trebuie să ţinem pasu cu tineretu. Că aşa a vrut giner-su, tecnicianu. Că a văzut într-o revistă străină, că aşa să poartă, că-i ultima modă în occident, acu. Dar nu am ce face şi-i mai spun. Dar la nunta ta, mă, Chiorule, tot aşa s-a îmbrăcat tac’tu? Tot la ultima modă? A tăcut. A dat din mână, chipurili, că nu pricep nimic şi a mai spus că nu am orizont, deşi te am pă tine om mare de partid şi pă Fănică student, tot retrograd şi înapoiat am rămas… Bine că eşti tu avansat pentru că ai papion, i-am spus şi de atunci să tot uită urât la mine… Om însemnat de Dumnezeu, ca să te fereşti dă el. Că ăştia cu ochii cărăbaşi sunt însemnaţi ca oameni daţi dracului, anume să-i ocoleşti. Asta s-o ştii dă la mine şi s-o bagi la cap! Unu e lăsat de Dumnezeu ciung, altu strâmb, altu chior şi tot aşa, ca să ştie omu cu cine are de-a face…”

Bătrânul mă luase cu vorba. O dusese uşor, fără să-mi dau seama, spre glumă. Poate anume ca să nu plec supărat. Îl ştiam. Aşa îi era felul. Spunea ce avea de spus, apoi, pe ocolite, începea o flecăreală, despre una, despre alta, ca să mă îmbuneze. Ştia însă ceva. Ce trebuia de făcut, făcuse. Adică, mă avertizase în felul lui şi mă lăsa apoi să judec eu ce-i drept, ce-i mai cu minte de făcut. 

Ne apropiam de locul unde mereu ne despărţeam. S-a oprit acolo unde drumul mare ce ducea la biserică se bifurca. Şi-a scos pălăria, semn că el se întorcea acasă şi că mă salută. Şoferul ştia şi a oprit maşina în dreptul nostru. Bătrânul s-a aplecat uşor spre mine. “Mergi sănătos, Gheorghe! Vezi, să faci ce crezi tu că-i mai bine! Mergi sănătos!” Şi fără altă vorbă s-a întors brusc şi a dispărut în urmă, cu pasul lui apăsat…

***

Despre eroism auzeai fel de fel de întâmplări, dar le ironizai ori de câte ori aveai prilejul. Şi ţi-a fost dat tocmai ţie, deşi nimeni nu va afla niciodată toate amănuntele, să fii eroul unei asemenea întâmplări. Apoi ai dispărut o vreme…

Într-o seară era bal mare la club şi ai apărut deodată. Intri nepăsător, dar cu aliură de eleganţă şi distincţie, arunci o privire ici-colo, saluţi câţiva cunoscuţi şi te opreşti lângă o fătucă îmbrăcată curăţel. O priveşti adânc în ochi, o prinzi de bărbie, fata se fâstâceşte, roşeşte toată, nu o cunoşteai, era normal, nu puteai cunoaşte chiar toate fetiţele de pe şantier, dar mergeai la sigur. Venise împreună cu alţi absolvenţi de profesională, de pe undeva, din nordul Moldovei. Pe acolo, industrializarea mergea mai încet şi era forţă de muncă în exces, în lumea satelor. Nouă ne cam plăceau moldovencile. Erau mai altfel decât ale noastre, sau pur şi simplu erau mai noi. “De unde eşti, fătucă?” ai întrebat, surprins ca şi noi de ochii ei mari, albaştri şi trişti, de năsucul ei aruncat în vânt, de părul ca mierea. “Nu te-am mai văzut pe aici!” Ea a îngăimat ceva, iar tu ai înţeles, chiar în hărmălaia făcută de Titi Bateristu: “Ipoteşti”. De pe acolo adică şi ai mai spus: “Aha! Poezie, poezie!” Un pupic pe frunte, părinteşte, pe care fata l-a primit, deşi nu se aştepta şi toată seara a stat numai cu ochii pe tine.

Continuând să saluţi cunoscuţi şi necunoscuţi, bine dispus, te opreşti lângă orchestră. Îi cunoşteai pe toţi şi vă permiteaţi fel de fel de glume. “Ce faceţi, bă?” “Meserie, nea Pericles! Ce să facem? Dacă asta este pedeapsa noastră. Mai pe la clubul tinereţii, mai pe la o nuntă, mai iese, mai pică… Noi să fim sănătoşi şi să trăiască nea Fane Pericles, protectorul artelor! Să-ţi facem una pe cinste, ca pentru matale… Că toată lumea ţi-a dus dorul! De fetiţe, ce să mai vorbim! Au curs râuri de lacrimi, neică Fănică”. I-ai dat un ghiont lui Romeo Acordeonistu, că doar el te întrebase şi-ţi cunoştea preferinţele, atunci când veneai la bal să te distrezi. Uneori îi puneai să-ţi cânte “Zaraza”, o luai pe Tanţi Sudoriţa, una subţirică, cu picioare lungi, din formaţia de dans tematic şi o învârteai de-i uimeai pe toţi. Ţi se făcea loc şi mai cereau şi bis. Atracţia serii, ce mai! Comandai rock, terminai cu vals şi toţi credeau că eşti dat naibii… Îi cinsteai pe băieţii din orchestră cu o bere şi mereu aşa. “De unde ştie ăsta atâtea?” Nu aveau de unde să ştie că la teatru, cât ai fost student, un an sau o jumătate de an, vă învăţau şi dans, ca să ieşiţi artişti desăvârşiţi. Artist nu ai ajuns şi nimeni nu trebuia să ştie de ce. În schimb, îţi plăcea să faci impresie, să le dovedeşti că eşti altfel, poate mai deştept şi reuşeai. Dacă le-ai fi spus, apoi trebuia să le şi explici, de ce şi pentru ce… Nu este uşor să-i faci pe oamenii noştri să înţeleagă că se poate părăsi o facultate şi încă una rară, de unde ies artişti care, după părerea multora, chiar a tatălui tău, sunt oameni care o duc numai într-o petrecere toată viaţa, cu femei după gât, paradis… Cine ar fi crezut că ai părăsit facultatea asta aşa, pur şi simplu, fără regrete? Poate de aceea îi apreciai pe artiştii amatori şi ei erau primii care vedeau în tine un tip tare, nemaipomenit…

Când îţi cereau sprijinul însă, te eschivai. Ce formaţie de dansuri ar fi încropit tovarăşul Tulumb, activist şi instructor pe linia activităţii culturale pe şantier, numai tu să vrei! Partenera ta de sâmbătă seara, Tănţica, de asemenea, te ruga. De la un timp, nu te mai încânta. Avea prea multe obligaţii ca artistă amatoare. Apoi povestea cu instructorul acela care nu voia s-o mai distribuie într-un solo în care făcea “ravagii”, numai când arunca picioarele în sus, că avea picioare, este adevărat, frumoase, tu spuneai, de femeie “de rasă”. Tulumb nu era de acord, avea alte gusturi şi-i recomanda, de fiecare dată, să mănânce mai bine, că prea e sfrijită. Dar nici nu se putea lipsi de ea. Era sufletul formaţiei de dans tematic. Nu ştia el când şi cum se face o formaţie, deşi, ca activist lucrase pe toate liniile şi avea ceva experienţă, ne asigura, chiar pe linia culturii, după ce fusese în câteva turnee în străinătate… “Totul pentru cultură!” era una din devizele lui. Mai pretindea că ştie toate secretele pe linia culturii. Cât despre destinul ei, ce să mai vorbim! “Uite, spunea, aici îl am!” Arăta podul palmei, peste care pocnea cealaltă palmă, strivind nemilos destinul culturii.

“Tovărăşico, îi spunea Tănţichii, fă-mi o mobilizare la cataramă, din toate categoriile, fără deosebire şi să vezi ce cultură iese! Mobilizarea este totul! Cultura este o chestie dă mobilizare. Adu-mi aci tineret sănătos, să cânte, să chiuie, să-mi joace şi o periniţă, să să pupe cu foc şi atunci să vezi voie bună în procesul muncii şi randament! Simţi dialectica? Asta este dialectica culturii, tovărăşico! Să nu mă înveţi pă mine care lucrez dă peste douăzeci dă ani în munci dă partid, pă toate liniile!…”

Tănţica nu-l contrazicea, nici vorbă, avea nevoie de Tulumb să promoveze, dar avea şi ea destule probleme tocmai la mobilizarea membrilor formaţiei, la repetiţii… “Băieţii e obosiţi, tovarăşe Tulumb! Şi fetele e obosite! Cum să vină şi la club, la repetiţie?” Înţeleg de ce spuneai, că o femeie, oricât de frumoasă ar fi, nu face două parale dacă nu ştie să vorbească. Tănţica cerea pentru membrii formaţiei o învoire, ca la fotbalişti şi se descurca. Aveau o formaţie de dans tematic reuşită, câştigaseră şi câteva premii cu care se mândrea Tulumb. Avea şi aici o părere cu care tu nu erai de acord. Spuneai că dacă sunt premiaţi pe rând, toţi pentru încurajare, apoi se pierde simţul de competiţie şi totul se banalizează. Tulumb ţi-a replicat, era într-o şedinţă, că la bilanţ, la întocmirea materialelor de analiză, diplomele vorbeşte. “Scot diploma, spunea, le-o flutur prin faţa ochilor. Iată, activitatea!” Ce-ţi trecuse prin cap! Să faci o caricatură cu Tulumb înfăşurat din cap până în picioare în diplome, iar pe frunte i-ai lipit una pe care ai scris vorba lui preferată: Diplomele vorbeşte, tovarăşe! 

S-a supărat foc şi te-a invitat la o discuţie tovărăşească, de la om la om, în comitetul de partid, să te ajute, chipurile, să intri şi tu pe linie, ca majoritatea tineretului. Trebuia să-ţi faci autocritica. Tu, încăpăţânat ca de obicei, le-ai răspuns că o faci, cum să nu, dar pe a voastră, pe a voastră, cine o face? Au rămas scandalizaţi, iar tu, cel cu stigmatul nesupunerii înscris pe frunte, ai plecat întins la o cârciumă, undeva în marginea oraşului, lângă balastiera cea nouă…

Era ziua în amiaza mare. Soare, soare. Dinspre râu adia un vânticel călduţ, nimeni nu se gândea ce prevestea el, în ce se va schimba, ca un făcut, ceva din poveştile cele mai de neînţeles, aranjate anume pentru a scoate eroi ai zilelor noastre. Şi te-ai întâlnit cu băieţii. Toţi tineri, aşa fuseseră aleşi, adică brigada tineretului. Apăruse şi un reportaj cu titlu mare, de o şchioapă, în ziarul local: “Brigada tineretului într-o zi de vară”. Beau şi ei o berică. “Bună, bă! Ce mai faceţi? Ce mai ziceţi?” întrebai. N-ai avut ce face, spuneai apoi. Sau aveai ceva cu ei, că peste tot numai de asta se vorbea. Tinereţe în sus, tinereţe în jos, brigada noastră face, brigada noastră a îndeplinit şi a depăşit planul, noi cu întrecerea socialistă, noi cu economiile, noi din c… facem bici şi mai şi plezneşte… Te strâmbai ca ei când dădeau interviuri.

Te-ai aşezat lângă ei şi din bere în bere, s-a făcut târziu, să fi fost ora schimbului. Ei, gata de plecare, dar bine făcuţi, că tot tu spuneai că berea este înşelătoare, îţi umflă burta şi până la urmă te face praf, iar cea mai groaznică mahmureală este din bere. Nu se mişca unu. Vorbeau. “Noi, spunea Tudorică, şeful de brigadă, ne înţelegem, nu ca alţii. Acum, l-am lăsat pe Gicuţă”. “Care?” întrebi. “Cum, care? Gicuţă!” Încercau să-ţi explice că este vorba despre cel mai tânăr dintre excavatorişti, unul nou, venit cu lotul din Moldova. Băiat bun, nu face gură, stă în banca lui, până s-o învăţa şi el. “Că aşa sunt toţi. După ce calcă câteva săptămâni pe asfalt, încep să-şi ceară drepturile, să facă gură şi să ceară ba una, ba alta”. El, spuneau ei, se ocupă de toată maşinăria aia complicată, ancorată de pontoane, direct în albia râului. Din ce în ce mai interesat de maşinăria de scos şi sortat balast, întrebi, întrebi întruna. Ce voiai să afli şi pentru ce? Nu ştiai, dar ce altceva să vorbeşti cu ei, tu, un ăla cu gura mare, care nici nu te încadrezi? “Şi l-aţi lăsat singur?” “Singur! Nu e prima dată! Maşina merge ţais, nemţească”, spunea Tudorică. Şefii nu veneau. “Noi producem, noi controlăm!” Deviza lor. “Frumos!” ai mai spus.

Se întunecase dintr-o dată. Acel vânticel călduţ, care te ademenise acolo, pe malul râului, devenise iad adevărat, furtună de vară, puternică. Tudorică, brigadierul, a propus să vă mutaţi înăuntru. Vă împresurase praful, tot felul de gunoaie în vârtej şi v-aţi mutat, mai ales că începuse şi să picure, apoi să plouă de-a binelea. “Ploaie de vară”, spuse unul. “Trece repede”. “Nea Tudorică, să luăm un rând de coniac, să ne dregem! Merge mai bine pe ploaie. Apoi îl schimbăm pe Gicuţă, mai facem ce mai facem şi toma’ bine, iar ne vine chefu şi o înnădim până spre miezu nopţii. O facem lată”.

Tudorică a cerut tot bere. Avea şi el un principiu: la băutură nu făcea carcalete. “Be­re!” aţi spus toţi. “Uite, tovarăşe Pericles, aşa o ducem noi, într-o unitate şi frăţie tine­rească, cum scrie la gazete, ne ducem viaţa de organizaţie! Mai câte un chefuleţ, câte o întrunire tovărăşească carele tot cu chef se lasă… Şi tot aşa… Noi producem, noi…”

Constatai cu nelinişte, fără să-ţi dai seama încă de ce, că ploaia nu era scurtă, de vară, că dura de aproape o oră, iar ei nu se grăbeau să plece, mai luaseră o navetă. Gândeai că douăzeci şi patru de sticle se vor bea repede şi vor pleca, în sfârşit. Dar nu. Erau din ce în ce mai veseli, mai zgomotoşi şi-ţi doreai să-i vezi plecând odată. Sau începuseşi deja să te gândeşti la acel tânăr din Moldova, singur acolo în albia râului, pe o asemenea vreme, pe maşinăria aceea complicată şi că ar trebui să-l schimbe… Băuseră destul…

Uitaseră de el, sau nici nu mai ştiau ce se întâmplă cu ei. Se spuneau bancuri şi altele. Unul se luase de şef. Spunea că luna asta nu mai admite. Vrea să iasă la leafă la fel cu Flocea, Titirez sau Pleaşcă. “Am cotizat destul, şefu! Este? Sau nu este?” Altul se ridicase ca să fie mai aproape de urechea şefului Tudorică, căruia îi spunea, credea că nu se aude, dar auzeai tot, fără să vrei. “Şefu, dau şi io cât o fi. Un miel, mai pun şi un curcan şi o damigeană cu ţuică d-aia uleioasă, de la munte, prună adevărată, nu poşircă din comerţ şi mai vede băiatu ce mai pune, numai vezi cum faci cu casa aia? O garsonieră, deocamdată… M-am săturat de navete. Vreu să fiu şi io orăşan adevărat!… Să-mi cresc copiii la oraş, s-o fac pe Florica mea cucoană, că m-a zăpăcit. Duminica, acasă, îmi face capul călindar. Că toate au plecat la oraş, numai ea, săraca, şi are dreptate, a rămas în sat cu babele şi cu moşii. Şi mai am o ambiţie. Să-i iau un picup şi să pun muzică de pahar, tare, să audă toţi vecinii, iar pă Florica s-o îmbrac în capot de zanana, cu flori mari, roşii, pă fond muştar. Ca o zână s-o port, că am luat-o din dragoste, încă de pe când lucram la sectoru zootehnic! Ea, tot acolo este şi acum şi se descurcă, nu zic… Ea cu mâncărica, eu cu bănişorii… Numai fericirea, vorba cântecului, n-o am aici, aproape, s-o simt!… Nu?” 

Nu ai mai ascultat. Ţi s-a părut că a mai stat ploaia, dar nu, era chiar mai deasă, cerul şi mai întunecat şi totuşi ai plecat. De ce te-ai îndreptat tocmai spre balastieră şi ai privit tocmai spre excavatorul uriaş, cât o uzină, pe care altădată nici nu îl luai în seamă? Să nu-mi spui că nu ai bănuit că ceva grav se întâmpla acolo, sau era pe cale să se întâmple? Ce ţi-ai spus când ai văzut cablurile acelea groase, ca nişte mâini rupte, cu venele atârnate? Dar când ai văzut că apa depăşise cu mult digul de apărare, iar maşinăria, totul, era prins în valuri mari cât casa… O mare învolburată, tristă şi înspăimântătoare… Banda rulantă hăpăia încă în neştire apa, iar concasorul ronţăia zgomotos în gol… Viitura cuprinsese totul.

***

Te-ai gândit şi la ai tăi. Tot pe malul apei aveau casa, iar viitura urma să treacă şi pe acolo. Locul din spatele casei cobora spre râu, pământ nisipos, nu rodea porumb. Ai tăi se încăpăţânau să pună mereu porumb, câteva cuiburi, iar toamna scoteau o târnă-două de cioturi de ştiuleţi. Viţă-de-vie să fi pus. Dar bătrânul nici nu voia să audă. “De ce să mă iau io după tine? Când oi muri, n-ai decât să pui! Auzi! Cine să pună!” spunea şi râdea aşa cum nu-ţi plăcea ţie.

Aveaţi voi o râcă mai veche, veche de când plecaseşi la facultate. “Ce-ţi veni, mă, să te faci circar?” Se referea la teatru şi la artişti. “Că numai om serios nu ajungi tu de acolo! Auzi! Băiatu lu Mitică Dorobanţu să face circar! Neam dă neamu meu n‑a ajuns aşa!” Ce să le explici? Nu voiau, sau nu puteau să înţeleagă. “De ce nu te faci angronom, ca alde Burtăverde? Ăla, da, băiat! Sau inginer, ca băiatu lu alde Baracu magazineru?” Numai într-o ceartă o ţineaţi când te prindea pe acasă.

Când ai trecut la facultatea de drept, ai crezut că se va bucura. El însă, neîncrezător, ţi-a spus cam în bătaie de joc: “Iată-te acu şi advocat!” Au râs toţi ai casei, pentru că, ori de câte ori spunea el ceva, trebuiau să râdă, ca să-i facă pe plac. Până şi soacră-sa, bunica ta de peste râu, râdea, râdea… Venise să stea la voi, să-şi aştepte sfârşitul zilelor. Acum îi cânta în strună. Era bătrână. În tinereţe fuseseră numai într-o ceartă, pentru o bucată de pământ. Apoi, deşi trecuseră tot pământul la ceapeu şi nu ar mai fi avut pentru ce să-i poarte pică, taică-tu o ţinea una şi bună. “Rea ai fost bre, mamă soacră! Rea şi zgârcită, toată viaţa! Iar pământu ăla, ce mi se cuvenea ca zestre, nu mi l-ai dat! Ce pământ bun! Unt, nu pământ! Nu mi l-ai dat!” “Lasă, maică, că nici io nu m-am bucurat dă el! L-am dat tot, cu toată agoniseala mea de-o viaţă, la colhoz, să facă borş cu el! Borş să facă şi cu caii şi căruţa! Ce cai am avut, maică! Zmei, nu cai! Şi cu boii tot borş să facă! Ce boi am avut!” Începea să plângă. “Şi cu ce m-am ales? Prafu şi pulberea, de muncuşoara mea! De parcă am fost blestemaţi… Şi de ce? Că am fost crescuţi în credinţă. Taica era dascăl la biserică şi a murit săracu în primu. Lumea ne cunoştea şi ne respecta. Îmi spunea lumea sărut mâna, ca la preuteasă… Acum am!…spunea bătrâna. Ce am io, să nu aibă duşmanii mei!”

Le explicai schimbările din sat. Acum aveau. Erau fruntaşi, aveau şi diplome şi distincţii în întrecerea socialistă. Ba, o crescătorie de tăuraşi la îngrăşat, ba, o moară de nutreţuri combinate… Când au mai pomenit ei de aşa ceva? Cămin cultural şi asfalt. Şi magazin mixt şi film de trei ori pe săptămână! Iar taică-tu a spus: “Ei, şi ce dacă, mă! Ce dacă! Cu ce mă încălzeşte pă mine?”

Bătrâna s-a rugat de tine. “Du-mă, maică, să văz şi io, alea de-i zice filme, că mor proastă!” Şi ai dus-o. Chiar i-ai citit până a adormit în scaun. Când ai întrebat-o dacă i-a plăcut, a răspuns că este măscări, ca la Drăgăici.

“Ei, şi ce dacă avem!” a repetat taică-tu. “Cum, ei şi?” ai încercat să te împotriveşti, numai să nu fii de acord cu el. Iar el râdea… Râdea cu poftă de se zguduiau geamurile casei, ca la cutremur, ca la sfârşitul lumii şi hohotele amplificate de ecou se pierdeau departe pe uliţa satului. “Nu te mai văicări, mamă soacră! Ne ajută ăştia tinerii! Generaţia nouă! Fănică, nepotu matale! Are toate alea, înainte! Perspectivele… Tata să trăiască! Să muncească! Să-l ţină prin facultăţi, că le schimbă ca pă muieri! Băiat de bani gata! Timp să fie, că ne scoate el la lumină! Io spun, io aud! Dacă mă asculta, era şi el acu ceva. Poate un angronom! Sau iconomist, ca alde Procopsitu, notarele. Să-l vezi, mă, cum învârte ăsta lumea pă cinci deşte! Uite popa, nu e popa! Cât îi dă sfrijit, procenturile şi zilele dă muncă, la el, e mizilic. Nea Dorobanţe! zice, nu ai făcut decât atât!… Iar io ştiam că alfel e calculu. El nu! El are condei! Iconomist! Pot io să mai spui ceva? Nu pot! Mă scoate uşurel ca un fulg. Dacă era şi Fănică ceva aci în sat, să schimba situaţia. Dar el ce a făcut? A făcut dă toate, numai ce trebuia să facă nu a făcut. S-o da el cu capu dă pereţi când n-o mai fi nimeni în spatele lui să-l scoaţă din necaz. Bani, bani şi iar bani! Dă unde, mă? Dă unde? Ce, io mă cac bani? Cât am avut, am dat. Ţi-a dat şi frate-tu, Gheorghe, cât a fost mare om de partid, director. Acu, că l-au rotit şi l-au trecut pă linie moartă, la sindicat, nici el nu mai are. E rându tău!…” Şi tot aşa, de fiecare dată. O ţinea numai pe a lui.

Când ai luat primul salariu de la şantier, te-ai dus acasă cu vreo câţiva metri de material pentru două rochiţe. Maică-ta îţi spunea să te gândeşti şi la surorile tale, că erau fete mari, de acum. Şi te-ai gândit, deşi ele ar fi vrut un material din lamé. Aşa se purta în sat. Le-ai explicat că nu-ţi poţi imagina o fată arsă de soare, cu călcâiele crăpate, plimbându-se ziua în amiaza mare, la şosea, sau la căminul cultural, îmbrăcată în rochie de lamé. Le cântase şi la brigada artistică, pe bună dreptate: “Se îmbracă în lameu,/ Când ies de la ceapeu!” Ele ţineau la modă şi a trebuit să le promiţi, pentru altă dată, câţiva metri de lamé, să-şi facă şi ele rochiţe ca fetele miliţianului sau ale preşedintelui, care au adus moda în sat.

Taică-tu credea că lucrezi pe şantier numai pe timpul vacanţei. Când a început anul şcolar şi a văzut că nu te întorci la facultate, iar tu ai venit cu căruţa lui nea Tase, din târg, cu un purcel mărişor, a înţeles şi s-a aşezat pe prispă gânditor. Fuma. Nu te-a privit, dar nici tu nu aveai curajul să-l priveşti. Aţi trecut unul pe lângă altul nepăsători. Din poartă ai observat că mai îmbătrânise. Aşa era. Luase obiceiul celor bătrâni şi neputincioşi, la cei aproape şaptezeci de ani, de a se învârti prin curte fără rost.

Din când în când, se aşeza pe prispa casei şi-şi învârtea alene o ţigară din tutun uscat de el pe sfoară. Fuma şi îngâna un cântec înţeles numai de el. “Frunzuliţă verde, verde de stejar,/ A plecat neicuţă-al nostru militar”. Cânta fals. I-ai spus odată când treceai pe lângă el. “Ce ştii tu, mă, când am cântat io cântecu ăsta!” Ştiai. Doar toată iarna, când venea şi moş Pătru Şchiopu pe la voi şi fierbeaţi o oală de vin, nu mai conteneau cu amintirile lor din război; cum au făcut ei tot frontul numai pe jos, mii de kilometri, cum au căzut prizonieri, în încercuirea cea mare de la Cotu Donului, cum au pătimit geruri şi foame şi le degeraseră picioarele, vai de mama lor… “Ce ştii tu, mă!”

Nici când ai adus doi saci de porumb să le dea la porc de mâncare, nu v-aţi privit. Pe bătrân îl rodea ceva, îi stătea pe limbă o vorbă înţepată, pe care amânai s‑o auzi, deşi ştiai că, odată, tot ţi-o va spune, însoţită de acel zâmbet în colţul buzelor. “Mă, băiatu tatii! Auzi ce spune lumea! Că te-ai făcut buldozerist, iar io nu ştiu!” Erai gata de plecare, lângă uşă, cu mâna pe clanţă. Dis-de-dimineaţă. Voiai să prinzi rata şi ştiai că lunea e aglomerată. Plecau toţi navetiştii care veneau numai la o săptămână acasă să se schimbe, să mănânce şi ei ca lumea, să-şi vadă familia. Tu veneai chiar mai rar. Stătea pe marginea patului, aşa cum se trezise, în izmene, fuma şi te privea pe sub sprâncene. “Io credeam că-i o altă gogoriţă de-a ta şi când colo, uite, la el! E treabă serioasă! Păi, bine, mă, de ce nu ne spui şi nouă, să ştim şi noi, că ţi-au venit minţile la cap? Văd! Ai gânduri serioase. Vrei să te faci om. Poate ai şi gând dă însurătoare? Să-ţi căutăm o fată dă la noi, o fată harnică. Eşti gata cu toate. Aşa este… Mai umblă omu, dar până la urmă să linişteşte. Aşa şi el… Circar n-a ieşit, advocat nici vorbă, iar acu… Acu e buldozerist! Bravos!…”

Vorbea, vorbea despre tine, dar se uita la ceilalţi. Maică-ta se uita la el cu ochii înspăimântaţi, a rugăminte. “Lasă-l, mă! Pleacă la drum”. Bunica ta se ghemuise lângă sobă şi râdea pe înfundate, gata să se înece cu bomboanele aduse de tine pentru surorile tale, dar pe care ea le mânca mai mult şi-ţi mulţumea fără încetare. “Să-ţi dea Cel de Sus sănătate, maică! Mult mai sunt dulci şi bune!” “Matale de ce râzi? i-a spus maică-ta, maică-si. Ce, ori ai dat în mintea copiilor? Nu-i de ajuns că-i merge gura ăstuia?” 

Atunci o auzeaţi pentru prima dată, vorbind cu atâta îndrăzneală şi nu credeaţi că ea este. Că ea îndrăznise… Vă uitaţi la cel bătrân. Aşteptaţi să vedeţi ce face. Altădată i-ar fi tras o înjurătură zdravănă, acolo, în faţa voastră, de cristoşi, de morţi, de evanghelie… Acum a tăcut. Aţi tăcut. Doar bătrâna continua să molfăie ultimile bomboane şi-ţi amintea la despărţire, să-i mai aduci, dar să vii mai curând, că nu se ştie dacă mai are zile. “Sunt bătrână, maică, îmi târâi zilele… Mai bine m-ar lua, Doamne, iartă-mă, că fac umbră pământului degeaba”. Şi plângea. “Lasă, bre, să trăieşti! a mai zis taică-tu. De ce să-ţi doreşti moartea? Fiecare trăieşte cât îi e dat. Matale mai ai zile, încă multe. Ne îngropi pă toţi…”

***

“N-ai mai venit de mult pe la club, nea Fane”. Te-a dezmeticit din ale tale, Romeo Acordeonistu. Voia să te pună la curent cu ce credea el că este nou şi te-ar interesa. “Nea Fane, pe la noi se rotesc multe. Unii vin, alţii pleacă, dar oamenii de bază rămân odată cu şantierul. Uite-o pe Tănţica! S-a rotit şi ea. A promovat. E la CTC, sus pe rampă, numai lume bună, hailaiful şantierului şi are perspective să mai urce. A pus ochii pe ea UTC-ul. Nu te interesează? Nu!… Atunci, priveşte la blonduţa aia cu ochi albaştri. I-ai dat un pupic şi se tot gineşte la matale, parcă ai vrăjit-o. Îţi spun cum o cheamă. Sofia. Sofica îi spun toţi. A adus-o Tănţica şi în formaţia de dans tematic. Pică bine, zicea, o infuzie de tinereţe, că celelalte s-au cam învechit. Tinereţea, prospătura e la putere, nea Pericles!”

Atunci ai privit-o. Şi fata te privea cu ochii ei mari, de parcă ascundeau tot cerul în albastrul lor. Iar tu, atras de privirea cea albastră, le-ai spus celor din orchestră să cânte pentru tine. “Cum staţi mă, cu degetaţia?” “Se poa’, nea Fănică, tocmai matale să ne faci un asemenea afront? Păi, progresăm şi noi ca toată lumea! Gata, băieţi! Ia, să arătăm noi ce ştim! Meserie, te halesc! Ce să fie la domnu? Tot vechile preferinţe?” Şi orchestra a intrat în primele acorduri de la “Zaraza”. “La cererea prietenului nostru, domnul Fane Pericles, tangou!” Le-ai atras atenţia că nu sunteţi la nuntă şi pentru că Tănţica era ocupată cu organizarea, nu ai căutat-o, nici nu aveai de gând. Ştiai ce aveai de făcut. Toţi cu ochii pe tine, au văzut cum te-ai apropiat de fata cu ochi albaştri şi ai invitat-o la dans.

Cam stânjenită, numai la început, apoi din ce în ce mai sigură, chiar fericită, deşi era ceva cu ochii ei. Exprimau o tristeţe nedesluşită şi aveai să afli în curând. “Dansaţi?” “Cu plăcere, tovarăşe Pericles”. Aşa ţi-a răspuns şi te-ai simţit obligat să-i explici că nu te cheamă Pericles. Asta era porecla dată de unii prieteni pentru deşteptăciunea ta, dar pentru ea erai Ştefan Dorobanţu, pe scurt, Fane. Şi-a cerut scuze biata fată, a roşit şi ai simţit o uşoară răceală a mâinii ei în mâna ta. Într-o carte de anatomia şi fiziologia omului, ai citit odată, când te pregăteai să dai examen şi la medicină, că mâinile reci înseamnă, în terminologia de specialitate, circulaţie periferică slabă, proprie firilor sfioase sau bolnăvicioase. Nu i-ai spus. În schimb, ai vrut să-i spui ce înseamnă Sofia în greceşte. Nu ai apucat să-ţi duci ideea la capăt, pentru că ea ţi-a zâmbit trist. De ce atâta amărăciune pe un chip atât de frumos, ai întrebat-o. “Înţelepciune!” Nu ţi-a răspuns. Tocmai atunci băieţii din orchestră voiau să treacă la rock, dar le-ai făcut semn să continue tangoul. Uimiţi, te-au ascultat, altfel riscau să piardă berea. “Tot aşa îmi spunea şi el, a mai spus fata, subliniind cuvântul. Nu ai întrebat, pentru că nu se cuvenea, cine era el. Poate era un prieten, ceva scump pentru ea, deci nu avea rost… Un regret te-a încercat poate pentru prima dată… Exista un el. 

În cele din urmă, ai aflat totul chiar de la Sofia. “De mult voiam să vă cunosc, mai ales după întâmplarea aceea nenorocită”. “Să te cunosc”, ai corectat-o tu. “Bine, să te cunosc… Dar îmi vine atât de greu. Eşti atât de bun…” “Cum?” “Eşti altfel!” “Ei, şi ce dacă!” te-ai pomenit vorbind ca tatăl tău, când nu-i plăcea ceva. “Nimic! Nimic! Adică, eu am alte motive să cred că sunteţi… că eşti altfel. Să îţi port recunoştinţă chiar. Ştii, băiatul acela, Gicuţă, de la balastieră, pe care ai încercat să-l salvezi, când cu viitura…”

Nu a mai continuat de atâtea lacrimi. Biata fată îl iubise. Fuseseră prieteni, voiau să se căsătorească… Ai încercat s-o linişteşti şi te trezeşti spunând: “Fată frumoasă, ca o poezie! Albaştri sunt ochii tăi!…” “La început mi-a fost foarte greu, continuă Sofia, după ce şi-a mai revenit. Nu aveam pe nimeni, numai necazurile mele, printre oameni străini. Dacă ai fi fost aici, poate ţi-aş fi spus. Te-am căutat, pentru că te-am crezut de la început, un prieten… Nu ştia nimeni unde poţi fi găsit. Foarte ciudat pentru mine. După o asemenea faptă, să dispari fără urmă! Ce fel de om eşti? Toată lumea vorbea despre tine, tot şantierul, ziarele şi tu, nicăieri!” “Ei, şi ce dacă! Nu-mi place publicitatea…” spui tu pe un ton de glumă. Voiai să dai discuţiei o întorsătură mai veselă, sau nu îţi plăcea că se discuta despre fapta ta, care, pentru tine, nu avusese nimic senzaţional, nimic eroic. Ba, îţi făceai chiar procese de conştiinţă că nu ai putut să-l salvezi pe tânărul acela şi că intervenţia ta a fost zadarnică.

Voiai să ştii cât mai multe despre ea şi să eviţi discuţia despre tine. “Dar tu, tu ce ai făcut?” “Încet, încet, am început să uit. Totul se uită, chiar şi ceea ce nu vrei, se uită. Apoi, tovarăşa Tănţica mi-a propus să intru în formaţia de dans tematic. Mă simt bine, m-am încadrat în colectiv, cum se spune. Acum ai apărut, m-ai sărutat pe frunte… Dansezi atât de bine! Unde ai învăţat să dansezi? Pentru mine a fost mai greu. Să-ţi spun! Îmi venea să râd când instructorul formaţiei îmi arăta cum să fac mişcările… Ceva, aşa, ca şi cum ai da cu sapa, sau cu grebla, sau cu târnăcopul… Vezi, că şi tu râzi! Dar am înţeles până la urmă sensul mişcărilor. De fapt, nu este un dans. Este vorba de o stilizare, spune instructorul, a avântului în muncă, o redare artistică a entuziasmului tineresc, din care trebuie să se înţeleagă că şi noi, tinerii, ne mobilizăm, dăm cu sapa, scoatem cărbune, punem umărul adică, la construcţia societăţii socialiste multilateral dezvoltate… De ce râzi? De ce?…” Vorbea, vorbea fericită, din ce în ce mai fericită, deşi nu-i pierise cu totul acea tristeţe din ochi…

***

În una din zile, te-a căutat cineva de la tine, din sat. Erai la balastieră, o repuneaţi în funcţiune. Avea câteva rânduri scrise chiar de mama ta. Le-ai citit cu surprindere… “Vină, mamă, că s-a prăpădit taică-tu. L-am găsit aseară, pă prispă, cu ţigara în gură, încă aprinsă. I-a stat inima, spune doctoru. Tocmai îi spusesem să intre în casă, că-i rece! El, nimic! Se uita lung la poartă. Cu o zi înainte, nu ştiu ce-i veni şi întreabă de tine. Fă, femeie, băiatu ăla, adică tu, nu mai vine şi el p-acasă? Cum să vină, dacă abia a plecat! Da, că bine zici. Abia a plecat… Şi se tooot uita spre poartă. Apoi mai zice: auzi, fă, femeie, ce discutau ăia pă la MAT!… Că ar fi făcut nu ştiu ce pă acolo, în şantier şi l-a dat şi la ziar. Zicea Îmburicatu de Baracu: Ăsta nu-i fi-tu, mă, Dorobanţe? Ei da, şi ce dacă! Aşa vorbea el. Apoi, către mine. Aşa o fi, fă, femeie? Să fi făcut el aşa ceva? Şi rămânea cu gându dus. Nu-i mai era voia acasă. Aşa a fost să fie! Vino, mamă, să-i facem cele ce trebuie, creştineşte, că n-a fost om rău şi te-a iubit…”

***

În casa mare era aşezat mortul. Câteva babe cernite, cu broboada legată sub bărbie, picoteau la lumânare. Bociseră şi se tânguiseră îndelung, cu vorbe, iar acum, mai mulţumite parcă, se odihneau resemnate, după un priveghi de o noapte.

Le tocmise anume Riţa, nevasta răposatului, să-i bocească, despre ce şi cum i-a fost viaţa, ca să se ştie, să afle lumea. Bocitoarele n-au contenit. “Ce om ai fost tu, Mitică/ De ce ne-ai părăsit?” Alegeau cuvintele anume îngânate a cântec, dar mai mult a tânguială lugubră, ceva sfâşietor. “Că tu ai fost om, Mitică!/ Şi ai suferit, Mitică!/ Ce ai mai suferit!/ Numai Dumnezeu ştie/ Ce ai mai suferit!/ Miticăăă!” şi se porneau bocitoarele pe plâns. Plâns adevărat, de te treceau fiori… Apoi o dădeau iar pe un cântec-tânguială, cu întorsături melodice anume ştiute numai de ele. “Miticăăă! Miticăăă!/ Ce ai fost şi ce ai ajuns?/ Ai fost la răzbel/ Şi ai îndurat ca Iisus/ Ai fost prizoner,/ Vai, de viaţa ta!/ Ce ai mai îndurat tu!/ Miticăăă! Miticăăă!/ De ce ne-ai lăsat?/ Îţi plâng copiii, Mitică/ Te plânge lumea, Mitică!”…

De afară se auzea sunet de gorniţe. Aşa vrusese el, Mitică Dorobanţu, să-i pună gorniţe, să-i sune, să afle lumea când moare un om, până departe să sune gorniţele, să se ştie… Din poartă, sunau spre deal şi spre vale, spre toate colţurile satului, urcau sunete prelungi. Erau doi gornişti cu instrumente ciudate; tuburi subţiri de alamă, ascuţite, nu erau goarne obişnuite, dar scoteau sunete stridente de jale. Nu era muzică, ci mai mult o chemare spre aiurea… Cei doi gornişti se mişcau liniştiţi, încet, fără grabă, cu paşi rari şi aşezaţi, într-un ritm al lor, dinspre curte spre poartă, ieşeau în uliţă, scoteau ţignalul acela prelung, sfâşietor şi se întorceau spre curte. Stăteau ce stăteau şi iar se duceau spre poartă şi tot aşa…

Se adunaseră rudele şi vecinii… Gheorghe se mişca de colo-colo, de parcă nu îşi găsea locul. Prin curte nu prea stătea pentru că îi văzuse şi pe Îmburicatu de Baracu şi pe Sandi Chioru şi pe Radu Bogatu şi toată liota lor, cu fini, cu copii, cu toţii. I s-a părut că a văzut-o chiar şi pe Ilinca cu Lupu al ei, mai gras şi mai buhăit ca altădată… I s-a părut… Nici în casă nu intra. Ştia că locul lui e lângă răposat, lângă sicriu, că aşa se cade şi tot aşa îi spunea şi Laura, nevastă-sa, dar nici acolo nu prea îi era voia. A fost de ajuns să-l vadă lângă sicriu pe frate-su, Fănică, smirnă, cu ochii aţintiţi spre taică-su, de parcă ar fi vrut să-i spună ceva, sau să afle ceva ce nu aflase niciodată şi nu voia să intre în vorbă cu el. Fănică, cu ale lui, eu cu ale mele, se gândea şi, tot mişcându-se aşa, fără rost, de ici-colo, l-a văzut pe Baracu îndreptându-se spre el. Cum acesta îl privea cu parşivenia lui cunoscută, l-a întâmpinat, că doar nu avea de ce să-i fie lui frică de o discuţie cu unu ca Baracu, dar nici prea mare plăcere nu avea, ce-i drept… N-au dat mâna, pentru că la înmormântare oamenii se salută numai: “Dumnezeu să-l ierte!” spune Baracu. Şi tot el mai spune ceva despre răposat. “Mă, tovarăşe Gheorghe, io îl ştiu bine pe taică‑tu! Nu prea vorbea el cu mine şi asta nu am de unde să pricep, că nu i-am făcut nimic, dar aşa era el. Mai retras, mai tăcut… Sau cine ştie! Dar află dă la mine, vorba lui era vorbă!” Gheorghe îl asculta şi tăcea, vrând să-i arate că au discutat destul şi ce altceva ar mai fi de discutat între ei. Baracu însă ştia cum să aducă vorba acolo unde vroia el s-o aducă şi tot pomenind câte şi mai câte despre taică-su, numai ce spune, aşa, într-o doară. “Şi cum e mă, tovarăşe Gheorghe, acu când nu mai ieşti printre noi?” Pronunţa noi mai apăsat, ca să se înţeleagă, chipurile, că dacă Gheorghe fusese trecut pe linia muncii sindicale, gata, nu mai era mare, nu mai era şef, nu mai făcea parte din activul de bază al partidului, deci nu mai era dintre noi. Întrebarea nu l-a surprins pe Gheorghe. Cam toţi prin sat, care cum îl întâlneau, îi puneau aceeaşi întrebare, nu fără o ascunsă mulţumire în glas, vezi Doamne, gata, nu mai eşti ce ai fost, ţi-a trecut vremea, când erai mare. Baracu însă ştia să fie şi mai ascuţit la vorbă şi îi aruncă, aşa, într-o doară. “Dacă ai nevoie de ceva, dacă şi tu, de, ca omu, de una, de alta, mă ştii, am oamenii mei şi te mai ajut, că tot io te-am mai ajutat… Dacă, acu, când ai trecut pă linie moartă, nu, aşa să spune, adică rotaţia cadrelor, nu, o vorbă pă acolo, pă undeva, nu strică… Am fini, mă Gheorghe, ca să vezi şi pă ăl oraş! Hă! hă! hă!…” Râdea satisfăcut. Gheorghe a dat din mână a lehamite, dându-i de înţeles că nu are el nevoie de nimic şi nici dacă ar avea, nu ar cere ajutor tocmai de la unu ca Baracu. Apoi, fără să-i spună nimic, lăsându-l cam încurcat în mijlocul bătăturii, s-a îndreptat spre casa mare…

În jurul sicriului rămăseseră doar rudele. Ionică Dorobanţu, fratele mortului, credea el că trebuie să spună ceva. Tăcerea nu i se părea firească. Cine a mai pomenit să stea rudele aşa de retrase, parcă duşmănoase, să nu-şi vorbească, nici măcar la înmormântare? Fiind cel mai bătrân, mai ştia că aşa ceva nu se cade. De moare omul, toate duşmăniile dispar. Dacă a fost ceva între el şi frate-su, mortul, dacă mai avuseseră ceva cât a fost în viaţă, apoi acum, acum era prilejul cel mai nimerit să se împace cu familia, sau cel puţin de ochii lumii, să arate că se înţeleg… Că ce a fost, a fost. Riţa, cumnată-sa, nu-i vorbea. Şi dacă nu-i adresa ea nici un cuvânt, apoi nici ceilalţi nu-i vorbeau. Se uitau din când în când la el şi atât. Ştia. Ştia de unde devine cauza. Că aşa s-a spus în sat şi aşa s-a dus vestea, că pă foametea a mare, din ’46, când frate-su, Mitică, era prizonier, cine ştie prin ce coclauri, iar ea, Riţa, era singură şi fără ajutor, că nu se făcuse bucate neam, pă nicăieri, cu doi copii după gât, micuţi, Gheorghe şi Neluţu, a venit la el, de, ca la un cumnat, să-i ceară ceva, un pumn de mălai, că-i mor copilaşii de foame, cu zile. Şi deşi avea, nu cine ştie ce, dar avea, că fusese doar prin olteni, prin sate. Vânduse câte ceva şi adusese acasă vreo doi saci cu mălai. Avea, dar nu a vrut să-i dea. Nu a vrut. Niciodată! Dar niciodată nu dăduse din casa lui un capăt de aţă cuiva, nimic. Aşa era el. Nici Riţei nu i-a dat, deşi îl rugase cu cerul şi cu pământul. Şi a aflat că i-a murit copilul, Neluţu, de foame… Nici scânduri pentru coşciug nu i-a dat! Nimic. Când a venit Mitică din prizonierat, atât i-a spus: “Bine, mă, frate mi-ai fost tu? Frate, sau ce? Zgârcit ai fost o viaţă întreagă! Zgârcit şi neom! Cu mine, nici că mai ai ce să mai vorbeşti, cât oi trăi!” Asta a fost! Dar el ştia ce nu ştiau ceilalţi şi voia acum să le spună ceva.

“L-am văzut, începu el deodată, rupând tăcerea apăsătoare, cam cu vreo trei zile înainte să moară. M-am dus io la el şi, fără să intru în curte, dă după gard, îi spui: Dă-mi, mă, Mitică, o coarbă, să fac un cep la tocitoare! El se uită lung la mine şi-l uită Dumnezeu aşa, de credeam că i-a pierit glasu. Să tot uita la mine… Voia el să spuie, că ce-mi veni, adică, după atâţia ani, de când nu ne vorbeam, taman la el mi‑am găsit să viu să-i cei ceva? Ce ai mă, zic, spune ceva! Îmi dai? Sau nu-mi dai? Spune! Şi, deodată, începe să vorbească de parcă ne înţelegeam bine de când lumea şi nimic nu ar fi fost între noi, nici ceartă, nici duşmănie. Îţi dau, mă, Ioane! Îţi dau! Dar să mi-o aduci înapoi, că-i a mea şi-mi trebuie! Mă uitam la el. Trecut de şaptezeci şi prin război şi prin prizonierat, dar nu arăta să fie pă ducă. Cine ar fi crezut că peste trei zile, gata! Să moară frate-miu, Mitică! Mai de grabă mă aşteptam să mă prăpădesc io, că doar îs mai mare cu vreo câţiva ani. Ce-i viaţa? Azi eşti, stai de vorbă, mănânci, te culci şi nu te mai trezeşti… Asta e! Şi cum vă spuneam, am mers acasă, mi-am făcut treaba cu coarba lui, dar de dus nu i-am dus-o. Numai ce mă pomenesc cu el a doua zi, spre seară, la poartă. M-am mirat, pentru că nu-i era felu să vină la poarta mea. Nu intră în curte. Mergea şontâc, şontâc pă lângă gard şi abia atunci l-am simţit, parcă era ceva schimbat, ceva alfel la el. Nu aşa cum îl ştiam io, mereu mândru, mereu ţeapăn… Era dus… Dar strigă la mine, nu cu duşmănie, mai domol, mai şters, mai omeneşte. Ioane! Mă, Ioane! Nu mi-ai adus coarba aia! Nu mi-ai adus-o şi ţi-am spus că-mi trebuie! La ce îi trebuia, nu aveam de unde să ştiu, dar aşa era el. Nu i-o dusesem şi gândeam că asta nu-i place. Să-i dai lucru lui înapoi, pentru că-i al lui şi gata!

Vorbea sfârşit, dar uitătura era tot aşa cum i-o ştiam. A năduf, semn că ce avea el cu mine, avea şi nu-i trecea cu una cu două. Îmi vine un gând, să-i spui, că de ce, mă, frate-miu, nu ne vorbim noi dă atâta amar dă vreme? Că ce a fost, a fost dămult… Şi tot aşa. Dar nu-mi spun gându şi mă opresc. Uite, coarba, mă, Mitică! Ia-o, că nu mă bucur io dă lucru altuia. Dacă nu-i al meu, nu-i! A luat-o şi fără nici-o vorbă a plecat…”

În casă era fum de lumânare şi miros de tămâie. Se vorbea despre răposat, acum când frate-su, Ion, rupsese tăcerea. Se vorbea de parcă nici nu era acolo, întins în coşciug, ci ar fi fost în viaţă. Pe ici, pe colo, prin colţuri, chiar se spuneau glume, ca şi cum mortul nu ar fi fost lângă ei, la câţiva paşi. De afară, se auzea, din timp în timp, ţignalul prelung de gorniţe. Mai spunea câte unul: “Iar cheamă gorniţele! Îl strigă pă nea Mitică, săracu! Că aşa a vrut Dumnezeu. Să-l ia la el. N-a fost om rău şi ţinea la el tot satu! Dumnezeu să-l ierte!…” Cam aşa făcea fiecare, care cum intra, trecea prin faţa sicriului, privea mortul, îşi făcea cruce, spunea “Dumnezeu să-l ierte!”, aprindea o lumânare, punea o floare, mai intra în vorbă cu Gheorghe sau cu Fănică. “Cum a murit? S-a chinuit? Uite, că s-a prăpădit şi nea Mitică!” Apoi pleca în curte, unde se adunase lumea grămadă...

Acolo, lângă sicriu, Ionică Dorobanţu se dădea de ceasul morţii să spună până la capăt ce avea pe suflet. Era el convins că dacă vor afla totul, până la capăt, apoi, rudele şi toţi cei de faţă îl vor privi altfel. Şi se dă mai aproape de Fănică. Nici nu-l luase în seamă, nu pentru că ar fi avut ceva cu el, neapărat, ci pentru că se tot uita la taică-su mort şi nu-i venea să creadă că este acolo, că nu vorbeşte, că nu-i mai spune ceva, fie şi o vorbă de-a lui, ascuţită, fie o glumă, fie orice… Nu mai era şi gata!… Ionică Dorobanţu l-a dezmeticit trăgându-l de mânecă. “Mă, Fănică, tu eşti alfel! Tu mă înţelegi!… Ascultă ce-ţi spun! Io l-am mai întâlnit pă taică-tu şi cu o zi înainte să moară. Şi nu de alta, dar trebuie să ştiţi toţi, că ce a fost între noi a fost şi parcă avea presimţiri, că nu a vrut să intre în mormânt cu supărare pă suflet, dă frate. Asta trebuie să ştiţi!” Acum se adresa tuturor, pentru că ce spunea, părea să intereseze, părea ceva mai puţin obişnuit. “Mai ieri, continuă el, nu ştiu pentru ce, trec pă lângă casa lui… El, în poartă, cum îl ştiam, privea lung spre şosea. Aşa îi era obiceiu. Şi asta de când şi-a dat copiii pă la şcoli. Aveai impresia că-i tot aşteaptă. Mă vede şi-mi zice. Intră în casă mă, Ioane! Intru. Ia oala asta! Şi-mi întinde o oală dă pământ, smălţuită, cam de o oca. Du’ şi scoate vin! Ştii unde este… Eu stau locului şi mă gândesc… Mă, frate, nu mă duc! În casa ta, tu eşti stăpân! Ce să caut io, la butoiu tău! Bine, zice. A luat oala, o ţinea strâns la piept să n-o scape şi a ieşit agale, târşiindu-se, nu ca altă dată, când era iute şi ager în mişcări… A adus vin şi a pus în două pahare. Ia, dă bea, Ioane! Bea!… Pentru mine, asta băutura!… A spus vorba asta, fără durere, ca o vorbă, acolo. Io nu prea l-am înţeles. Abia acum îmi dau seama că avea ceva presimţiri.

Am băut câte o gură dă vin şi atât… Ne-am despărţit fără vorbe, dar ştiam amândoi că ne-am împăcat şi parcă eram mulţumiţi. N-a vrut frate-miu să moară cu duşmănia pă suflet. Asta e! A doua zi, spre seară, a venit cumnată-mea, Riţa, într-un suflet, disperată, rupându-şi părul, striga, dă la poartă. A murit Mitică! A murit omu meu! Jale, săraca pă capu ei. De, ca nevastă…”

Gorniţele au tăcut o vreme, iar agitaţia din casă a devenit şi mai mare. Femeile, mai ales, se mişcau de colo-colo. Spuneau şoptit, ca o taină: “Vine popa! Acu vine!” Pe lângă sicriu s-au adunat rudele. Ceilalţi aşteptau prin curte să se termine slujba. În faţa porţii a apărut un car mare, tras de două perechi de boi şi lumea a înţeles că nu-l duc la groapă cu maşina ceapeului, ci, aşa cum era odată obiceiul, cu carul tras de boi. Gorniţele au mai scos un ultim ţignal, atunci când preotul a ieşit din casă şi oamenii au repetat după el “Dumnezeu să-l ierte!” şi s-au înşirat în urma carului.

Se părea că nu mai era nici jale, nici lacrimi, ci o imensă împăcare sufletească…

***

Numai în faţa bisericii, când carul s-a oprit, lumea a văzut, pe marginea drumului, chiar la intrare, un om cu o înfăţişare ciudată, străin de sat. Părea un cerşetor. Şi poate că mulţi l-au luat drept un cerşetor. Hainele lui hărtănite, ghetele stâlcite, purta o manta numai zdrenţe, de abia se mai ţinea pe el… Omul însă, impunea. Avea o ţinută dreaptă, maiestuoasă, iar mantaua aceea, mantaua voia să arate ceva. Un alt om. Manta de ofiţer! Vezi bine, ofiţer de odinioară, ofiţer al Armatei Regale Române!… Ce-i drept, numai zdrenţe!…

Când sicriul a fost purtat pe umeri spre intrarea în biserică, omul acela a luat o poziţie de drepţi şi a salutat ca un adevărat militar. Lumea îl privea uimită. Ce făcea el, nu era altceva decât prezentarea onorului, la un camarad, un onor militar, după toate regulamentele militare. Şi erau mulţi bătrâni ce îl însoţeau pe Mitică Dorobanţu pe ultimul drum şi care făcuseră cândva armata şi toţi au înţeles, toţi şopteau… “Ăsta dă onoru! Cine să fie? Ce caută aci? În mantaua lui de ofiţer!” Voci, şoapte, nedumerire. Vocile, pretutindeni…

Dar toate parcă au fost uitate şi înmormântarea şi-a urmat cursul: slujba din biserică, apoi la groapă… Aici însă, a reapărut omul acela şi, înainte ca sicriul să fie coborât în groapă, s-a apropiat de Gheorghe şi i-a cerut permisiunea, foarte respectuos, să spună câteva cuvinte despre răposat. Gheorghe părea descumpănit. Văzuse şi el ce se întâmplase la intrarea în biserică, nu prea înţelesese ce însemna şi ce făcea omul acela, dar nu ştia ce să fie cu el şi cum ar fi bine… N-a apucat să spună ceva, că omul a luat aceeaşi ţinută solemnă, de adevărat militar şi şi-a început cuvântarea. Surpriză! Lumea privea la el ca la o arătare, minune, nu alta! Faţa lui chinuită, schimonosită de o cicatrice urâtă pe un ochi, apoi cuvintele pe care le rostea cu greutate, cuvinte muncite, poticnite, uneori fără legătură, dar spunea ceva demn de luat aminte, părea o cuvântare…

“Domnilor, sunt un… un camarad al, al lui Mitică Dorobanţu! Sunt… dar nu are importanţă!… Sunt aici pentru a-l petre… petrece, pentru a-l petrece pe ultimul drum pe… pe camaradul meu… Pe… pe… Mitică!… Da! Am luptat împre… împreună! L‑am cunos… cunoscut! Am dus viaţa grea, tra… traiul de oştean în tran… tranşee. Tot frontul!… La Odessa!… La… la Sevastopol!… La…, la Cotu Donului!… Peste…, peste…, peste… tot! Pentru dezrobirea, dezrobirea neamului… neamului românesc din Basarabia! Din… Bucovina! Din… Transnistria! Aşa ne-a cer… cerut Ţara! Mitică Dorobanţu a fost… a fost şi el… şi el un erou! Un erou ca mulţi, ca mulţi alţii! Anonimi!… Un soldat credin… credincios al Patriei, al Patriei sale!

Veş… veşnică pomenire, camarade, Mitică!…” A tăcut şi şi-a plecat fruntea.

“Cine-i? Cine-i?” se întreabă vocile. “De unde, până unde? Ce camarazi? Ce, suntem pă vremea legionarilor? Ce aia, că a luptat pentru, ce a luptat?” se întrebau. “Ar trebui să nu se permită! Să se ia măsuri! Vine, vine, aşa, un nebun şi strică înmormântarea omului!” Vocile…

Deodată, doi civili s-au apropiat, l-au înşfăcat pe omul în mantaua de ofiţer al Armatei Regale, l-au târât şi l-au dus aşa, fără ca el să se împotrivească, la o maşină aflată în apropiere şi apoi, în goana mare, duşi au fost…

“L-au ridicat! Nu părea un om rău, deşi era cam ciudat, cam de pe altă lume!” “Cine?” “Securitatea!” Vocile şopteau mai pe ocolite, mai din priviri, da, se şoptea şi cu privirea, privirea din spaimă seamănă a şoaptă. Vocile ascunse, vocile inegale…

Numai Pătru Şchiopu, întorcându-se acasă agale, şonticăind din piciorul lui rănit, le-a spus, aşa într-o doară, unor bătrâni de pe lângă el, oameni ca şi el, de-i ştia adică, oameni serioşi, ce ştiau şi ei ce ştiau şi trăiseră şi ei ce trăiseră toţi. “L-am cunoscut! Îl ştiu pă omu ăsta! Îi spuneam toţi, Colonelu! E Gioni Puşcaşu! Mi-a fost camarad! Mie şi lui Mitică, Dumnezeu să-l ierte! Pă front, apoi în prizonierat, prin Rusia aia mare şi ca un făcut, a dispărut dintr-o dată, fără să mai ştiu ceva de el. Pentru ca acum? Acum, ce-o fi fost în capu lui, că era şi în război cam nu ştiu cum, cu gându aiurea, să-l văd aci, la căpătâiu lu Mitică! După amar de ani! E Colonelu! Colonelu Puşcaşu! El e! Îs sigur! El şi nimeni altu!…“

Era pe înserat şi adia un vânticel răcoros, iar umbrele cuprindeau satul. Adâncimi ascunse, nepătrunse, oameni, voci… Totul rămânea neschimbat, ca de când lumea şi nu se întâmplase nimic…

CAPITOLUL IX

Tovarăşul State fusese numit în capul judeţului cu surle şi trâmbiţe, de parcă ar fi venit Mesia printre oameni. Tip tare, tov de nădejde din C.C. care, la începuturile carierei de activist, pornise din urbea noastră. Revenea. Nu şi-l mai amintea nimeni. Plecase ca activist încă tânăr, cu mari şanse de reuşită, în Capitală unde, într‑adevăr, se afirmase. Urcase treaptă după treaptă până sus, la vârful puterii. Ba, chiar se înrudise, era finul sau i se botezase un copil, aşa ceva, de către un demnitar care îl proteja… Încrengătura nepotismului. În orice caz, State făcea mare caz de această relaţie, acum când revenise; gras, aproape diform, deşi agilitatea lui părea să amintească de tinereţe. În ciuda grăsimii voia să pară vioi, tot timpul agitat, cel puţin în vorbe, în comenzi, în răcnete… Pentru că tovul State aşa înţelegea să conducă judeţul, răcnind la oameni, băgând groaza în ei şi cu ce vorbe! “Vă bag în aia mamii voastre dă puturoşi şi sabotori!” O asemenea înjurătură era o delicateţe faţă de altele, câte erau la gura lui, când se enerva, când lumea avea impresia că la atâta grăsime, omul ăsta ar putea să crape, să pleznească deodată inima în el.

Obişnuia să umble prin judeţ ca un senior feudal, îşi purta “curtea” cu el. Activişti de pe toate liniile trebuiau să răspundă la orice semn, la fiecare chemare, indiferent în ce localitate s-ar fi aflat. Numai ce-l auzeai: “Să vină ăla dă la cultură! Cum, nu-i aici? Atunci cine-i ţine locul!” Răcnea ca apucat dacă persoana în cauză nu era de faţă. Destituirea sau chiar scoaterea din activul de bază era sigură. Aşa că activiştii, dacă la început nu prea dădeau atenţie peregrinărilor marelui “senior” prin judeţ, văzând la ce se puteau aştepta, se interesau cu înfrigurare, aflau şi făceau ce făceau, lăsau orice alte treburi şi erau pe undeva, pe aproape.

“Să vină utecistul, pă linie dă şcoli!” Zori era pe aproape. Ştia. Demult se aştepta. Noul şef nu prea se interesase de domeniul în care ea lucra, deşi erau atâtea şi atâtea probleme… La instruirile centralizate la care participa aproape săptămânal, sarcinile şi mai ales reproşurile cădeau pe capul lor cu duiumul. “Munca în şcoli nu dă rezultatele pe care le aşteaptă de la noi Supremul! Nu vă implicaţi suficient tovarăşi! Tineretul trebuie să devină o forţă revoluţionară de nădejde, să aplice în viaţă ideile de inestimabilă valoare teoretică şi practică ale mult stimabilului şi iubitului secretar general al partidului! Generaţia tânără va trăi în comunism! Schimbul de mâine al partidului trebuie să facă totul pentru a prelua ştafeta!…” Şi tot aşa. Nimic nu mergea bine, nimic nu era pe placul şefilor ei. Aşa se face că Zori se aştepta să fie, o dată şi o dată, chemată la ordine de Supremul local. Se afla pe aproape, se învârtea pe acolo. Aflase de prin cunoştinţe şi prieteni unde are de gând să plece caravana “şefului”. Şi uite aşa, când tovul State a întrebat de ea, a apărut repede, repede, îmbujorată, sufocată de emoţie în faţa lui… Surpriză imensă! Tovarăşului State, ştia, îi plăceau femeile. Se uita lung după activiste, iar trepăduşii din jurul lui urmăreau cu folos aceste uitături lungi şi pofticioase. Făceau ce făceau şi-i ofereau sau îi aduceau în preajmă aceste femei. Pe Zori a privit-o puţin contrariat, încruntat. Poate nu se aştepta la atâta promptitudine. Sau l-a uimit candoarea din ochii ei, pentru că Zori era frumoasă. Părea o căprioară sprintenă, cu agilitate de femeie subţirică, potrivit de înaltă, părul negru, tăiat scurt pe umeri, întins pe lângă obraji, cădea frumos, îi încadra faţa şi-i scotea în evidenţă ochii vioi, negri, sprâncenele conturate şi obrazul alb ca de marmură. Şi paloarea ei, veşnica ei paloare, făcea impresie. Părea o tânără gheişă şi mai puţin o activistă. Poate că asta l-a surprins şi pe tovul State, aşa cum îi surprindea pe toţi tovii din activul local şi central printre care Zori se mişca tot timpul.

State o priveşte de parcă o ţintuieşte în loc. “Desigur – a povestit Zori mai târziu – m-am oprit. Privirea aceea m-a ţintuit în loc. Am rămas la vreo trei-patru paşi în faţa lui, iar impresia mea era că şeful trona pe scaunul lui, deşi nu ne aflam decât într-un prăpădit cămin cultural. Dar totul în jurul lui înfăţişa sau îţi dădea impresia că te afli în alaiul unui senior care îşi vizitează domeniul. Alergau toţi de colo-colo cu rost şi fără rost. Agitaţie permanentă. Maşini de protocol luxoase, automobile de teren, maşini ale miliţiei cu sirene şi girofaruri se intersectau în goană mare, gata-gata să te lovească, un du-te vino, o vânzoleală ce te ameţea. În acea sală de cămin cultural intrau şi ieşeau oameni pentru a aduce veşti, pentru a transmite comenzi, toţi înfriguraţi, agitaţi până la paroxism. Printre ei m‑am strecurat şi eu, aşa cum am putut, cu greu şi am apărut în faţa lui…”

“Va să zică, dumneata te ocupi dă şcoli” spune tovul State mărunţind vorba sacadat şi gâfâit, privindu-mă fix. Apoi, adresându-se celor din jur, staful lui nedespărţit, trepăduşii, care stăteau în poziţie aplecată, numai ochi şi urechi, slugărnicie maximă, spune de parcă nu aş fi fost de faţă şi nu aş fi auzit: “Bine bă, aşa gagicuţă mişto am la futece şi io nu ştiu nimic? Hă, hă, hă! Fă-te fă, mai aproape, să te văd mai bine!” “Mi s-au muiat picioarele. Am simţit că mă prăbuşesc. Cred că nimeni până atunci nu mi s-a adresat chiar aşa. Simţind probabil frica sau nedumerirea mea, tovul State mă priveşte mai omenos”. “Stai mă, fătucă, nu te speria! Văd io că eşti mai firavă, mai delicată. Te-am luat cam tare, aşa-i?… Hă, hă, hă!” Şi din nou adresându-se celor din jur: “Bă, voi nu vedeţi ce stofă zace în fătuca asta? Nici nu a fost nevoie să deschidă guriţa aia a ei dulce, şi mi-am dat seama că e ceva dă capul ei”. Gâfâia. O privea cu nişte ochi bolânzi. O dezbrăca. “Bă, ia uitaţi‑vă, bă! Ăla nu-i obraz! Catifea bă, tăticule! Stofă bună! Femeie dă rasă! Uite, astea mi-au plăcut mie la viaţa mea! Femeile subţirele, delicate. Că dă unde mi se trage? M-a trimis odată partidu într-o delegaţie în Japonia, dom’le. Şi ce credeţi bă, c-am văzut io, p‑acolo? E? Hă, hă, hă! Numai fineţuri d’astea, dă porţelan! Bibelouri, bă! Au ăştia nişte femei, dă rămâi cu gându la ele toată vieţişoara. Familie, copchii, morală dă partid să duce, să prăpădeşte de parcă n-ar fi ezistat! Asta e! Şi fătuca asta, din faţa mea, bag seamă, e din stofa asta, bă! Păi, ce să fac io cu tine, scumpete? Zici că eşti pă la şcoli. Uite, chiar în seara asta mă gândeam să facem amândoi un plan dă măsuri, pă linie dă educaţie morală şi socialistă… alea, cum le zice… perspectivele tineretului, personalitatea plenară… Dar mai dă-le în mă-sa dă fleacuri, că ştim noi ce să facem!…”

Zori a îngheţat. Omul din faţa ei i se părea un monstru. Prima reacţie a fost să fugă. O spaimă imensă a oprit‑o. Îşi dădea seama că dacă şeful nu era mulţumit de ea, ştia bine ce mai păţiseră şi alte activiste, totul se putea prăbuşi… Cariera! Viaţa ei!… Promovarea!… Visurile!… Oare merita? Se vedea acolo unde ochii lui State o invitau, într-o cameră, singuri, el şi ea!… Cum adică? Matahala asta, cu buzele umezite, să se apropie de ea, să o îmbrăţişeze, să o sărute?… Doamne fereşte! Să-i ceară… Nici nu voia să se gândească mai departe. Ce caut eu aici?

“Cum tovarăşa? Ce aflu, o dezmetici şeful State, că eşti nemăritată! Păi, nu se poa’! Dar nu-i nimic! Te mărităm noi! Mare lucru să intri şi mata pă linie ca toţi tovarăşii, cu casă, familie, copii acolo, vreo 3-4, cum zic toate documentele. Le facem noi aşa cum trebuie, le aranjăm şi te promovăm. Numai dumneata să fii atentă şi recunoscătoare! Înţelegi? Las’ că discutăm noi ! Vii la mine să-ţi dau nişte sarcini. Sarcini! Aşa, una-alta, înţelegi? Hă, hă, hă!” Apoi adresându-se tovarăşului Ionete care era în preajmă şi nota de zor într-un carnet. “Auzi, mă, Ionete! Ce-i cu tine? De ce tremuri? Eşti gata să faci pă tine, arătare ce eşti! Îmi faci greaţă numai când te văd. Ghiorţ, îmi vine să vomit. Gherţoiule! Bă, ăsta e un Gherţoi! Asta e!” Ionete se chircise, se făcuse aşa de mic că era gata să se facă una cu podeaua. “Mă, Gherţoiule, să te ocupi de ‘mneaei! S-o aduci aproape de noi, s-o formăm noi! În sfârşit, ştii tu cum şi ce să faci! La chestii d-astea ştiu că nu te întrece nimeni…” “Lăsaţi pe mine! Ştiu eu! Să trăiţi! spunea înfrigurat Ionete şi se îndepărta aplecat de-a îndăratelea. Lăsaţi pe mine!” O luă pe Zori de mână şi o scoase afară. Apoi tot mai înfrigurat către Zori: “Tovarăşa, tovarăşa! E de bine! Dacă a pus ochii pe dumneata tovarăşul State, apoi e de bine, să ştii!…”

Abia afară Zori se dezmetici, se aşeză pe o bancă şi deodată avu în faţă întreaga ei viaţă, drumul ei până aici.

***

“Într-o vreme m-a atins şi pe mine morbul puterii. Mă simţeam măgulită. Îi dădeam dreptate până şi lui Tulumb. Puterea! Mare lucru este puterea!”

Aşa ajunsese Zori, de nerecunoscut. Pentru Serj, pentru tanti Stela. E atentă la uşa lui Stal şi ascultă tactul monoton. Uralele înregistrate pe banda de magnetofon o impresionează cel mai mult. A trăit şi ea, într-o măsură oarecare, aceleaşi timpuri, a fost prin aceleaşi locuri, nu a primit decoraţii, dar a avut funcţii de conducere, i s-au încredinţat sarcini, dar nu a fost promovată până la vârful puterii locale, foarte aproape de cel mai sus, cum ar fi spus tanti Stela. Simţea dezinteresul tovarăşilor faţă de ea. I se spunea că nu corespunde, că sarcinile şi indicaţiile sunt altele şi timpurile altele. Apoi nu avea familie! Dosarul! Şi câte şi mai câte! 

Voiam să mă răfuiesc cu Tulumb. El mă băgase în toată mizeria, în viaţa asta fără orizont, plină de remuşcări. Câţi oameni ştiu ce înseamnă să depinzi totdeauna de alţii? Să-ţi aranjeze alţii viaţa, fără să se gândească nici un moment la tine ca om, la propriile tale trăiri, ambiţii, da, ambiţii, suferinţe, trebuinţe de tot felul?… Trec printre oameni, trăiesc alături de ei, mă zbat, acesta-i cuvântul, să fiu eu, să nu-mi fie ruşine de mine. Dar câţi înţeleg viaţa prin care am trecut, ce mi-a fost dat să trăiesc?!

Omul acela, profesorul, întâlnit în clinica de psihiatrie, alături de fratele meu Serj, a fost distrus, printre alţii şi de mine, mi-am adus contribuţia… L-am turnat şi l-am înfundat acolo, printre nebuni. Mi-a spus nişte cuvinte ce nu pot fi uitate. Afectat profund, încolţit de răutatea celor din jur, nemeritat, da, o spun chiar eu, nemeritat, ajunsese o umbră, o caricatură de om, altceva decât fusese. Contribuisem la transformarea unui om adevărat în nimic, în bătaia de joc a tuturor neisprăviţilor! Şi Tulumb mă liniştea, încerca să mă convingă, că aşa era bine, că apăram “cauza”. Cauza cui? A partidului, a socialismului. Contribuisem la distrugerea unui duşman de clasă!… Tovarăşul Ionete, mai subtil chipurile, îmi tot arunca nada cu promovarea şi rotirea mea mai sus, tocmai pentru că mi-am adus aportul, că am slujit cu devotament partidul! “Ăsta s-a dat la noi şi trebuia lucrat”, spunea. 

Ce înseamnă pentru noi a sluji partidul? Printre altele şi a distruge un om! Am contribuit la distrugerea câtorva oameni, iar acum, după Gherţoiu Ionete, voi fi rotită, voi urca în activul de bază, printre mărimi… Dar cu ce preţ? Eu, ca om, nu contez? Eu nu am remuşcări? Iar dacă ei nu au remuşcări, dacă ei s-au învăţat cu ticăloşia ca mod de viaţă, apoi eu, eu?...

Tanti Stela m-a crescut în credinţă. În facultate, pe ascuns, învăţam psalmii, ca o pedeapsă pentru ceea ce făceam, ca un exerciţiu de purificare, atât, spuneam să fac şi eu, dacă m-am înfundat în mocirlă. Cel puţin atât! Să pot rosti câteva versuri de reculegere, de împăcare cu mine… Şi aşa am reuşit, cu o voinţă îndărătnică, să ştiu psalmii pe de rost! Iar omul acela, prin cuvintele lui, mă tot urmăreşte: “Are să vină vremea când îţi vei da seama că există o pedeapsă pentru fiecare! Dumnezeu plăteşte! Vei plăti şi tu!”

Am plătit! Împrăştierea familiei mele, nefericirea alor mei, viaţa imposibilă a lui Serj, suferinţa permanentă a tantei Stela, suportarea, până la limita răbdării, a lui Tulumb, tactul monoton, uşa mereu închisă a lui Stal, copilul meu, copilul nimănui, toate sunt semne ale unui blestem. Cel puţin aşa cred. În toate văd împlinirea cuvintelor acelui om. Apoi, între suferinţă şi nepăsare, de pe o zi pe alta, vine o vreme, vine inevitabil, când nu mai poţi să fii nemernic! Vine! Inevitabil! Arătam sau nu lumii remuşcarea pentru răul făcut, asta este altceva. Şi pentru cel mai josnic dintre oameni, există un moment când nu mai poate trăi complăcându-se.

***

Era o activistă hotărâtă, intransigentă, mereu pe linie, la curent cu toate sarcinile izvorâte din documentele de partid, se impunea şi era mereu apreciată. Apoi, în funcţia ei, prinsese, fără să-şi dea seama, gustul puterii, acea plăcere ascunsă a omului care conduce, despre care îi vorbise cândva Tulumb, care poate influenţa destine şi care poate domina oamenii. Şi-a dat seama, la un moment dat, că avea o enormă satisfacţie să vadă oamenii sfioşi în faţa ei, îndatoritori, gata de orice, pentru că ea, Zori, avea putere! I se spunea că ştie să “lucreze” cu oamenii, să-i facă unelte docile, că avea stofă de activistă, ceea ce însemna mult, adică promovare sigură. Promovase dar i se părea puţin pentru visurile ei de putere. “Rotirea”, un cuvânt folosit în astfel de situaţii…, un eufemism pentru cazul trecerii pe linie moartă… O ajunsese şi pe ea.

***

Ceva nu era în regulă la dosarul meu. Mi-am dat seama. Până atunci totul mersese bine şi dintr-o dată, eşecul, trimiterea mea într-o muncă în care nu prea înţelegeam ce aveam de făcut. Nu m-am lăsat cu una cu două. Am cerut audienţe la şefi, dar, ca un făcut, nimeni nu mă lua în seamă, sau mi se dădeau răspunsuri evazive. “Tovarăşa, partidul ţi-a încredinţat munca asta, te supui şi gata!” Am înţeles…

Într-una din zile, sunt chemată la securitate. Am avut o tresărire. Pentru activiştii de partid şi de UTC, faptul nu trebuia să surprindă, noi formam, sau cel puţin aşa trebuia să se înţeleagă, un monolit, eram noi, între noi, adică eram puterea. Apoi, securitatea se subordona partidului, prin urmare, un fapt banal.

Altceva se întâmpla cu oamenii obişnuiţi, oamenii muncii, cum le spuneam noi, “viermilor”. Asta era expresia lansată într-un moment de enervare, de tovarăşa de viaţă a Supremului, pentru cei care munceau în fabrici, pe ogoare sau în alte sectoare de activitate, pentru că cereau, pretindeau să fie oameni pur şi simplu, adică să aibă cel puţin traiul zilnic asigurat. “Viermii, spusese odată, văzând o coadă, nu se mai satură!” Şi, de atunci, toate cozile au fost, la indicaţia ei, mutate din faţa magazinelor, în spatele lor, ca să nu mai fie în văzul lumii. Asta nu însemna că nu mai existau! “Viermi” le spuneam şi noi, cu ură nedisimulată, care, dacă mă gândesc bine, nu se justifica prin nimic. În fond, “viermii” trebuiau şi ei să trăiască. Chiar Marx, părintele comunismului ştiinţific, spusese că forţa de muncă trebuie să aibă un minim necesar de condiţii de viaţă pentru a putea să asigure producerea bunurilor materiale, fără de care o societate nu poate exista. Ei, “viermii”, nu aveau magazine speciale pentru aprovizionare, ca noi, nu puteau să-şi procure cele necesare vieţii decât stând la cozi. Şi pentru că mulţi dintre noi mai aveam o licărire de bun simţ, de fapt provenind din rândul acestor “viermi”, pronunţam cuvântul dar, după oarecare timp, simţeam că ne cam roşeşte obrazul… Ce eram noi? Noi trăiam de pe urma muncii acestor “viermi”. Eram nişte paraziţi! Aveam permanent această remuşcare ca activistă de partid şi nu eram singura… 

Aşadar, pentru aceşti oameni, chemarea la securitate însemna nelinişte, multe semne de întrebare, groază! Pentru mine, doar o tresărire deoarece securitatea îmi amintea de trecutul meu nu prea îndepărtat…

Un ofiţer, pe care aveam să-l cunosc de atunci în colo foarte bine, m-a primit rece, distant, cu o privire de om hotărât să nu facă nici-o concesie şi, fără prea multe menajamente, mi-a pus pe masă un dosar. Dosarul meu, din care mi-a fluturat ostentativ, prin faţa ochilor, o singură filă. “După cum vezi, tovarăşa, ai «lucrat» cu noi, iar acum urmează să mai «lucrezi»!” Ştiam că aşa ceva nu se putea pretinde unui activist, fie şi de UTC, decât cu acordul mai marilor judeţului, pe linie de partid. Aşa că nu am ripostat. Disciplina de partid! Fila aceea nu era altceva decât angajamentul meu, făcut la securitate, înainte de a intra în facultate… Aproape că uitasem… Ei nu uitaseră.

***

Fusese recrutată prin Mac Tulumb. Pretindea că este preocupat de viitorul ei. De fapt, bătrânul activist avea oarece sarcini şi în direcţia asta şi se mai gândea că ar putea să fie mai bine văzut de superiorii partidului şi de oamenii securităţii, dacă o târa chiar pe Zori în mocirlă, o persoană ce trecea drept rudă de-a sa, de vreme ce trăiau împreună în subsolul 4 bis de atâţia ani.

Nu i-a fost uşor s-o convingă! Zori rezista cu vehemenţă şi spunea că nu are nevoie de ajutorul securităţii pentru a intra la facultate. Bătrânul însă, era prea versat în ticăloşii pentru ca să nu fie în stare să convingă un copil, pentru că Zori, ce era atunci, la optsprezece ani, decât un copil! Îi spunea că viitorul îi este asigurat şi mai avea grijă să-i strecoare şi ameninţarea că dacă nu acceptă, s-ar putea să nu ia examenul la nici-o facultate, oricât ar fi de pregătită, pentru că securitatea nu iartă şi este peste tot… Ameninţarea era clară.

Şi mai era ceva. Zori voia să facă medicina, era pasiunea ei. Tulumb îi cerea să dea examen la Universitate, să iasă profesoară de orice, nu avea importanţă, pentru simplul fapt că, în acel domeniu, securitatea nu are oameni suficienţi, cu care să “lucreze” acoperit pentru ei, pentru partid… “Toate sunt gândite şnur, fetiţo! spunea el. Ce crezi tu, că noi ne jucăm! Noi ne pregătim oamenii de mâine. Eu vreau să-ţi fac binele cel mai mare, iar ea, uită-te la ea, zicea Tulumb chelfănind din buze, nervos, numai bale, ea face nazuri!” “Dar examenul?” întreba Zori. “Nu contează examenu! Este un fleac! Este pentru naivi! Oamenii noştri, oamenii securităţii intră în facultăţi, acolo unde este nevoie dă ei! Noi îi recrutăm, îi selectăm, noi, activu dă partid şi securitatea, din cei care se dovedesc activi, recunoscători, supuşi cauzei, în primul rând, dintre rudele noastre… Că, ce poate fi mai ataşat idealurilor noii societăţi decât vlăstarele crescute şi educate în spiritu comunist, copiii activiştilor, copiii securiştilor, aparatului de conducere, care tot ataşat ne este?!... Aşa că, fetiţo, bagă-ţi minţile în cap! Nu poate fi viitor mai luminos decât în aparatu de partid, decât lângă securitatea care ne este devotată şi subordonată, decât lângă noi! Este adevărat, continua Tulumb, pă lângă oamenii noştri, pă lângă oamenii siguri dă care ne vom folosi cândva, mai intră în facultăţi şi alţii, dinafară, adică pă merit, prin munca lor, dar ăştia trebuie să fie urmăriţi, prelucraţi, puşi la dosar… Noi nu vrem să pierdem din mână telectualitatea! Dă aci vine pericolu! Ei sunt oamenii dă mâine, din fruntea intreprinderilor, a instituţiilor dă tot felu. Cum crezi, fată naivă ce eşti, că partidu poate să lase asemenea sectoare necontrolate? Trebuie să avem peste tot oamenii noştri, să-i putem manevra, să-i putem şantaja, să-i facem cuminţi!… Pentru că, un lucru sigur ştie partidu: omu cu ceva carte începe să gândească, să-şi pună probleme, să aibă, auzi, procese de conştiinţă, să să întrebe dacă societatea noastră este cu adevărat cea mai dreaptă dintre societăţi! Păi, să poa’? Nu să poa’! Partidu nu are nevoie dă oamenii care gândesc atât de mult! Care pun la îndoială idealurili noastre! Are nevoie dă ezecutanţi! Pentru noi toţi gândeşte Supremul care este, sau nu este, oricum, trebuie să fie, cel mai iubit, cel mai, cel mai deştept, geniu partidului! Iar dacă nu este, îl facem! 

Ce crezi tu? Ce credeţi voi? Ce! Partidu este el? Prin noi! Iar noi… noi suntem un grup, telectualii spun, o clasă politică orientată, conştientă că numai prin noi, prin manevrarea maselor, ca să fiu cinstit faţă de tine, prin îmbrobodirea lor, prin fluturarea unor idealuri frumoase, sublime, dar imposibil de realizat, ne menţinem la putere. Puterea! Puterea înseamnă: avantaje! Trai bun! Dar mai înseamnă ceva. Ce poate fi mai plăcut omului nemernic, neputincios, fără carte, fără pregătire, fără nici un rost pă lumea asta dăcât să vadă la picioare, în faţa lui, umiliţi, tremurând dă spaimă, oamenii adevăraţi, oamenii pregătiţi, cu multă carte, sau cu avere, avere câştigată cu inteligenţă şi trudă! Ce poate fi mai plăcut, fetiţo? Aşa că, trebuie să te implici, să faci parte din aparat, chiar din securitatea noastră, orice ar fi! Că nu să cade ca un activist ca mine, cu state vechi şi cu oarece importanţă în partid, să nu dea partidului care m-a crescut şi m-a făcut dintr-un nimic, muncitor cu roaba, necalificat, râsul uzinei, să dea cât de cât, ceva, măcar un urmaş! Ei bine, tu, Zori, eşti, vei fi, omu partidului recomandat dă mine! Mă asculţi, bine! Îţi va fi bine! Nu mă asculţi, va fi dă rău! Pun oamenii partidului şi securităţii pă urmele tale. Nu vei avea nici o şansă! Va trebui să cedezi!

Îţi ofer puterea! Puterea dă a decide, dă a supune oamenii! Dă a dispune dă ei după bunul tău plac! Ce vrei mai mult? Iar io, io voi fi privit mai bine în partid, spre binele vostru, voi fi considerat un om dă nădejde, pă care se poate conta, dă vreme ce şi-a trimis, unde şi-a trimis, propriu copil, vorba vine, că de fapt io doar sunt un fel de tată adoptiv pentru voi, pentru tine şi Serj, naiba ştie ce sunt, oricum, am grija voastră, cel puţin aşa a vrut partidu. “Du-te la oamenii ăia, mi-a spus partidu, că tot nu au pă nimeni în lumea asta şi nu să cade, nu pică bine, dă ochii lumii, pentru morală ziceau, ca un activist bătrân să nu aibă şi el un cămin, o familie, baza societăţii, nu, acolo, dă ochii lumii!” Sarcină! Noi trăim din sarcini în sarcini! Noi nu avem o viaţă a noastră, chiar dacă afişăm că avem aşa ceva! Or fi având unii, nu zic, dar ascultă-mă pă mine, noi suntem nişte soldaţi ai partidului! Nişte revoluţionari! Nu avem familie, nu avem mamă, tată, copii, nimic! Noi avem partidu, pentru că fără partid nu am fi fost nimic şi pentru el suntem în stare să trădăm şi familie şi casă şi părinte şi tot! Dă ce te miri? Da! Pentru tot ce avem! Pentru ceea ce nu au alţii şi noi avem, pentru toate astea, sunt în stare să-l trădez şi pă tata şi pă mama din groapă. Nu mă crezi? Ei bine, l-am turnat pă taică-miu, un amărât dă ţăran, pentru că păstra în grinda casei un pistol din timpu războiului! Da! L-am denunţat, ca să-mi arăt devotamentul faţă de tovarăşi, să-mi apăr poziţia, să-mi asigur încrederea tovarăşilor! Ce contează că pentru asta taică-miu a făcut vreo câţiva ani dă puşcărie şi şi-a pierdut oasele pă la canal? Ce contează! Pentru mine, pentru putere, sunt în stare dă orice! Reţine! Sunt în stare dă orice! Aşa că, fetiţo, bagă-ţi minţile în cap şi ascultă ce-ţi spun io!”

Tulumb m-a îngrozit, mai mult decât m-a convins. Nici nu ştiu dacă am crezut tot ce spunea. Poate că asta era tactica lui, metoda lui de convingere, de prelucrare. Am acceptat… M-am gândit în fel şi chip. Dacă refuzam, făceam familiei rău, dacă acceptam, mă gândeam, dracul nu-i chiar atât de negru! Mă voi descurca!…

Am intrat la filologie cu subiectele dinainte cunoscute…

A urmat angajamentul!

***

Trebuia să-l analizez, să-i cunosc slăbiciunile, pasiunile, eventual părţile slabe, pentru că, în munca asta, oricât ar părea de ciudat, noi ne folosim de tot ce este mai josnic, mai inuman, iar metodele noastre sunt la fel de josnice, de inumane. Paradoxul este că pentru a ne atinge scopul, distrugerea celui care loveşte, sau încearcă să lovească în noi, folosim oameni cu o pregătire profesională ireproşabilă. Profesionişti de mâna întâi! Tot ce-i mai bun! Noi le oferim datele. Ei le prelucrează. Sunt o adevărată armată: psihologi, sociologi, medici de diferite specialităţi, informaticieni, matematicieni şi, să nu surprindă, literaţi, oameni de artă şi mulţi alţii… Ei ne dau concluziile, ne arată căile acţiunii, variantele, soluţiile… Nu se implică direct. Pentru asta avem alţi oameni. Apoi aparatura, tehnica cea mai avansată: de ascultare, de interceptare, de fotografiere, de filmare, de înregistrare, de filaj etc… Mecanismul este minuţios pus la punct. Minut cu minut, pas cu pas, om cu om… Fiecare ştie ce are de făcut în orice împrejurare.

Eram un pion al acestui mecanism. Faţa nevăzută! “Lucram” acoperit. Eu “lucram” pe faţă, e un fel de a spune. De fapt, eu eram acea parte josnică a acţiunii. Ştiam ce trebuia să fac, ştiam că trebuia să distrug, să duc sarcina la îndeplinire, eram conştientă de tot, dar o dată intrată în “joc” nu mai era chip să dau înapoi. Aşa se face că la un moment dat, nu mai aveam nici conştiinţă, nici remuşcare, ci o dorinţă inexplicabilă de a fi neom, de a executa ireproşabil totul, de a mă angaja total… Reuşita acţiunii devenea o veritabilă victorie, ceva nesperat. Şi ce putea fi mai plăcut decât să auzi un superior făcând o apreciere, o cât de mică aluzie la contribuţia mea!…

Mi-a trebuit mult timp să ies din starea de euforie a faptului bine realizat, a succesului într-o misiune de distrugere a unui semen al meu! Abia acum îmi explicam satisfacţia, fanatismul, lipsa de discernământ a acelor oameni care ucideau, arestau, duceau la gazare, la moarte deci, semenii lor, în lagărele naziste sau comuniste! Filmele şi cărţile de acest fel mi-au însoţit copilăria. Am fost învăţaţi să urâm asemenea fiare. Nu întâmplător, ecranele erau suprasaturate de astfel de filme, librăriile înţesate de asemenea cărţi, pentru ca acum, noi, pentru alte idealuri, pe care, culmea făţărniciei, le declaram superioare, eram aceleaşi fiare, făceam acelaşi rău! Crima e un păcat la fel de mare, de neiertat, în faţa lui Dumnezeu, indiferent că o faci pentru cauza comunismului sau pentru cauza nazismului! Crima arată faţa adevărată, lipsa de Dumnezeu, de umanitate, a unei ideologii, a unui regim. 

Dar ce am înţeles eu că înseamnă crimă?

Dacă reducem totul doar la suprimarea fizică a unui om, fireşte, aceasta este crima în adevăratul sens al cuvântului, sau forma primitivă a crimei. Dar, am învăţat, Doamne, câte nu am învăţat în anii aceia, că poţi ucide un om în atât de multe feluri!

Oare, un om nu este ca şi mort atunci când este pe toate căile discreditat, desconsiderat, calomniat, redus la nimic? Iar noi care avem puterea, avem atâtea căi: discreditare, insinuare, calomniere, oprirea din drumul său firesc spre afirmare, hărţuirea, pas cu pas erau căile noastre şi le aplicam, diabolic ce le aplicam “duşmanilor” regimului. Iar în aceste condiţii, omul mai este om? Mai este viu? Mai are viaţa sa, drumul său? Mai are el vreo speranţă de viaţă demnă? Mai are el posibilitatea să dea vieţii lui un sens? Îşi mai poate apăra fiinţele dragi de oprobiul public? Mai contează el pentru cei din jur prin ceva, indiferent cât ar fi de capabil, dacă noi l-am luat în obiectiv şi l-am “lucrat” aşa cum ştim noi, după cele mai sofisticate metode? Categoric, nu! Iar acest mod de a ucide, lăsând omul să se târască, să se chinuie, să sufere, ştiind că toţi cei din jur îl dispreţuiesc, îl alungă, îi fac viaţa un chin, este mai condamnabil decât suprimarea fizică. Pentru că esenţialul în acest caz este să compromiţi, să calomniezi, să scoţi dintr-o fiinţă adevărată, care se bucură de prestigiul, de respectul şi consideraţia celor din jur, o fiinţă de nimic, un condamnat la dispreţ, la nedemnitate, deci, la moarte…

Mi s-a întâmplat să aud atât de des. Vezi, cutare, din sectorul de care răspunzi, se dă la noi! Ăsta era semnalul că persoana trebuie “lucrată”, iar eu trebuia să încep să adun date, să pun la cale ceea ce mi se indica. După cum era cazul, cu mijloacele pe care le aveam la dispoziţie: informatori, turnători, colaboratori sadea sau de circumstanţă, o întreagă reţea, bună la orice, gata de orice…

Şi pentru ce? Ce însemna acea formulă fatidică, se dă la noi? Bietul om spusese ceva, scrisese ceva, cine ştie în ce împrejurare, îl turnase cineva, sau făcuse publice, în vreo şedinţă, gândurile lui, nemulţumirea, demascase o nedreptate, cine ştie ce… Asta nu convenea. Asta nu trebuia să se mai întâmple. Faptul, simplul fapt, de a spune ce gândeşti, de a fi sincer, fără a fi chiar un duşman declarat al regimului, trebuia să fie pedepsit, pentru ca alţii, dispuşi să facă la fel, să nu mai îndrăznească. Teroarea, cuvânt de ordine în munca noastră, trebuia să însemne menţinerea unei stări de groază permanente. Revoluţionar de profesie, revoluţie permanentă sunt sintagme care au în acest fel acoperire deplină. Când pica un naiv, aproape că ne bucuram. Da! Oricât ar părea de neverosimil, dar un caz era o pleaşcă, era ocazia de a mai “lucra” pe unul, de a mai pune o cărămidă la edificiul teroarei pe care o construiam cu minuţie. “A mai picat unul! spuneau şefii. Hai, luaţi-l în primire, făceţi-l aşa cum trebuie, să se înveţe minte, să fie şi pentru el şi pentru alţii un exemplu!” Urma alegerea căilor, apoi acţiunea propriu zisă.

De cele mai multe ori, amărâtul acela ajungea într-o clinică psihiatrică unde era tratat de oamenii noştri după caz. Uneori, doar simpla internare într-un spital de nebuni era suficientă. Nu se aplica, neapărat, un tratament prea dur, pentru ca internarea să fie pentru noi prilejul să-l “facem”, să-l calomniem în voie, să-l discredităm şi să-l dăm gata, “împachetat”, colegilor ca exemplu. Aici ziceam că suntem umani. Nu l-am distrus, chipurile, l-am lăsat să trăiască, să se târască…

***

Era studentă Zori, ne mândream! îşi aminteşte Serj.

Era frumoasă Zori! Tânără, cu o prospeţime de copil, încă un copil, o fiinţă nevinovată, pură, de toată admiraţia! Îmi făcea mărturisiri, eram confidentul ei, ca frate. “Mă simt bine, Serj, nu am nevoie de nimic! Tulumb a avut grijă ca totul să fie bine”… 

Eu, dimpotrivă, nu l-am suportat niciodată pe Mac Tulumb. Încerca să mă îndrume, să-mi “aranjeze” el viitorul. Cine ştie ce-mi rezerva? L-am refuzat categoric. Aveam visele mele. Eram în pragul marilor speranţe, terminasem liceul, mă bucuram de viaţă alături de colegii de generaţie. Ne făuream planuri. Cine nu a trăit nebunia asta a absolventului, a tânărului eliberat de viaţa încorsetată de liceu? Nu întâmplător, cea mai citată, cea mai iubită poezie, era a lui Bacovia. Versurile acelea: “Liceu, - cimitir/ Al vieţii mele - / În lume m-ai dat/ În vâltorile grele,/ Atât de blazat…”

Era altceva decât “cânticelele” angajate, optimiste, cânticele de renunţare la care se extaziau activiştii de trei lulele şi conformiştii. Pentru care se făceau şi filme plângăcioase, alintare şi alienare a suferinţei adevărate, reale, a anilor de liceu. Se mai angaja şi câte un compozitor pentru a administra tinerilor o corecţie după comanda partidului, conform căreia, pentru liceeni viaţa era paradis şi nimic altceva! Şi cântam! Ce mai cântam, Doamne, inepţiile astea în lipsă de altceva! “Ani de liceu, ani de liceu…” 

Nici nu ne dădeam seama că eram o masă de manevră, că nu contam, că nu însemnam nimic pentru cei care, profesori şi activişti de tot felul, ne educau, chipurile, în spiritul normelor vieţii şi muncii comuniştilor, a omului nou! Mai venea, din când în când, în liceu şi câte un, nu-mi reprim cuvântul, nimeni care, după ce ne linguşea că am fi, că noi suntem viitorul etc., ne aducea fel de fel de sarcini, muncă patriotică, şantierele tineretului, apoi “practica” de toamnă, la cules, era ceva obişnuit. Muncă pe de-a moaca! Parcurile erau un fleac. Curăţarea rigolelor, măturarea străzilor, plantarea pomilor, sădirea florilor, toate duminica. Singura zi în care mai voiam şi noi să respirăm. Ne-o luau ei, activiştii UTC… Se ambalau, se agitau de ceasul morţii să iasă bine, sub pretextul că este în joc (care joc?) prestigiul liceului, dar de fapt, aceşti trepăduşi îşi apărau poziţia, îşi făceau un loc în activul UTC, se achitau de sarcini… Promovau pentru că ne “mobilizau”…

Nu vedeam nimic rău în a planta un pom, în a sădi o floare şi tot aşa… Dar abuzul, impunerea, exagerarea acestor sarcini, până acolo încât nu mai aveam nici noi, nici profesorii, o duminică liberă mi se părea ceva peste puterea de suportat a unui tânăr. Nu puteam să mă întâlnesc cu o fată, să văd un film, să fac o plimbare, să gândesc pur şi simplu la existenţa mea, la viitorul meu, pentru că, în mod diabolic, timpul îmi era ocupat cu tot felul de fleacuri. Eram convocaţi, ca să dau un exemplu, sute de tineri pentru a planta câţiva arbori ornamentali în parcul oraşului. Bun! Nu te puteai sustrage! Activiştii şi profesorii, care tot un fel de activişti deveniseră, ne presau, ne ameninţau în fel şi chip. Cum să nu fii de acord să salvezi natura de la poluare, degradare, dezastru ecologic? Tocmai noi, tinerii, cei mai revoluţionari, avangarda clasei muncitoare! 

Ni se dădea drept exemplu fiul Supremului care se sacrifica, se devota trup şi suflet cauzei tineretului. Nu avea odihnă bietul fiu de bani gata, să lupte pe tărâmul ăsta al educaţiei tinerilor!… Ca să vezi, ce mai lupta “revoluţionarul” ăsta!? “Prinţişorul!”

Printre noi, tinerii, consideraţi masă de manevră, larvari, un stadiu între conştienţă şi inconştienţă, nu ştiu de unde şi până unde, greşeală imensă, fireşte, circulau fel de fel de povestioare, unele de-a dreptul înspăimântătoare, despre acest fiu al Supremului, ce ne era destinat, dinastic, să ne conducă.

Un fapt, ce spune îndeajuns, despre calitatea omului. Eram invitat la o întrunire, prelucrare, la care trebuia să participe şi fiul Supremului. Se făcuse o pregătire exemplară, toată lumea aştepta cu sufletul la gură apariţia Lui… Se aşezaseră mai marii judeţului în prezidiu, aşteptau… Ce aşteptau? Să vină El! De ce nu venea? Ştia toată lumea că este în localitate, că trebuie să pice… Şi totuşi… Situaţia devenea penibilă. Se poate înţelege o întârziere de câteva minute, de o jumătate de oră, dar… Într-un târziu se lămureşte toată treaba… Fiul Supremului apare, nu în prezidiu, ci pur şi simplu îşi face intrarea pe uşa obişnuită, degajat, prea degajat, clătinându-se bine, ce spun, beat mort şi se opreşte lângă o tânără pe care o pipăie în văzul lumii şi căreia îi adresează câteva cuvinte care nu se pot repeta. Totuşi… “Fă, tu ai stofă de curvă! Bă, se adresă celor care îl însoţeau, o armată de securişti şi activişti, voi nu vedeţi ce femei frumoase aveţi? Femei bune de … Bune, bă! Uite, că trebuie să vin io de la Bucureşti să vă arăt că aveţi femei! Ce vă faceţi voi fără mine?! Amărâţi! Dacă voi nu regulaţi, impotenţilor! Trimiteţi-le la mine! Aţi auzit? Sarcină!” Şi au auzit şi au văzut oameni dintr-o sală întreagă!

Sarcina a fost îndeplinită…

Era studentă Zori, iar eu, în pragul marilor speranţe, voiam s-o urmez… De unde era să ştiu tragedia ei? Ce a trăit, ce a fost obligată să facă şi toate celelalte… Abia când s-a răzbunat pe Tulumb şi asta pentru că m-a vizitat pe mine la clinica aia nenorocită şi şi-a văzut una din victime, pe acel profesor pierdut de lume, am aflat chiar de la ea…

***

“Mă gândeam cu reproş la colegii de liceu care învăţaseră în disperare pentru a lua examenul la facultate, iar eu, iată, cât de simplu, m-am trezit studentă!… Cine ştie cui luasem locul? Cine suferea pentru asta!

Dar trebuia să “plătesc”. Să mă achit de angajament! Cei de la securitate au început să mă preseze cu întruniri, cu prelucrări, să învăţ “munca”, apoi cu ordine din ce în ce mai clare, mai categorice…” 

Trebuia să întocmească note informative, săptămânal, sau ori de câte ori era nevoie, despre colegi şi profesori. Era degradant. Să se împrietenească cu colegii şi colegele, să fie în preajma lor, să ştie tot ce fac, tot ce gândesc, să-i tragă de limbă, adică să provoace chiar ea discuţii, pentru a afla cât mai mult despre viaţa lor… Era anume instruită ce să spună, ce zvonuri să lanseze, ce bancuri politice să spună şi apoi, să redea, cu lux de amănunte, reacţia lor, să le reproducă afirmaţiile… Trecea drept cea mai “curajoasă” studentă. Uimea. Vorbea fără înconjur despre orice. Dar nu era decât o provocare. Aşa era instruită. 

“Lucra”, este un fel de a spune, atunci şi-a însuşit cuvântul, cu un ofiţer de securitate, cu care se întâlnea în diferite locuri, pe stradă adesea, alteori în case sau apartamente pe care şi ea a învăţat să le numească “conspirative”.

Nu se întâlnea cu alţi colegi, dar era sigură că mai erau şi alţii care “lucrau” ca şi ea “acoperiţi”, poate, aşa avea impresia şi adesea i se sugera, că era urmărită, aşa cum ea însăşi era întrebată insistent despre unii sau despre alţii…

La început a fost mai greu. Cu timpul însă, a început să se obişnuiască. Avea şi avantaje. Înainte de sesiune era asigurată că examenele nu sunt o problemă, le va lua sigur şi chiar cu note mari! De aici a tras concluzia că şi unii profesori, asistenţi, erau oamenii securităţii, sau acceptau să le facă “jocul”. Uneori i se spunea. La profesorul X nu sunt probleme...

Constata cu câtă greutate reuşeau să treacă examenul colegii ei la profesorul respectiv, cât de drastic se arăta cu alţii, iar deodată, la simpla ei apariţie în sala de examinare, intransigentul profesor devenea foarte amabil, îndatoritor, îi punea cele mai banale întrebări, o ajuta chiar el să-şi formuleze răspunsul şi, în final, îi acorda nota maximă şi o mai şi felicita... Apoi se mira de ce avea nevoie de note atât de mari, de vreme ce tot nu învăţa nimic? A fost însă lămurită că trebuie să treacă drept o studentă foarte bună, eminentă, să se impună, să fie aleasă în toate organele de conducere studenţeşti, să devină membră de partid, iar la repartiţie, ei bine, aici, trebuia să poată fi repartizată fără probleme, acolo unde securitatea avea nevoie de ea, de oamenii ei!…

Tanti Stela a ştiut totul de la început.

Când i-a ripostat, cu lacrimi grele, că nu-i place situaţia, că dacă ar fi învăţat, ar fi intrat la facultate prin munca ei, ar fi stat pe propriile ei picioare şi nu ar fi depins de nimeni, tanti Stela i-a răspuns resemnată. “Eşti frumoasă şi deşteaptă Zori, dar trăim timpuri grele! Trebuie să-l asculţi pe Tulumb! Are putere şi numai el ne poate ajuta! Suntem sărmani, singuri, fără sprijin de nicăieri! Apoi, ce importanţă are ce vei fi? Cu ce să te ţin în facultate? Nu uita că mai este şi Serj! Cu el am atâtea probleme. Nu ştiu ce-i cu băiatul ăsta! Vezi bine, a apucat-o pe alte căi. De el trebuie să mă ocup mai mult! Tu vei avea drumul tău! Tulumb mă asigură. Vei avea o viaţă deosebită, zice. În sferele înalte ale puterii! Vei ajunge mare! Ascultă-l pe Tulumb! Altceva era dacă ar fi trăit tata sau mama! Altceva era dacă ar fi fost aici Colonelul Puşcaşu, dacă ar fi fost în toate minţile, dacă nu ar fi dus viaţa asta ciudată!… Altceva, Zori!…”

După atâtea “argumente”, începea să înţeleagă că nu avea de ales. La un moment dat, a avut chiar ideea de a se considera o sacrificată, că viaţa i-a rezervat tocmai ei o asemenea soartă. Că are un destin aparte. Că, de ce nu, ea era menită să-şi scoată familia din mizerie, din sărăcie. Se imagina într-o funcţie mare, în care va putea să împartă dreptate, iar familia ei va putea atunci părăsi subsolul 4 bis, va locui într-o vilă a nomenclaturii, va salva viaţa lui Serj, îl va căuta pe Colonelul Puşcaşu şi-l va trimite în lumea lui pe Tulumb şi câte nu ar putea face dacă ar avea putere!…

Până una alta, la facultate nu avea nici un fel de griji. Bursa îi era asigurată, iar de la securitate primea lunar o sumă bunicică pentru “colaborare”, i se spunea. Apoi era asigurată că sumele vor fi din ce în ce mai mari… Fireşte şi sarcinile ei deveneau tot mai complexe. A fost învăţată să facă fotografii, să urmărească viaţa intimă a colegilor de cămin, să strângă cât mai multe “dovezi”. I s-a explicat că tot ce este intim, mai ales, în viaţa colegilor interesează securitatea, pentru că ei vor fi intelectualii de mâine ai ţării, ei vor avea funcţii de conducere, iar dosarul lor trebuie pregătit de pe acum. “Toate sunt bune pentru noi!” i se repeta. “Acum, în anii studenţiei, se fac şi cele mai multe imprudenţe. Unele colege au apucături urâte, umblă cu străini. Noi trebuie să ştim! Vom folosi altădată aceste dovezi, vom avea posibilităţi mari să-i manevrăm, chiar de şantaj, cum nici nu bănuieşti! Mai târziu, nu se ştie, păcatele tinereţii se plătesc! Îi lucrăm şi-i facem oamenii noştri!”

***

24 Ianuarie, Ziua Unirii. A avut loc un fel de demonstraţie spontană, nu se ştie cum se întâmplase, dar, deodată, spre seară, vreo câteva mii de studenţi, din toate căminele de la Regie şi Grozăveşti, s-au adunat şi au întins o horă imensă, pe un teren de sport din zonă. S-au interpretat toate cântecele patriotice, interzise de marii “patrioţi” ai partidului, inclusiv “Deşteaptă-te, române!” şi totul părea o imensă bucurie, ca un delir. Nu ne venea să credem! Eram în stare de aşa ceva! Nu ştiu cui i-a venit ideea de a merge pe Splai, mai departe, până la căminul de la “6 Martie”, de lângă Operă, să luăm cu noi şi studentele de acolo şi, împreună, să mergem la statuia lui Mihail Kogălniceanu, să-i aducem omagiul nostru şi cam atât…

Nu ni se părea ceva rău. Dar mulţimea studenţilor şi cântecele acelea şi demonstraţia care urma să străbată o arteră principală din Bucureşti au îngrozit puterea… Aproape inconştientă, târâtă de val pur şi simplu, ieşisem din cămin şi mă alăturasem colegilor mei. Îmi dădeam seama că nu va ieşi bine, că aşa ceva nu va putea fi tolerat. Mai ales când am văzut bliţurile nenumărate, în acţiune, pe la ferestre. Eu ştiam ce însemna asta. Şi atunci mi-am dat seama cât de mulţi studenţi “lucrau” pentru securitate, pentru că asemenea aparate de fotografiat aveam numai noi, informatorii, colaboratorii… Eram fotografiaţi, filmaţi, pentru ca pe urmă… Pe urmă să fie identificaţi participanţii, capii, cei care ieşeau în evidenţă… Anchete, sancţiuni şi chiar eliminarea din facultate! Asta urma!…

Nu mare mi-a fost mirarea când, în drumul nostru spre Operă, am fost blocaţi de maşini ale miliţiei şi securităţii, care blindate, maşini ale pompierilor şi miliţieni, mulţi miliţieni… De unde? Când putuseră fi concentrate atâtea forţe? În mai puţin de o jumătate de oră!…

La început, ni s-a vorbit, la staţiile de pe maşini, frumos, eram rugaţi politicos să ne împrăştiem, să reintrăm în cămine, să fim înţelegători, să ne dăm seama că nu facem bine ceea ce facem, că alături de noi, studenţii, s-ar putea infiltra şi oameni cu gânduri rele, provocatori, care ar putea deturna manifestaţia de la intenţiile ei bune şi tot aşa… În timp ce ni se vorbea, maşinile îşi făceau loc printre noi, ne izolau în grupuri din ce în ce mai restrânse, reflectoare puternice ne orbeau, apoi au început ameninţările. Tonul cald, împăciuitor, de la început, a fost înlocuit cu vorbe grele, ordine, apoi cu brutalităţi… Ne ţineam de mâini şi încercam să rezistăm, să nu dăm înapoi, dar soldaţii aceia erau antrenaţi, erau puternici, aveau arme şi bastoane de cauciuc, ne loveau cu dibăcie de profesionişti, se vedea bine… Am început să intrăm în panică, să ţipăm, să fugim… Ne călcau în picioare, ne loveau fără milă… Pe unii i-au înghesuit în dube… 

În câteva minute spaţiul acela, al căminelor studenţeşti, trăia o adevărată teroare: ţipete, înjurături, oameni răniţi, târâţi, însângeraţi, maltrataţi… Iar cine ajungea la cămin, acolo era luat în primire de securişti civili şi, culmea, de profesorii de la facultăţi! Când au putut fi mobilizaţi, aduşi atât de repede? Cum de i-au găsit? Şi cum de acceptau ca studenţii lor să fie maltrataţi în asemenea hal, chiar în faţa lor? Ba, unii profesori făceau exces de zel şi ne ameninţau şi ne promiteau o sesiune pe “cinste”, adică exigentă, să ne învăţăm minte, să mai cântăm “Hora Unirii” şi să mai manifestăm în alt cadru, spuneau, decât cel organizat, adică, de partid, sau de asociaţia studenţilor comunişti. Unde ne trezim? Anarhiştilor!… Unii ripostau. “Bine, dar e Ziua Unirii! Am jucat şi am cântat Hora Unirii! Ce este rău în asta?” “Lasă gura, huliganule! Ai cântat, zici? Ia, dăi câteva să cânte mai bine!” Şi nişte zdrahoni se repezeau la bietul student şi-i ardeau câteva bastoane pe spinare, sau îl loveau cu bocancii până îl făceau un morman de carne vie, numai sânge. “Hai, cântă acum!” 

Am contribuit şi eu, apoi, la identificarea participanţilor, am făcut note informative despre tot ce văzusem, despre toţi cei care s-au aflat în preajma mea şi chiar am fost felicitată pentru inspiraţia de a mă “infiltra” printre manifestanţi, deşi, adevărul este că participasem cu plăcere, fără nici-o intenţie, luată de val pur şi simplu…

Urmările au fost dezastruoase pentru unii studenţi. Au fost identificaţi cu ajutorul fotografiilor şi al informatorilor, capii, organizatorii… Unii au fost exmatriculaţi, alţii trimişi pentru un an, doi, la munca de jos în fabrici, pentru “educare”, să se “liniştească”, pentru ca apoi, dacă se comportau bine, să revină în facultăţi. Despre un student la filosofie, care se aflase în primele rânduri, se spuneau multe. Pe seama lui s-a pus “organizarea” demonstraţiei, pentru că trebuia să fie un cap, un fel de ţap ispăşitor, adică un exemplu pentru a-i îngrozi pe ceilalţi studenţi. Apoi, s-a răspândit zvonul că a dispărut, că a avut un “accident” şi, într-adevăr, nimeni nu l-a mai văzut prin facultate, deşi era un student eminent şi în ultimul an…

Cu un coleg s-a întâmplat ceva de-a dreptul caraghios, dacă nu s-ar fi sfârşit tragic pentru el. Bietul om, mai în vârstă decât noi, fusese înainte de facultate sudor, iar acum, pentru că părinţii lui nu aveau cu ce să-l întreţină, avea o normă în centrala Grozăveşti, în schimbul de noapte. Dimineaţa, obosit ca vai de el, participa la cursuri. Seara însă, avea obiceiul de a merge la o cârciumă din apropierea căminului unde bea, era plăcerea lui, o sticlă de vin spumos. Nu îşi permitea oricare student aşa ceva! În seara cu pricina, el îşi făcuse tabietul şi se întorcea de la cârciumă bine dispus, exact în momentul când complexul studenţesc trăia teroarea de după consumarea demonstraţiei. El nu ştia nimic. A fost surprins însă, de brutalitatea cu care a fost întâmpinat la intrarea în cămin. Încolţit; că unde a fost, ce a făcut, şi bătut zdravăn, fără ca el să apuce să spună ceva. Iar când a spus, n-a avut ce face, a protestat şi a cerut explicaţii… Ce explicaţii? Şi dăi lovituri de bastoane şi de picioare! L-a recunoscut printre cei prezenţi pe un prodecan şi i-a adresat cuvinte grele. “Cum de permiteţi, tovarăşe prodecan, să fiu maltratat în felul ăsta! Sunt nevinovat! Să vă crape obrazul de ruşine!” A fost suficient. Prodecanul şi-a făcut “datoria”. Studentul-sudor, omul care muncise din greu înainte de facultate şi chiar în timpul facultăţii, care făcea nişte eforturi supraomeneşti să supravieţuiască şi să ajungă şi el ceva, a fost exmatriculat, fără dreptul de a mai face vreodată o facultate!…

Iar eu primeam o premieră pentru contribuţia adusă la nenorocirea unor colegi de-ai mei!… Şi credeam că era bine, ataşamentul, credinţa oarbă în idealurile comuniste îmi cuprinsese întreaga fiinţă... 

A doua zi, Supremul a fost făcut academician pentru contribuţia inestimabilă adusă cauzei comunismului în lume… Poate aşa se explică reprimarea, excesul de zel… din seara precedentă. Pica rău… Am fost în Aulă şi am auzit şi am văzut. Tremuram de emoţie, aveam o privire fixă, parcă eram hipnotizată! Îl vedeam, era El, Supremul, în faţa mea, destul de aproape! Apoi cuvântările… Trăiam acele cuvinte care îi erau adresate, cu o intensitate maximă: personalitate proeminentă, tinereţe revoluţionară, apărătorul idealurilor libertăţii şi dreptăţii, geniul Carpaţilor, geniul lumii… Doamne, mi-a fost dat tocmai mie să trăiesc aşa ceva! Mă simţeam, ca de altfel toţi cei prezenţi, vinovată. Nu! nu merităm, ca popor, un asemenea om! Este, este… peste puterea noastră de a-l avea şi de a-l merita!… Aşa credeam… Şi, imaginaţi-vă! S-au interpretat cântece patriotice şi revoluţionare, “Partidul, Supremul, România!”… “Ăsta da cântec!” a spus un profesor de lângă mine. “Cine l-a compus, apoi ştiu că om s-a făcut! Ce-o să-l mai tămâieze ăştia! Orientare, dom’le!”

Eram copleşită. Îmi dădeau lacrimile. Nu mă mai puteam abţine… Atunci s-a apropiat de mine un student. Îl ştiam oarecum de prin Universitate. Adesea îmi vorbea. Îmi adresa cuvinte banale. Ce mai faci? Cum o duci? Bine! răspundeam impasibilă. Un coleg şi gata! Acum, el devine deodată mai amabil ca niciodată, mă cuprinde pe după umeri şi îmi spune Zori, numai ai mei îmi spuneau aşa, asta m-a surprins. Mă însoţeşte câţiva paşi. “Eşti de-a dreptul transfigurată! Te-a impresionat făţărnicia asta? Decorul? Draga mea Zori, e păcat de tine. Te pierzi în nimicuri! Fii serioasă! O fată deşteaptă ca tine, nu se poate impresiona de fanfaronada asta! Ce vezi tu genial aici? Hai să fim serioşi! Un tiran mărunt, lipsit de scrupule, ca toţi tiranii! Iar investitura lui ca academician e o farsă. Propagandă ieftină! Zori! Nu te pierde cu firea! Eşti o studentă ca noi toţi. Poate ai văzut şi tu ce s-a întâmplat ieri seară, cu demonstraţia în cinstea zilei de 24 ianuarie. Ăştia nu au patrie, nu au Dumnezeu, nu au nimic! Ei fac orice doar să păstreze puterea! Le pasă lor de popor, pe care îl gâdilă la orice vorbă? Să fim serioşi!… Zori, te urmăresc de mult. Eşti suavă, o adevărată frumuseţe, poţi avea viaţa ta, iubirea ta! Nu mă cunoşti, este adevărat, dar eu te cunosc, te urmăresc, da, îţi număr paşii, îţi admir silueta, te sărut numai în gând… Sunt student ca şi tine. Hai să ne trăim viaţa, tinereţea! Uite, acum, te invit alături, la “Tosca”, să bem o cafea şi să stăm de vorbă. Ai să cunoşti acolo studenţi, este un loc de întâlnire pentru toţi studenţii, un loc al lor, se simt bine, sunt numai între ei, cu glumele, cu necazurile lor, cu iubirile lor… Hai!”

“Dar nu te cunosc! Nici nu ştiu cum te numeşti! Ai apărut aşa, deodată. De unde ai apărut? Te-am mai văzut, dar de fapt, cine eşti?” M-a privit lung, de parcă voia să mă hipnotizeze, apoi, cu un zâmbet ca o suferinţă ascunsă în colţul buzelor, era un fel al lui de a zâmbi, mi-a făcut câteva destăinuiri la care nu mă aşteptam. Până am ajuns la acea cofetărie-cafenea, cu terasă, populată, aşa cum a spus el, numai de studenţi, am aflat cam tot ce am vrut despre el. “Mă numesc Grigore Voineanu, pentru prieteni, simplu, Grig. Spune-mi Grig! Îmi place istoria, sunt pasionat de istorie de când mă ştiu. E viaţa mea! Apoi, îmi mai place literatura. Scriu şi eu câte ceva, încerc, vreau să zic, să scriu, când poezie, dar nu prea merge, când proză. Cu proza parcă iese ceva mai bine, dar nu-mi fac iluzii. E greu, e urcuş mare. Acum învăţ să scriu, iar vreodată, cine ştie, poate, voi ajunge să-mi placă şi mie şi altora ceea ce scriu. Mai merg din când în când şi la câte un cenaclu literar, mai ascult ce citesc alţii, cunosc literaţi adevăraţi, mai schimb impresii… Îmi place. Ce ar fi să mergi cu mine odată? Te asigur că nu vei regreta. Nu va fi un timp pierdut, ci unul regăsit. Cineva a spus asta… Ei, ce zici?…”

Aşa l-am cunoscut pe Grig Voineanu şi a început între noi o prietenie puternică. Îl urmam peste tot. Eram nedespărţiţi. Locul de întâlnire a rămas pentru totdeauna “Tosca”. Apoi plimbările prin parcuri, confesiunile despre pasiunile lui, poeziile lui pe care mi le dedica şi mi le recita cu o voce atât de caldă, serile de cenaclu la casa studenţilor şi… Nu ştiu ce s-a întâmplat! Ne-am trezit deodată strângându-ne cu putere de mână şi sărutându-ne, un sărut care nu se mai sfârşea, o pierdere a minţilor pentru amândoi. Nu ne-am făcut niciodată declaraţii de dragoste, pentru că totul părea firesc, fără cuvinte. Privirile, gândurile, îmbrăţişările erau totul… El îmi vorbea cel mai mult despre frumuseţea mea, îmi reda chipul în cuvinte care nu pot fi uitate, nimeni nu mi-a vorbit astfel, iar eu îl ascultam fascinată. Totuşi, trebuia, şi acum trebuia, să informez. Să dau şi despre el blestematele alea de note informative.

Ofiţerul de legătură m-a lăudat. Spunea că sunt orientată. “Foarte bine! zicea. Intră în cercul lor! Avem noi şi pe acolo, prin cenacluri, oamenii noştri, dar nu strică să te avem şi pe tine. Atenţie, însă! Tipul ăsta, Grig Voineanu, e periculos! Dă în noi! Îl vom “lucra” noi atunci când vom avea suficiente date despre el, la timpul potrivit. Şi încă ceva. În munca asta, nu ne ambalăm în sentimentalisme… Categoric, nu! Cred că înţelegi că altfel îţi pierzi poziţia şi nu te văd bine. Termini cu plimbările, cu îmbrăţişările, cu tot! Ştim tot!… Gata cu idila! Eşti a noastră, te supui ordinelor. Altfel e de rău! Te previn!…”

Am rămas uluită. Bănuiam, dar nu credeam că eu însămi eram la rândul meu atât de bine urmărită… Pentru prima dată mi-am dat seama cu adevărat, de toată nenorocirea vieţii mele. Cred că-l iubeam pe acel student, sau eram pe cale să fac o mare pasiune. Dar, iată, mi se interzicea să am o viaţă intimă! Am suferit enorm, pentru că nu ştiam ce să fac. Îmi era milă de el; să-l părăsesc aşa, deodată? Şi l-am mai urmat o vreme prin cenaclurile bucureştene, prin lumea lui de literaţi. Dar în mine se dădea o adevărată luptă. Trebuia să-i spun adevărul. Avea dreptul să ştie. Apoi urma să-l părăsesc. Şi aşa am făcut… Când m-am hotărât în sfârşit să-i vorbesc, Doamne! prin ce chinuri am trecut. El nu a părut de loc surprins. Mă privea cu seninătate şi pentru că eu plângeam, tot el era cel care mă încuraja. A fost de acord să ne despărţim. Nu l-am mai văzut decât cu totul întâmplător, nu ne mai vorbeam, dar păstram în privirile noastre o taină…

***

Zori mă vizitează la spital, la clinica aia specială. Pare calmă şi eu presimt ceva. Ceva bine pentru mine. Pentru că Zori ştie să inspire încredere. Esenţialul este că se poartă normal, că nu plânge. Îmi spune din priviri: “Fii liniştit! Ăştia sunt atenţi la noi. Nu face vreo prostie!” Ne plimbăm pe alee. Ca un făcut, câţiva dintre “colegii” mei de salon sunt în preajmă. Îşi fac de lucru pe ici, pe colo. Unul trece, altul vine. Nu se poate face nimic, nu se poate spune nimic. Doar privirile… Apoi ne plimbăm. E mai sigur aşa. Zori reuşeşte să-mi şoptească: “Eşti un caz încheiat”. După alţi paşi mai spune: “Te-am salvat. Gata!” Nu-mi vine să cred. Întreb. Cum? “Am mers peste tot. Chiar la tovarăşul State... În câteva zile eşti acasă, Serj. Viaţa, Serj! Viaţa, ţi-am salvat-o… Atât. Atât să fac şi eu! Atât!…”

Mă uit în toate părţile. Nu, nu-mi văd paznicii, “colegii”. Prind curaj. Am un buzunar plin de pastile, multe, le păstrez, le ascund. Nu am luat mare lucru din ce mi-au dat. Le am la mine. Ce să fac cu ele? Zori se opreşte. O văd transfigurată, de nerecunoscut. “Cum aşa? Ai reuşit să nu iei medicamentele pe care ţi le dădeau ei? Cum ai reuşit?” Nu pot să-i spun toate amănuntele dintr-o dată. Uite aşa! Am avut noroc. M-a avertizat cineva. Mi-a spus cum să fac. Le ţineam sub limbă, pastilele, până plecau ei, apoi, la toaletă le scoteam din gură şi le păstram. Am… Am tot, cam tot ce mi-au dat. Să vezi şi tu ce voiau să facă din mine. Un neom. Un nenorocit… Le am!…

Zori face o figură cum rar am putut vedea vreodată la ea. “Şi zici că le ai? Perfect! Dă-mi-le! Am eu ce face cu ele! Am să i le dau lui Tulumb! Ei, ce zici? Merită chestia asta? Văd eu cum. I le dau în ceai, în cafea, în mâncare. I le dau eu! Să-l ia dracu! Să vadă şi el ce-i suferinţa! Să simtă pe pielea lui ceea ce le face şi le doreşte altora. Nu am decât o singură dorinţă. Să-l văd târându-se ca un vierme. Să‑l văd în cârjă! Merită! Asta va fi răzbunarea mea! Apoi, mai e ceva. Sunt însărcinată. Voi avea un copil!… Nu te impacienta. Tatăl? N-are importanţă. Aşa am vrut eu. Am terminat cu tot. În una din zile am spart uşa lui Stal. Am distrus trecutul. Dincolo de uşă, am constatat cu uimire, că nu era nimeni. Stal a fost, dacă a fost ceva, doar o amăgire, o închipuire. Şi Stal şi tactul monoton, totul… Doar o bandă de magnetofon pe care probabil că o punea, din când în când, Tulumb pentru a ne tortura viaţa şi a ne-o face şi mai amară. Acum e linişte în subsolul 4 bis… O linişte imensă care ne-a cuprins pe toţi şi atât… Mergi Serj în lumea ta!… Eu ştiu ce am de făcut de acum în colo! Nu-ţi face griji!…”

***

Lumea o vede schimbată, de nerecunoscut. Fata aceea timidă, speriată şi de umbra ei, devine deodată altcineva. E greu să credem că în exerciţiul puterii, pentru poziţie, pentru considerare, pentru orgoliul nemăsurat, Zori s-a schimbat în altă fiinţă. Cel puţin lui Serj îi vine greu să creadă că Zori, tocmai ea, se află în atenţia tuturor deodată, e copleşită de amabilităţi. Numai bunăvoinţă în jurul ei… Iar ea se complace în situaţia asta.

Acum, când suntem la o întrunire tovărăşească, aşa cum a comandat tovarăşul State, cum a organizat tovul Ionete, Zori se mişca degajat, şi-a pierdut timiditatea şi iat-o, în centrul atenţiei. Şi totul a pornit de la faptul recunoscut pe ascuns, cu vorbe şoptite: “Tovul State, şeful, se interesează de ea. O cheamă foarte des să-i dea sarcini… O cheamă tovul State la el!… E ceva!” Vocile! Activul nu scapă nimic. “Tovarăşa Zori, de bună seamă, e în graţiile şefului!” Câte nu se spun! Cât de departe merge imaginaţia celor interesaţi să-i cunoască demersul, să-i numere paşii, să-i ghicească gândurile! Vocile, vocile peste tot. Aşa s-a trezit într-o atmosferă neaşteptată, uimitoare pentru ea. Simte că toate obstacolele în calea promovării au căzut unul după altul. Tovi mari şi respectabili, care nu-i dădeau nici o atenţie, o înconjoară acum cu amabilităţi.

Într-o ambianţă sărbătorească de muzică şi lumini se organizează întrunirea tovărăşească la o casă de cultură. Se traduce în viaţă un ordin pe care tovarăşul Ionete a ştiut să-l execute aşa cum numai el ştie, antrenând câteva tovarăşe din activul UTC în frunte cu tovarăşa Tanţa. Invitaţii sunt activiştii şi familiile lor din toate domeniile, de pe toate liniile. Doar aşa a cerut tovarăşul State: “Să ne simţim bine noi între noi.”

Întrunirea tovărăşească era primită cu oarecare nerăbdare şi emoţie. Vor fi într‑un anturaj select şi doar simpla participare a tovarăşului State dădea o importanţă neobişnuită faptului. Pe Zori a întâmpinat-o Tanţi căreia i se mai zice Sudoriţa şi mai recent Dolores.

- Ce bine-mi pare, tu, să te cunosc, spune Tanţi. Ştii tu, eu mă ocup de toate astea, de sindrofia asta, tu. Am primit sarcină şi sunt încântată tu, să te avem printre noi!

Într-adevăr, sufletul întregii petreceri părea să fie Tanţi-Dolores. Era peste tot, suplă, elegantă, în toaletă de seară, sclipitoare. Nimic nu se dezminte, toţi invitaţii sunt sclipitori. Zori se simte în lumea pe care şi-a dorit-o.

- Oare, chiar asta este lumea pe care mi-am dorit-o? se întreabă Zori. Să fiu alături de Tanţi-Dolores şi de alte activiste în goana lor nebună după promovare, aproape disperate, în stare de orice?

Serj o înţelege şi o deplânge.

- Povesteşte-mi! Sunt nerăbdător să aflu cum a decurs întrunirea tovărăşească. Invitaţii? Toaletele! Masa! Tovul State? Cum s-a purtat? Spune-mi totul!

E şi ironie în felul în care Serj se interesează de toate astea. Şi nu-i scapă lui Zori.

- Lumea asta, Serj, nu este pentru tine. Tu vezi totul altfel. Eu mă complac. Şi trebuie să recunosc că-mi place. Ce-mi place? Să am un rol al meu, un loc al meu pe care cred că îl merit. Tu vei respinge totul, sunt sigură. Te detaşezi de noi, de mine, de toţi. Eu nu. Eu nu vreau decât să mă încadrez, să ajung cât mai sus. Iar acolo o dată ajunsă, să am puterea să comand, să vă protejez pe tine şi pe tanti Stela, să nu mai fim umiliţi, să însemnăm şi noi ceva, să fim consideraţi pur şi simplu oameni. Iată pentru ce fac toate astea! E greu pentru tine să mă înţelegi, să mă accepţi. Tu ai lumea ta, viaţa ta. Tu ţi le-ai ales. Într-un fel te pizmuiesc. Dar dacă eu am ajuns unde am ajuns, fără voia mea, în bună măsură, şi dacă nu pot ieşi din această lume decât cu urmări foarte grave pentru mine şi pentru voi, nu este oare normal să încerc să răzbat, să reuşesc în lumea în care iată, mă aflu şi din care nu am altă ieşire? Asta e! Nu am altă ieşire! Ori reuşesc, ori mă scufund o dată cu această lume!

Serj îşi dădea seama că Zori are dreptate, că drumul ei e fără ieşire, e de-a dreptul tragic. Ar vrea să-i spună ceva. Să o încurajeze. Dar o vede atât de convinsă de reuşita ei încât se mulţumeşte doar s-o asculte. Spune totuşi aproape numai pentru el:

- Lumea ta?! Dar ar trebui să fie, Zori, şi o lume a noastră. A noastră. A unor oameni demni. Ar trebui!…

- Se învârteau toţi în jurul meu şi nu prea înţelegeam de ce, dar eram fericită. Fericită, Serj. Înţelegi? Mai constatam toaletele de prost gust ale tovarăşelor, toate la fel, dintr-un material lucitor, un fel de lamé, “de la pachet” fireşte, pentru că aşa ceva la noi în ţară nu există. Fiecare tovarăşă se descurcă cum poate pentru a se îmbrăca astfel. Ba, pe la bişniţarii din piaţa publică, ba, prin cei care mai fac vreo “ieşire” în străinătate, ruta vest. Îşi procură materialul acesta sclipitor pentru o rochie de seară, mulată pe corp. Unora le stă bine, dar e mai mare jalea să le vezi pe tovarăşele mai grăsuţe, în rochia aceasta încărcată de “sclipiciuri”, mulată pe un corp diform. Dar moda e modă şi activistele sau tovarăşele de viaţă ale activiştilor ţin morţiş să se îmbrace astfel, să fie la modă. Râzi, Serj! Râzi! Şi ca să te distrezi până la capăt, să-ţi spun ceva şi despre coafurile lor. Erau aproape la fel. Activistele îşi coafaseră părul înălţat în coc. Un anume coc, în care părul e în aşa fel aranjat, încât să dea impresia de maiestuos, ceva ce aminteşte de curţile princiare, uluitoare asemănare cu coafura tovarăşei de viaţă a Supremului. Ei, ce zici de asta?… Constatam cu uimire că aşa mă coafasem şi eu. Imitaţia asta este amuzantă… Râzi, Serj!

Şi tot aşa i-a povestit Zori cum a decurs întrunirea tovărăşească.

Când a apărut tovarăşul State, Tanţi-Dolores s-a apropiat de Zori şi i-a spus să iasă în faţă, să-l întâmpine. Nu a putut să scape de insistenţele ei şi, iat-o, cu o garoafă în mână oferindu-i-o la intrare. Părea încântat, bine dispus. S-a aşezat la locul de cinste, rezervat anume, a ridicat paharul şi a îngăimat câteva vorbe:

- Bă, nu v-am spus io că trebuie să ne mai întâlnim din când în când, noi între noi? Să ne cunoaştem! Să mai petrecem! Numai aşa se ajunge tovarăşi, la o asta… cum îi zice?… Apropiere sau… comunicare între conducători şi cei conduşi. Asta e, bă, tovarăşi! În rest, ce să vă mai zic, bă? Petreceţi! Simţiţi-vă bine, dar nu uitaţi, bă! Dă mâine, tot pă mâna mea sunteţi! Vă frec ridichea dă nu vă vedeţi! Sarcinile înainte dă toate! Noroc, bă, tovarăşi!…

După câteva minute, tovarăşul State s-a retras. Toată lumea ştia că îi place să petreacă în intimitate, departe de ochii lumii, în salonul special amenajat.

Întreaga asistenţă a rămas oarecum descumpănită după plecarea şefului State, dar a intervenit Tanţi-Dolores, se vedea bine, animatoarea întregii întruniri tovărăşeşti:

- Să petrecem! Să ne simţim bine! spune ea. Doar aşa ne-a îndemnat şi tovarăşul State. Şi face un semn către orchestră. Se interpretează un cântec la modă, după care toată lumea se dădea în vânt. Un ritm lăutăresc cu tonuri de mahala care te mişca de pe scaun nu alta. “Şi am să te fur diseară/ În papuci şi-n pielea goală/ Tanţo! Tanţo!”

La un moment dat, s-a apropiat de mine tovul Ionete, spune Zori. Era impacientat, de-a dreptul speriat. Doamne, fereşte, să-l refuz. 

- Eşti invitată de tovarăşul State în salonul spe­cial.Trebuie să mergi, tovarăşa! Altfel nu se poate! 

Accept fără ezitare. Da, fără ezitare! Mă îndrept spre acel salon şi mă gândesc că drumul ăsta ar putea fi hotărâtor pentru mine. Sunt privită cu invidie de celelalte tovarăşe. Aud şoaptele, vocile în urma mea:

- Ce noroc a dat peste ea!

Şi-mi zic fără remuşcări: 

- Trebuie să reuşesc!

De departe o însoţeşte cântecul la modă: “Tanţo, minte n‑ai deloc/ Trupul tău m-a pus pă foc/ Tanţo! Tanţo!/ Of, dor! Of, mor!/ Pentru tine puişor/ Măi, Tanţo!...”

CAPITOLUL X

De oglinda retrovizoare se legăna atârnat un coşar. Tanţi‑Dolores se legăna leneş, în ritmul unui cântec la modă, conştientă numai în parte de o emoţie fără sens imediat. Admira coşarul dăruit cândva, pentru a-i purta noroc, de monte-cristo. Serj o urmărea discret, atunci când nu era atent la circulaţia străzii. Mânuia volanul cu uşurinţă, cu plăcere, cu o anume indiferenţă de expert. O nebunie a lui era să aibă un automobil, să alerge hai-hui în lumea mare, acolo unde l-ar fi dus gândurile, plăcerile, emoţiile… automobilul pe care îl conducea acum era al Tanţei‑Dolores. Acceptase să facă împreună o “ieşire”. Între ei nu au fost prea multe cuvinte, ceea ce trebuia spus, s-a spus mai mult tacit, fără complicaţii inutile, proceda şi el aşa cum învăţase de la Marian. 

Pentru această ocazie nesperată, i-a şoptit tot marian, Serj purta ochelari italieneşti, mănuşi fine de piele şi o geacă tot din piele cu o croială modernă, sport. Aducea la înfăţişare cu un actor cunoscut, ceva din marlon brando, ceva din roger moore, sau cam aşa ceva…

Sfârşitul de toamnă îl copleşea totdeauna, iar gândurile… gândurile îi zburau aiurea, cine ştie pe unde. frunze, frunze gălbenite şi drumul acesta. Unde are să-l ducă? Simţea că îl cuprinde o emoţie, ceva greu de explicat şi pentru el, deşi nu arăta prin nimic asta. Dar mai ştia că atunci când starea aceasta îl cuprinde, ştia bine, nu mergea ceva, era ceva cu el, simţea primejdia. Oare de ce? Ce poate să mi se întâmple? De ce nu sunt în forma cea mai bună, vesel, pus pe bancuri, pe glume, aşa cum reuşea de fiecare dată când era în compania unei femei?… “ Fie ce-o fi! şi-a zis. Poate e doar o stare de moment. Îmi revin eu”. În goana maşinii, frunzele se împrăştiau răzvrătite ca de furtună.

Au apucat pe una din arterele circulate. “Să mergem pe aici, Serj, ştiu eu un loc minunat”, Și-a exprimat dorinţa Tanţi‑Dolores. Vorbea uşor afectat, cu învăluiri mângâietoare în glas, pelticind voit cuvintele, aşa cum auzise vorbind odată o mare tovarăşă din cc care, deşi trecută bine de patruzeci de ani, arăta foarte “mişto” şi vorba asta o prindea de minune, parcă o întinerea. Îi făcuse atunci o mare impresie şi şi-a dorit mereu să arate ca acea femeie. O adevărată doamnă între tovarăşe, pe gustul ei, desigur, o femeie cu putere în faţa căreia bărbaţii tremurau pur şi simplu, îi juca pe degete…

Drumul acesta…

Poate că Marian are dreptate. “să trăieşti cu o veşnică speranţă, nene! Fii pă fază! Ascultă-mă! e ceva să te placă Tanţi-Dolores! eşti pă linie. Tot înainte! pioniereşte! capisci?” “o.k.” a spus Serj, nu prea convins şi nici prea încântat de asemenea perspectivă. Doar se certaseră. Scandalul acela provocat din cauza doctoriţei Miuţ, partea lui, cum credea Marian, dar care îl părăsise pentru el, la un moment dat. I s-a părut ciudat că, după vreo câteva zile, Marian l-a căutat, i-a vorbit firesc, fără duşmănie şi totul părea să fie între ei ca mai înainte. Îi plasa câte o “pipiţă”, cunoştinţă din lumea lui, spunea, obligaţii, relaţii, pe care numai el ştia să le întreţină cu multă grijă şi Serj nu se îndoia nici un moment, ieşea cu femeile plasate de Marian cu oarece profit pentru el. Cât câştiga, sau ce câştiga Marian, asta era o altă problemă pe care el nu prea o înţelegea. A acceptat şi acum ca şi altă dată să o acompanieze pe Tanţi-Dolores. Părea să fie ca o împăcare, cam aşa i-a dat de înţeles Marian, iar Serj se complăcea, accepta…

Călătoria cu trenul.“ Un tren întârziat, până spre noapte, aşteptat îndelung, un tren de navetişti. Adormiseşi în sala de aşteptare, pe o canapea şi te-ai trezit la un moment dat cu capul pe umărul bătrânului. Parcă te ocrotea. Îl cunoşteai, sau numai ţi s-a părut că-l cunoşteai. Apoi, în tren, aţi călătorit în acelaşi compartiment.

Erai lângă mine. Agăţat de umărul meu, am continuat drumul, ai continuat să dormi, să te simt cum te strecori picătură cu picătură în mine, să fii al meu tot şi numai al meu. Într-o scrisoare, ţi-am spus toate astea, plus regretele mele. De ce nu mai poate fi ca atunci?… Ce s-a întâmplat? De ce m-ai părăsit?...”

Îi scria Keti.

“Deşi lângă mine, simt cum te depărtezi. Gândurile tale merg aiurea. Mă caut pe urmele tale, printre iubiri visate împreună. Îţi mai aminteşti ce credea un personaj al lui Dostoievski? Omenirea nu poate trăi fără frumuseţe. Aici e tot misterul, e toată istoria… comentam împreună, entuziaşti şi fericiţi. O mare descoperire, înălţarea noastră spre culmile unei vieţi în care numai arta şi iubirea îngemănate le ating prin sublimul lor. Era frumoasă visarea noastră, dar realitatea… cât ţi-a fost dat să suferi? Abia acum te înţeleg. Iar dincolo de compasiune, rămâne iubirea mea pentru tine, om fără noroc, urgisit de toţi, aruncat în noroi, fără nici-o vină!…”

***

Tanţi-Dolores îngână mai departe frânturi din cântecul la modă, auzit de ea la o întrunire tovărăşească cu o formaţie care imita cântecele lui Geambaşu. “Of, dor! Of, mor!/ Pentru tine puişor!/ Măi, Tanţo!” E simpatică în felul ei. Faci o constatare numai pentru tine, deşi gândurile te fură momentului iar şi iar…

***

“Într-un chip destul de ciudat, prima amintire despre dragoste nu începe nicăieri. Mi-a trebuit foarte mult timp să-mi dau seama că trăiesc şi eu, undeva, pe lumea asta… Numai literatura, credeai, şi eram cu totul de acord, permite o privire, ca un vis recuperator spre trecut. Pentru că literatura creează sensul vieţii, ca o suspendare, ca o exaltare a semnificantului ei. E un dans al unui corp faţă de alt corp silit să mărşăluiască… Eşti atât de abrupt în formule tăioase, care mă lasă fără replică… 

M-au rugat Zori şi tanti Stela să-ţi scriu. Ele cred că numai eu pot să te conving, adică să te salvez. Să te adun de pe drumuri. Nu vreau să te superi. Numai tu poţi decide! Aşa că…”

Părea o zi obişnuită. Te însoţeşte obsesia unei întâmplări. Printre idei învolburate, găseşti ape limpezi, culegi iluzii despovărate de nenorociri: un pom, cer, soare şi o ameţeală ca o tulburare a minţii. Keti. Te cuprinde ameţeala. Vine de undeva din tine, dar nu poţi ştii de unde anume. Mii de ace în tot corpul, frisoane, transpiraţie rece. Te clatini. Nu! Nu vei cădea. Simţi că mai ai puterea de a rezista. Poţi rezista. Ce te ţine încă în picioare? Nu ai de unde să ştii, dar vei rezista până la capăt. Dar când şi unde este acel capăt? Staţia terminus în care este viaţă şi speranţă…

Câteva cuvinte de la Keti. Sfârşit lamentabil pentru amândoi. Nu puteai să-i promiţi nimic. Situaţia ei nu te ajuta în niciun fel. Să-şi părăsească familia, soţul acela infirm, pentru tine? E şi el un om! Şi încă ajuns la necaz. Şi totuşi o iubesc! Şi mă iubeşte! O situaţie fără ieşire pentru amândoi!... Aşa se face că mi-am luat lumea în cap. Nu mai poate fi vorba de dragoste aici! Nu! Dar ea tot mai speră. Ce-o fi sperând? Ceva în felul ei. Nu era vorba chiar de un sfârşit de vreme ce îmi scria cu patimă: te iubesc! Ce să mai fac acum pentru ea? Era departe, prea departe…

***

Am intrat cu teamă în salonul 3 şi mi s-a repartizat un pat undeva în mijlocul încăperii. Prima impresie era de ceva dezolant. Erau acolo vreo şase paturi şi în fiecare câte un pacient. Cel puţin aşa trebuia să fie. Mă priveau. Interes justificat. Îi priveam la rândul meu. Primul gând: nu rămân aici.

Îmi aminteam totuşi cuvintele Doktorului prin care voia să-mi redea liniştea, spunea el. “Nu te teme! Acolo toţi au suferinţa lor şi nu se poate întâmpla nimic. Toţi vor să-şi uite suferinţa şi fac aşa fel încât s-o uite”. Păi, dacă nu sunt chiar întregi la minte, întrebam eu, cum de fac, de sunt conştienţi să facă aşa ceva? Cum?

Momente penibile.

Eu atent, încordat, faţă de ei. Se uitau la mine. Am reţinut gestul unui pacient mai tânăr, care s-a aşezat lângă mine pe pat şi a început să scoată nişte sunete guturale, ceva de neînţeles. Animalic. Probă de nebunie. Dădea din mâini, se agita nefiresc. Apoi şi-a aşezat capul pe umărul meu!… Ciudat. M-am dat cu repulsie la o parte. “Stai, mă, omule, la locul tău” am zis. Poate chiar l-am îmbrâncit. Atunci a intervenit un alt pacient, de care se părea că ascultau toţi ceilalţi, era “şeful”. L-a pus la punct numai printr-un gest. “Nebunul”, acel tânăr, nu părea chiar aşa de nebun! Ce dracu caut eu aici? Apoi un altul citea, sau cel puţin asta voia să arate, din Biblie. “Să ne pocăim! Suntem aici pentru pocăinţă”. Apoi au început conversaţii timide despre condiţiile de acolo, din clinica psihiatrică, cu destinaţie specială, despre doctori şi pacienţi etc. “Ştiţi voi cine a trecut pe aici?” Nu ştiam. “Numai oameni mari. Şi pe toţi i-a aranjat Doktorul!” Am constatat că nu discutau toţi. Într-un colţ era cel pe care îl numeau “Profesorul”, iar în alt colţ unul pe care îl numeau nea Marin. Priveau resemnaţi. Ceilalţi trei, omul cu autoritate, “nebunul” şi cel cu Biblia păreau cunoscători, mai lucizi, ştiau orice îi întrebam. Şi-i întrebam: cum este programul? Dar medicii, surorile, mâncarea?… Dar voi de ce sunteţi aici, îi surprind la un moment dat, cu o întrebare, la care se pare că nu se aşteptau. Cel cu autoritate în glas şi în priviri răspunde pentru toţi. “Eu mă odihnesc, sunt surmenat, am un servici greu. Ăsta tânăr e nebun, dar are şi momente de luciditate. Nu-l lua în seamă! Iar cel cu Biblia este cam rătăcit, zice că vrea să se pocăiască. Nea Marin a făcut o prostie şi l-au adus aici, iar “Profesorul” este, cu el este altceva… E de mult aici! Şi va mai sta, cine poate să ştie cât? Depinde…” De ce depinde, l-am întrebat. “De multe! De mai multe…” Răspuns evaziv, însoţit de un rânjet care voia să spună că şi eu şi oricare dintre cei prezenţi puteam rămâne acolo mult, foarte mult… De cine depindea rămânerea noastră acolo, nu a mai răspuns.

Nea Marin s-a ridicat brusc de pe pat şi, îndreptându-se spre uşă, a început să vorbească singur. “Ce facem fă, cu vaca? O dăm la Oraca sau o mâncăm de-a moaca? Ce facem, ce facem fă, cu…” A ieşit… Cel cu Biblia a văzut uimirea mea şi mi-a explicat. “Are necazuri, săracu nea Marin. Nu a vrut să dea o viţică la contract, a încălcat legea, l-au lucrat băieţii şi a ajuns aici”. Vocabularul celui cu Biblia l-a trădat. Imediat mi-am dat seama. Aşa nu vorbeau decât “băieţii” de la Secu. Era şi el un nebun fals? Câţi de acolo erau nebuni cu adevărat? Câţi erau securişti, adică paznicii nebunilor? Asta se cam vedea. Se părea că nici ei nu voiau neapărat să se ascundă. Dimpotrivă! Voiau să-mi arate că sunt în continuare al lor, sub privirile lor…

Nu am mai avut nici un dubiu în momentul când l-a apucat criza pe “Profesor”. Şi-a băgat un colţ de batistă în gură şi a început să-l sugă ca un copil prost. Din când în când, îşi dădea pumni cu grămada, ghinturi, în cap. Era o privelişte jalnică. Bietul om! Mi-a explicat omul cu autoritate, pe care ceilalţi îl numeau fără ocol, “Şefule”. “Aşa face el, dar îşi revine. A trecut prin multe şi uite unde a ajuns! Ce să-i fac dacă a vorbit ce nu trebuie, dacă a făcut ce nu trebuie! Asta e! Vai, de mama lui!…” Părea să-l căineze, dar de fapt voia să-mi spună că aşa pot ajunge şi eu… Mă privea fix. N-am putut să nu-i arunc o privire dispreţuitoare, care şi din partea mea spunea mult. V-am cam priceput. Aduceţi aici oameni sănătoşi şi-i faceţi nebuni. Spun chiar cu glas tare. “Mizerie umană!” “Şeful”, surprins, mă întreabă de grabă. “Ce? Ce ai zis tovule?” Nu am mai zis nimic. Mi-au dat lacrimile, dar nu voiam să mă vadă şi am ieşit din salon…

După un timp, a mai fost adus un pat şi un nou “pacient”. Părea un om liniştit, dar m-a surprins că discuta cu ceilalţi de parcă se cunoşteau de când lumea!… La un moment dat, dinspre patul lui venea un miros greu. De nesuportat. “Pacientul” acela făcuse pur şi simplu pe el. Se mâzgălise pe pijamale cu murdărie şi udase aşternutul. Insuportabil. M-am repezit să deschid fereastra, dar nu se deschidea, parcă era bătută în cuie. Ciudat este că ceilalţi, inclusiv “Şeful” râdeau. “Iar ai făcut-o mă, nea Pârceo!” Aşa se numea, acel nenorocit care nu se putea abţine să-şi facă nevoile acolo. Sau aşa trebuia să facă? Ăsta era “rolul” lui acolo? Au venit îngrijitoarele, l-au luat, l-au spălat, l-au schimbat… Dar scena asta s-a mai repetat de vreo câteva ori şi de fiecare dată “Şeful” nu uita să-mi spună în mod expres. “Uite, în ce condiţii am ajuns să trăim! Dacă nu ne vedem de treaba noastră!” Şi clătina din cap a dojană. “Nu îţi place? Aşa-i? Eşti om educat, om subţire. Nu îţi plac mirosurile astea!” Rânjea. Era plin de satisfacţie. Ar fi vrut să mă rog de el, să mă căiesc, să înceteze tortura asta… Sau cine ştie ce voia! În orice caz, era o umilinţă. “Profesorul” şi nea Marin nu sesizau. Erau deja departe, în lumea lor, pe când eu, nu eram suficient de “lucrat”, de “terminat”. Astea erau expresiile pe care le auzeam chiar de la ei. “Să-l mai lucrăm puţin şi dă în primire!” spunea “Şeful” privindu-mă fix. “Nu-l ţine prea mult pisicul!” Cred că aşa spuneau ei la psihic. “Acu pică! Într-o zi, două!” Şi-i făcea semn, de fapt îi dădea ordin, nebunului să repete scena din primul moment în care ajunsesem acolo. Nenorocitul o repeta, parcă mai “convingător”, ajungea să se tăvălească pe jos, iar ceilalţi râdeau de parcă asistau la un spectacol. Tăceam şi priveam la ei afişând veşnicul meu dispreţ… Asta nu le prea plăcea. Atunci “Şeful” dădea ordin să se oprească mascarada, să ne aliniem paturile, să aşezăm cearceafurile bine întinse, să ne bărbierim, să arătăm curaţi, că se apropie vizita Doktorului…

M-a luat imediat după “vizită” o soră sau o asistentă cu ea, mă ţinea strâns de încheietura mâinii, cu putere, parcă era o menghină, parcă îi era teamă că mă scapă. Unde să fug? Ce voiau să-mi arate? Ce voiau să-mi facă? “Lasă-mă cucoană, că nu fug, pot merge după dumneata liniştit!” Ea continua să se uite crunt la mine şi să mă ţină strâns. “Lasă, gura! spune. Ordinul e ordin!” Totul era exprimat într-un limbaj cazon. Asta îi trăda. Era adevărat. Asta nu era o clinică psihiatrică oarecare! Sau dacă era, era doar pentru unii şi de ochii lumii, pentru acoperire, aveam să-mi dau seama ulterior. Pentru alţii, pentru cei ca mine, regimul era cu totul “special”. Bine aranjat, pus la punct, cu tot felul de “surprize” de care nu aveai cum să te plângi, cui să te plângi… În starea mea tocmai de aceste “surprize” nu aveam nevoie! Toate trebuiau să ducă undeva. Unde? Era clar! Trebuia să ies de acolo nebun de-adevăratelea. Nebun-nebun. Compromis! Distrus! Ca “Profesorul”, sau ca nea Marin?!…

Am ajuns în acel pavilion unde domnea, ăsta e cuvântul, Doktorul, omul care numai printr-un gest, putea face din tine orice. M-am gândit. Să continui să ripostez. Să nu-mi calc demnitatea în picioare şi să-l contrariez, să-l ironizez, să-l reduc la nimic, să-i spun ce cred despre el… Nu! Asta ar fi fost o greşeală. Mi-am dat seama imediat. Dacă ei “lucrează” cu atâtea subterfugii, cu atâta “diplomaţie” chipurile, atunci eu, eu de ce să nu mă fac nebun, să mă prefac, să “joc” după ei… Sunt ei versaţi, sau cel puţin aşa cred, atunci ce, eu sunt mai prost? În fond, e viaţa mea în joc! Trebuie să-i duc cu preşul! Să fiu mai “hoţ” ca ei… Cu acest gând am intrat în cabinetul Doktorului. Eram mai liniştit. Total schimbat! Poate nu se aştepta. Sigur, nu se aştepta!…

În birou, mi-au atras atenţia cărţile, o mică bibliotecă, am putut citi, aşa, într-o ochire, câteva titluri străine, în franceză, engleză, apoi câteva tablouri, de dimensiuni mici… Domnul Doktor vrea să facă impresia unui om subţire, educat, cu preocupări intelectuale… Este şi asta ceva, înseamnă ceva, mi-am zis. Cine intră într-un asemenea birou căptuşit cu cărţi şi tablouri, nu poate decât să simtă o anume consideraţie pentru omul din faţa lui, fireşte, să capteze încrederea!… Asta era! M-a surprins un singur tablou şi-l tot contemplam. Îl mai văzusem? Sau era vorba de un pictor cu ale cărei tuşe de penel eram obişnuit? Da! Era un tablou în stilul celui pe care îl ţinea tanti Stela în subsolul 4 bis… Era acelaşi pictor şi cam aceeaşi temă, de bună seamă “Tabloul cu amazoane”, cum îl numise tanti Stela. Ce ciudată este lumea! Cât de mică este lumea! Poate am şi spus cu voce tare aceste ultime cuvinte, pentru că Doktorul a încetat să mai consulte hârtiile lui, un dosar, probabil fişa mea medicală şi m-a privit atent, prin ochelari, să mă nimicească cu privirea, să mă ghicească, să vadă prin mine…

“Ce ţi se pare interesant la acest tablou?” m-a întrebat. Nu i-am răspuns. Îmi intrasem deja în “rol”. Nu trebuia să afle cât sunt de lucid, cât mă mai ajută memoria, nimic. “De unde aveţi atâtea tablouri?” a fost răspunsul meu. “Mi le-au dăruit unii dintre pacienţii mei care erau pictori, sau aveau pasiunea picturii. Ţin la ele, pentru că de fiecare mă leagă câte o amintire. Ăsta - şi îmi arată tabloul pe care văzuse că îl privisem cu mult interes - trebuie să fie un pictor mare acum, pe undeva prin Occident. A plecat demult din ţară! Nu mai ştiu exact pe unde s-o fi pripăşit. Cred că pe la Paris. Acolo e cuibul lor! Al disidenţilor, al celor care nu se împacă cu regimul nostru socialist!… Cică nu au libertate de exprimare! Prostii! Toţi artiştii ăştia au un fix! Dar toţi!… Ascultă-mă, că pe mulţi i-am cunoscut! Au trecut şi prin mâna mea! I‑am ajutat. Da! I-am ajutat să-şi revină din decepţiile, din angoasele lor! Au mania persecuţiei, se simt urmăriţi pretutindeni. Se simt marginalizaţi, calomniaţi… Văd comploturi şi capcane împotriva lor la tot pasul… Ce mai! Boală psihică! Bolnavi! Sunt specialist! Mă pricep la astfel de oameni! Le cunosc simptomele, iar diagnosticul este fără dubii: bolnavi psihic! Vin aici, se tratează şi apoi… Apoi revin în lumea lor. Eu nu-i cred când îşi spun păsurile. Nu! Eu îi fac să fie convinşi că sunt bolnavi, ceea ce ei nu vor să accepte şi că trebuie să se supună tratamentului, adică metodelor mele. Sunt un specialist recunoscut în astfel de boli, recunoscut şi pe plan internaţional, am lucrarea de doctorat chiar în asemenea tipuri de boli psihice, am participat şi la câteva simpozioane, am prezentat comunicări ştiinţifice foarte bine primite de specialiştii străini, din Occident fireşte… Aşa că, temerile lor, sunt neîntemeiate. Neîncrederea în psihiatria românească, total nefondată. Avem şi în acest domeniu o tradiţie recunoscută pe plan internaţional, ce să-ţi mai spun… Şi se mai plâng unii de libertatea de creaţie, de exprimare!… Fleacuri! Statul nostru socialist are tot interesul să aibă oameni de valoare, să se afirme prin ei! Nu? Este o logică foarte clară aici! Ce-l împiedică pe un om de artă sau de ştiinţă să se afirme? Ce? Doar fluturaşii din cap! Ca să glumim! Sunt bolnavi! Asta e! Sunt bolnavi, tovule! Şi ajung aici la mine sau în altă parte, dar sunt bolnavi!…”

Şi-a încheiat tirada pe un ton glumeţ, dar triumfător. Ochii îi sticleau. Aveau o fixitate vecină cu nebunia. În orice caz, părea mai mult decât convins de ceea ce spusese, părea atins de fanatism! Dumnezeule, mi-am zis, dacă ăsta crede cu atâta înverşunare că orice om care ajunge aici, mai ales un om împins aici, adus prin atâtea subterfugii de securitate, aşa cum era cazul meu, este bolnav psihic şi trebuie să urmeze neapărat tratamentul lui, atunci ăsta nu mai este medic, ci pur şi simplu un pericol pentru pacienţi. Priveşte ca un nebun, ca un fanatic convins! Ăsta este mai periculos decât nebunia însăşi. Mai periculos pentru că pe mâna lui se dau oameni zdraveni! În mâna lui stă viaţa unor oameni, iar el are ideea asta fixă, că oricine ajunge aici este bolnav şi numai cu tratamentul lui se poate face bine… Doamne, al meu! Pe mâna cui am ajuns! Doamne! Nu mă lăsa! Numai Tu mă mai poţi salva! Îmi continuam rugăciunea, timp în care sora-jandarm care mă adusese îmi pregătea “doza” dublă aşa cum ordonase el, încă din salon. Mi-au dat nişte picături şi un pumn de pastile de toate culorile. “Ia-le, aici, în faţa mea!” a ordonat Doktorul. Le-am luat. Până la pavilionul meu am şi simţit efectul lor. O ameţeală, o amăreală în toată gura, un leşin, o sfârşeală în tot corpul, de mi se părea că până la pat nu mai ajung. Am căzut lat în pat şi am adormit imediat, sau am intrat într-o stare de inconştienţă, nu ştiu cât timp, cred că vreo două zile, sau chiar mai mult. Uneori îmi aminteam ceva, parcă mă trezeam, parcă-i simţeam mişcându-se pe cei din jur, parcă le auzeam glasul, dar nu înţelegeam nimic… 

***

Multe chinuri, manifestate în felul lui inconfundabil. Ceva care să nedumirească. Se mişca printre oameni agale. Uneori vorbea, râdea, nu ca noi toţi. El râdea singur, retras într-un colţ. Acolo îi apărea ea. Înaltă, suplă, ochi fermecători, părul zulufi, strâns într-un coc la ceafă, numai zâmbet. Dispărea. O căuta în zadar. Nu mai era de găsit nici în amintirea lui. Stătea pironit locului un timp, tot cu gândul la ea. Unde ar putea să fie ea acum? Dispăruse, sau pur şi simplu i s-a părut că este acolo? Treceau clipe chinuitoare. Frământări. Apoi vedenia ei. Aceeaşi dintotdeauna. Femeia mult visată. Alcătuită din colaje, pătrăţele, unghiuri şi ovaluri… O femeie colaj, colorată. Exista, ştia bine, o văzuse, fusese în viaţa lui odată, dar nu era de găsit. Poate nici nu existase vreodată!…

Se opreşte şi o priveşte. E acolo. Nu încape nici-o îndoială. Are acea privire blândă, îngăduitoare şi mult promiţătoare. Îl aşteaptă. O întreabă firesc: “Pe unde mi-ai umblat?” Iar ea răspunde, la fel de firesc: “Sunt aici, te aştept, te tot aştept… Aici. Eu sunt! Ce-ţi doreşti mai mult şi mai mult? Pe mine mă doreşti! Nu? Asta nu se poate acum? Bine, dar cu ce ţi-am greşit? Cu ce?” Şi parcă i-a zărit lacrimile. Aşa era ea, mai frumoasă cu lacrimi în ochi!… Voia să-i spună că nu a avut timp s-o cunoască, dar imaginea ei s-a întrerupt brusc, aşa cum apăruse… Aşa e mai bine. Să lase totul la voia întâmplării… La voia lor! Rămân în memorie numai colaje: pătrate, unghiuri, cercuri de hârtie colorată. Nu o mai găseşte… Apoi i se arată în tren. E în faţa lui pe canapea şi doarme, sau numai imaginile toate se adună în una singură, ceva care îl obsedează fără să ştie. Cât de departe poate merge imaginaţia? Până la un capăt al vieţii! Staţia terminus.

***

De ce îi tot vine în minte cuvântul ăsta? Acolo, îl aşteaptă altceva. Sau tot vedenia ei? Vor merge împreună, se vor distra de minune, se vor iubi nebuneşte… Ce cuvânt! Nebun! Nebun! Nebun! Cineva îi şopteşte din timp în timp cuvântul ăsta la ureche. Şi altele… Cuvinte alese anume, rostite anume… “A dat în primire! Ce vă spuneam eu? Nu rezistă! E verificată! Doktorul face minuni! Ştiinţific! Minuni! Uitaţi-vă la el! Cum a venit? Ce mândru părea, arţăgos, demn nevoie mare! Nu ţine cu noi la fiţe d-astea! Nu ţine! Aici e al nostru! Să-l vezi peste câteva zile dacă şi-o mai reveni! Nu-l mai recunoaşteţi! Vă asigur! Am mai văzut mulţi din ăştia! Numai să-l ţină cauciucurile! Să nu facă clic! Inima! Dar a rezistat şi noi nu avem nici un interes să nu iasă de aici. Cum va ieşi, ce se va întâmpla cu el apoi, asta nu ne mai interesează. Esenţialul este să nu facă clic aici! Parcă se mişcă, se zbate amărâtul! Poate chiar ne aude, dar nu pricepe. Nu poate, cel puţin câteva zile nu va ştii pe ce lume se află! E verificată, fratele meu! Ce vă spuneam!…” Vocile! Vocile îi răsună în ureche!…

Cum e să mori? O ameţeală. Vine aşa, deodată, însoţită de o panică inexplicabilă. Poate panica necunoscutului, imprevizibilului, morţii iminente. Un tremur în tot corpul şi frig, rece, totul este rece. Vorbirea e şoptită, sufocată, greoaie, pornită din adâncul fiinţei tale, cu eforturi, ultime cuvinte. Mai vrei să laşi ceva în urma ta. Măcar cuvinte. Ultimele… Ceva ce îţi vine în minte. Ce îţi mai trece prin minte? Nu se spun atunci vorbe mari. Teama de moarte îţi împăienjeneşte mintea şi nu mai poţi raţiona. Cine a spus că unii mor lucizi şi spun cuvinte celebre, demne de reţinut pentru posteritate, cred că nu se referă chiar la momentul morţii, ci la un moment premergător, când eşti încă lucid, iar moartea încă nu te-a cuprins în braţele ei. Este cu totul altceva. Atunci, în braţele morţii, nu mai eşti nici genial, nici spiritual, nici nimic… Spui ceva acolo, la întâmplare şi gata!… Nu ai linişte. Neliniştea vecină cu teama şi celelalte: teama de întunericul imens, nepătruns, neştiut. Nu îţi vine să închizi ochii de teamă că îi închizi pentru totdeauna şi nu mai vezi lumea asta, lumea pe care o cunoşti, pe când dincolo… Dincolo nu ai de unde să ştii ce te aşteaptă, chiar dacă eşti creştin şi crezi în lumea de apoi. Chiar dacă. În faţa morţii parcă toate astea se pierd şi rămâne doar teama de necunoscut… Un fior la gândul despărţirii de cei din jur, de viaţa asta. Chiar nu vei mai vedea nimic din lumea asta? Rugăciuni fierbinţi cu glas şoptit sau numai în gând. Iar transpiraţia rece, rece. Totul se învârte… Inconştienţă! Asta e! Atât? Numai atât? Aşa de simplu? Dar de ce treci cu greutate şi regret acel moment? Eşti un om aşezat, cuminte, unii poate chiar te respectă, alţii poate chiar te iubesc. Te vor plânge. Toţi vor spune cuvinte de laudă, de circumstanţă. Despre morţi numai bine! Te vor ridica în slăvi. Dar cuvintele lor nu te mai fac să tresari, orgoliul tău nu va mai fi măgulit, oricât de frumoase şi de alese vor fi cuvintele. Un alai te va însoţi până la groapă. Apoi pământul rece, jilăveala lui. Nu ai cum să-l simţi. Iar viermii te vor mânca parte cu parte, încet, încet şi vei redeveni pământ…

“Se mişcă. Se trezeşte. Cam repede. După doza dublă ar fi trebuit să mai zacă o vreme, după calculele noastre. V-am spus că e verificată ştiinţific, metoda, adică. Uitaţi-vă la “Profesor”, la nea Marin! Tot aşa a fost şi cu ei. El vorbeşte. Spune ceva. Ceva despre o femeie. Neînţeles. Dar l-am înregistrat. Puteţi asculta! Avem aici tot ce ne trebuie, suntem blindaţi: microfoane, staţii sofisticate, ultramoderne, totul, în camera vecină. Trebuie studiată orice reacţie! Aşa e ordinul!” Vorbea “Şeful”. Dar cu cine vorbea? Erau vreo doi străini de salon. Nu-i mai văzusem. Probabil şefi de prin alte locuri, interesaţi de cazul meu. Poate!… Cineva mă consultă. Îmi ia pulsul. Mă ascultă cu stetoscopul în zona inimii. Spune ceva. “Să-i facem o electrocardiogramă! Să vedem de unde vine durerea asta din zona inimii! Să nu crape aici! Avem ordin să crape oriunde, dar nu cât este aici! Este clar, to’arăşu!” Trebuie să fie un medic, ceva mare dintre ei. E prea categoric şi-l ascultă toţi. Apoi pleacă şi mă decid să mă trezesc. Fac pe uimitul, fac pe omul odihnit, refăcut. Chiar zic, aşa într-o doară că nu ştiu cât am dormit, dar mi-a prins bine. Tare mai eram obosit, surmenat. Munca, zic, către “Şef”, care este foarte atent la reacţiile mele. Munca, extenuarea… Şi repet năuc aceste cuvinte, atent la ei. Se uită cu satisfacţie unii la alţii, “Şeful”, cel cu Biblia şi tânărul “nebun”. Se uită cu subînţeles. L-am dat gata şi pe ăsta. Vor să spună ei. Gata!

Mă iau în primire nişte surori. Electrocardiograma. Nu se constată nimic. Consulta fişa aceea ieşită din aparat un specialist. “Normal, normal, peste tot! Nu inima! Nu de aici vine buba! Din altă parte! Normal, normal. Bate bine! Inima e bună! Te-a ţinut bine, nenicule!” Îmi adresează şi mie câteva cuvinte, deşi eu privesc aiurea şi mă fac că nu-i înţeleg, spre liniştea lor. Pot vorbi fără ocol, chiar acolo de faţă cu mine. “Bine că l-au ţinut cauciucurile! La surmenajul lui, la doza dublă, era cam cu cântec! Gata, gata să facă clic! V-am mai spus că-i periculos! Fiţi mai atenţi! Nu de alta dar… Suntem umani! Nimeni nu trebuie să pice pe aici, că se interpretează. Ne află ăia cu gura mare din Occident, nu se ştie cum, dar se află şi ne cântă. Supremul este chiar supărat din cauza asta. Mai cade câte unul şi hop, începe descântatul la “Europa Liberă”. Ăsta nu are pă nimeni, dar mai ştii cum se poate afla! Mai ştii!… Deci, atenţie!” mai spune acestea şi pleacă. Acelaşi şef. Mare, mare, se pare. Toţi luau poziţia de drepţi. Ce mai! Ăştia sunt oamenii cui?… Medici, ce or fi, dar sunt în mâna lor, nu încape nici-o îndoială!…

Era pentru mine un avantaj, la care ei nu s-au gândit. Că aş putea să mă prefac. Să le fac jocul. Dacă vor să facă din mine un nebun, apoi să fac pe nebunul, cât mai convingător, cât mai repede, cu unele mici perioade de luciditate, cum zic ei că au “Profesorul” şi nea Marin şi s-o ţin tot aşa… Medicamentele!?… Unii luau cu pumnul. Adică eu, “Profesorul” şi nea Marin. Ceilalţi trei, “Şeful”, tânărul “nebun” şi cel cu Biblia nu luau nimic. Părea ciudat, dar nu luau. Deci nu erau “bolnavi”. Rostul lor era altul: vegheau, supravegheau “programul” meu şi al celorlalţi din salon.

Şi iată şi salvarea mea! O îngrijitoare mătura pe acolo, pe holuri, târşiindu-se printre noi. M-a căutat anume, m-a oprit speriată de curajul ei, eram la o ţigare, într-un colţ ferit de privirile “paznicilor” mei. Mătura şi vorbea, parcă învârtindu-se ca într-un dans ciudat, cu mătura în jurul meu, atentă în toate părţile. “Eu vă cunosc!… Nu spuneţi nimic! E de rău!… Aţi nimerit rău!…” Cum? Ce! Mă făceam că nu înţeleg. Nebun, adică. Să nu fie o provocare. Vor să mă încerce. Să fiu foarte atent. Femeia parcă a înţeles temerea mea şi continuă. “Ăştia nu ştiu dar aţi avut odată, o elevă, sunt mama ei. Nu mă mai cunoaşteţi! E cam mult de atunci, iar pe la şcoală nu am trecut decât o dată. V-am recunoscut din prima zi şi i-am spus fetei mele. Ea m-a rugat cu cerul şi cu pământul să vă avertizez, să fac ceva pentru dumneavoastră!… A ţinut la dumneavoastră. Eraţi om bun! Vă iubeau copiii! Nu luaţi medicamentele! Nu le luaţi!… Vedeţi cum faceţi! Vă faceţi că le luaţi, că le înghiţiţi, dar le ţineţi sub limbă… Nu le înghiţiţi!… Dacă le înghiţiţi, mergeţi cât mai repede la toaletă, băgaţi degetele pe gât şi le vomitaţi. Să nu vă vadă nimeni! Vă spun, ascultaţi-mă! Altfel ajungeţi ca “Profesorul” sau ca nea Marin. Au venit sănătoşi, ca dumneavoastră şi-i vedeţi în ce hal au ajuns! Gata, mă depărtez… Dumnezeu să vă aibă în pază! Că sunteţi om bun şi nu m-ar ierta niciodată fata mea dacă nu vă ajut!”…” A plecat târşiindu-se cu mătura după ea. Toată discuţia nu a durat decât vreo câteva zeci de secunde, totul şoptit, cu spaimă mare… Biata femeie! Mai sunt şi oameni! Mai sunt! Mi-au dat lacrimile. Lacrimi de fericire, sau ce? Lacrimi pentru că totuşi, de atâta vreme, abia atunci, parcă mă simţeam din nou om, tratat ca un om, chiar dacă cea care îmi vorbise şi îmi dăduse o idee de salvare, era o femeie simplă, o îngrijitoare. Nu avea importanţă! Colegii mei, oameni cu carte, instruiţi şi cu mari ifose, apoi medicii acelei clinici, la fel, oameni cu o misie nobilă în meseria lor şi alţii, atâţia, care mă aduseseră cu voie sau fără voia lor acolo, nu făcuseră un gest, un mic gest de bunăvoinţă şi de înţelegere faţă de mine, de atâta vreme! Ba făcuseră totul pentru a mă aduce în halul acela. Aveau chiar o bucurie ascunsă că scăpaseră de mine, că eram “aranjat”, “terminat”, în carieră, în viaţă… Deodată umanismul îşi arăta faţa acolo unde mă aşteptam mai puţin! Doamne, mi-am zis, acesta este semnul pe care mi l-ai trimis. Îţi mulţumesc, Doamne al meu!… Iar ţie, fiinţă simplă, pe care poate niciodată nu îmi voi aminti cum te numeşti, iartă-mă, dar ai pentru totdeauna imensa mea recunoştinţă. Ceilalţi… Despre ceilalţi, numai dispreţ. Dispreţul meu imens, pe care nimic, niciodată nu-l va spăla… Niciodată!… Şi de ce toate astea? M-am tot gândit, dacă nu sunt prea aspru cu ei. Le era poate frică. Erau la rândul ameninţaţi sau şantajaţi. Aveau familie, greutăţi şi se apărau şi ei cum puteau. Da, poate fi şi aşa. Dar unde le era demnitatea? Un dram de demnitate, nu mai mult! Asta era! Pentru asta nu i-am putut ierta niciodată!

Continuam “jocul”. Când nebun, când lucid. Mă mişcam de ici-colo fără rost, fumam. Mă întretăiam în drumurile mele cu ceilalţi “pacienţi”. Niciodată singur. Oriunde m-aş fi dus. Ningea des, iar sclipirile primăverii erau departe. Apărea uneori un soare timid, fără forţă. Aveam o nerăbdare în mine să apuc primăvara. Să mai simt căldura ei, iarba, mugurii să-i mângâi, să le simt gingăşia, puritatea… Zilele treceau monoton: vizita Doktorului. Acelaşi scenariu. Acum răspundeam în poziţie de drepţi, ca toţi ceilalţi. “Cum te simţi, tovule?” Bine. Uneori plusam. Bine! Să trăiţi! Doktorul era încântat şi se uita cu subînţeles la “Şeful” salonului. Voia să spună că “tratamentul” lui îşi arăta roadele. E imbatabil. E aşa cum îşi doreau ei. “E bine!” spunea satisfăcut şi pleca repede, repede, urmat de armata de surori şi asistente.

Momentul cel mai greu era când trebuia să iau medicamentele. Cel puţin la început, când nu erau siguri pe mine şi erau numai cu ochii pe mine. Apoi, după ce şi‑au dat seama că treaba merge bine, nu mă mai urmăreau atât de atent. Reuşeam să strecor şi să ţin sub limbă cel puţin o parte din medicamente, aşa cum mă sfătuise îngrijitoarea. Unele medicamente însă se mai duceau pe gât. Erau şi multe. Din cale afară de multe. Le luam pe rând. Dar când înghiţeam apa, pentru că le luam cu apă, atunci se mai duceau pe gât în jos… Mă duceam să-mi iau apă de la chiuvetă, de la un spălător, pentru că nu aveam chiuvetă în salon. Asta era salvarea mea. Aici îmi scoteam repede, cu spaimă, pastilele acelea şi le păstram în buzunarul de la pijama. Nu ştiu de ce mi-a venit ideea asta, să păstrez cel puţin o parte din medicamente! Oare ce era în capul meu? Să arăt cuiva, vreodată, să-mi spună ce erau, ce efect puteau avea? Cine ştie!… Numai că medicamentele, atâtea câte am înghiţit, şi-au făcut de câteva ori efectul. Nu am ştiut până atunci ce este o “comă lactică”, sau aşa cel puţin am auzit că i se spunea. Nişte simptome ciudate, iar prima dată când le-am trăit, a fost atunci când m-au vizitat tanti Stela, Zori şi micuţul Mac. Tulumb nu a venit… Mi-au adus ceva de mâncare, pentru că acolo nu se putea mânca mai nimic din ce îmi dădeau ei: un fel de supă, de fapt o lătură fără nici un fel de gust, varză, mereu varză, fără carne, cartofi, fasole, toate fără carne… Foamea era ceva la ordinea zilei. Toţi eram leşinaţi pur şi simplu de foame. Când au venit ai mei, atunci am simţit şi eu că-mi era o foame cumplită. Tanti Stela şi Zori mă rugau să mănânc, dar, văzându-le lacrimile pe care nu puteau să şi le ţină, numai de mâncare nu-mi ardea mie. M-a cuprins o emoţie greu de explicat, ceea ce mi-a fost fatal. Apoi mi-am dat seama că trebuia să evit cu orice preţ stările emoţionale. Am simţit cum mi se usucă cerul gurii. Nu mai aveam nici un pic de salivă. Gura mi s-a încleştat. Nu-mi puteam mişca maxilarele. Limba se ducea pe gât şi mă sufocam. Ochii mi-au ieşit din orbite. Nu puteam vorbi. Mă strâmbam în fel şi chip. Făceam semne disperate. “Comă lactică” aud pe cineva spunând. Era “Şeful” cel care vorbea. Eu mă sufocam şi-mi trăiam ultimile clipe de viaţă. “Repede, spune, repede, la corpul de gardă, să-i dea ceva, că moare!” Zori îngrozită a fugit. Nu ştiu cât a trecut, mi s-a părut un veac. A venit cu o asistentă, mi-a dat medicamentul salvator, şi încet, încet, mi-am revenit. Asistenta părea foarte degajată, deşi tanti Stela şi Zori au încercat să-i spună ceva. Nu puteau însă să-şi revină. Mă priveau cu o tristeţe greu de imaginat. Apoi, la plecare, Zori mi-a şoptit. “Eşti fratele meu! Vai, de viaţa ta! Dar îţi promit, voi face orice! Auzi! Orice! Numai să te scot de aici! Ai încredere în mine! Ai încredere, Serj! Nu dispera!” Va să zică, ăsta era “tratamentul” doctorului! Fără acel medicament pe care puteam în orice împrejurare să nu-l am, dacă mă apucau crizele, puteam muri pur şi simplu… Ca un câine! Şi nimeni nu era “vinovat”, pentru că după părerea avizată a acelui psihiatru, eram bolnav, erau simptome caracteristice bolii… Aşa i-a răspuns lui Zori când a revenit să discute cu el, după numai o zi. Şi câte nu i-a mai înşirat, în fanatismul lui, pentru a o convinge că sunt bolnav, că locul meu este acolo şi numai cu “tratamentul” lui mă pot face bine… Numai că Zori nu s-a lăsat cu una cu două… Abia pe urmă am aflat. Ea era cea mai în măsură să ştie în mâna cui mă aflam şi ce aveau de gând să facă din mine şi tot ea ştia pe unde trebuia să umble pentru a mă salva. Numai Tulumb încerca s-o liniştească pe tanti Stela, rânjind satisfăcut. “Lăsaţi-l acolo, că ştiu ăia mai bine ce să-i facă! Ştiu ei! Hă! Hă! Ştiu!…”

***

Se mişca printre noi, în felul lui inconfundabil. Nu părea să deranjeze, să nedumirească. Se afla acolo cam de multă vreme şi toţi se obişnuiseră cu tabieturile lui. Uneori râdea. Râdea singur. Îşi dădea câţiva pumni în cap, se cutremura din tot corpul de parcă era cuprins de friguri, scotea nişte sunete guturale, muget de animal rănit, mai de grabă decât de om. Mai era om? Vegeta. Îşi făcea o cafea. E un fel de-a spune. Nechezol, surogat. Nu exista cafea adevărată. Învârtea cu precauţie linguriţa în amestecul acela maroniu de nechezol şi zahăr. Era a treia pe ziua aceea, când am intrat în vorbă cu el. Un schimb de impresii. Era sau nu era profesor, aşa cum îi spuneau toţi? Nu era! Fusese. Cum se simte? El învârtea netulburat linguriţa în amestecul maroniu. “Bine!” mi-a răspuns, de parcă eram la “vizita” Doktorului. A smucit de câteva ori din cap, nu ca atunci când îşi dădea pumni, ghinturi, altfel. Pregătea cafea pentru termoplonjon, i-am spus şi a dat din cap afirmativ. E bine, alteori e rău… De ce, mai rău? Se chinuia să-mi răspundă, dar nu reuşea. Era în perioada lui de criză. Sugea un colţ de batistă…

Îngrijitoarele măturau pe lângă noi, ne ocoleau, parcă era un semn de respect. De fapt, el nu eram eu, eu nu eram el, dar ceva ne arăta că nu mai eram ce fusesem. Ce? Locul acela!… Cum aţi ajuns aici? L-am surprins şi el m-a surprins, pentru că nu mă aşteptam să-mi răspundă şi încă atât de clar, de coerent. “Am avut nişte probleme… Vorbeam prea mult în consilii, în adunări de partid. Devenisem spaima tuturor. Mă legam de orice. Făceam pe oratorul de ocazie şi pe principialul, pe apărătorul tuturor. Dar nu spuneam prostii. Spuneam lucruri serioase. Îi pândeam să greşească şi apoi loveam în ei, de îi îmbolnăveam. Le stricam ploile, aranjamentele… Îmi băteam joc. Zeflemea, ironie… A, era să uit. Pe un nemernic de coleg l-am şi pălmuit pentru că a jignit o doamnă. E amuzant. Să-ţi povestesc, sau nu te interesează?” Răspund afirmativ. El mă serveşte cu nechezol şi cu un Carpaţi. Ţigara mea preferată, îi spun şi-i mulţumesc.

“Uite, cum a fost cu nemernicul ăla!” A încercat să se concentreze, dar l-a apucat criza şi s-a depărtat sugând amarnic dintr-un colţ de batistă. Altă dată şi-a amintit şi m-a oprit el să-mi continue povestea. “O colegă voia să emigreze, avea rude în străinătate, reîntregirea familiei, ştii cum e! Dar era membră de partid şi era grav. Tare grav! Trebuia exclusă cu tam-tam! Toate erau aranjate. Ciripitorii erau pregătiţi, ştiau cum să combată, vehement, neabătut. Era şi unul de la partid. Mie mi s-a spus să tac, să nu cumva să mă apuce pandaliile şi să le dau peste cap aranjamentele. Le-am promis că tac. Şi chiar aşa aveam de gând, dar a vorbit nemernicul ăla. Cică tovarăşa, colega aceea, se duce s-o găsească mai mare, că acolo este libertate sexuală şi că asta caută ea şi nu reîntregirea familiei!… Nu am mai putut să mă abţin, deşi promisesem să tac. Dar o femeie căsătorită, cu doi copii, o doamnă totuşi, plânsese tot timpul şedinţei, era jignită şi nimeni nu înţelegea că este nedemn, este intolerabil. Prostul ăla trebuia pus la punct! Şi i-am spus ce gândeam despre el şi i-am cerut să-şi retragă cuvintele, să-şi ceară scuze altfel îi dau palme, pumni, şuturi! Să mă ocolească! Ce a răspuns nemernicul? Că ăsta, adică eu, se dă la noi! La oamenii de bază ai partidului. Canalie şi nici nu mai ştiu ce i-am spus. Iar când l-am surprins pe hol, m-am ţinut de cuvânt şi i-am tras câţiva pumni zdraveni. Că după ce că era obraznic, mai era şi laş… S-au adunat cam multe şi aşa că am ajuns aici…” Făcuse un efort prea mare şi nu mai putea vorbi. Criza. Pumni în cap, batista, mugetul de animal rănit, aşa l-am lăsat, pentru că îşi revenea singur. M-am depărtat. Repeta într-una: “Sunt bolnav! Nebun! Nebun! Nebun! Are dreptate domnul Doktor! Sunt nebun! Doamne, ce nebun mai sunt!…”

***

“Aici nu se fumează!” îmi ordonă o soră. “Dincolo se fumează! Loc de fumat! Ce nu mai vezi? Nenorocitule!” Cuvinte grele, răstite, răutate, căutate anume parcă, dar nu îşi avea rostul… Mă uitam zâmbind tâmp la ea, deşi în gândul meu îi spuneam ce merita. Cum îţi permiţi, femeie! Cum! Cine te crezi? Cine te-a pus aici să-mi faci viaţa un chin? Cu ce te au ăştia la mână? Dar nu, eu îmi propusesem să fac pe nebunul până la capăt. Eram convins că numai aşa voi scăpa. Las-o să spună orice! E mai presus de orice să ies de aici zdravăn, în toate minţile. Şi ieşeam afară, acolo era loc de fumat, era zăpadă, frig. Până fumam o ţigară îngheţam sloi. Mă mai plimbam pe ici, pe colo şi mă străduiam să-mi amintesc câte ceva despre mine. Să fiu sigur că nu sunt nebun, chiar nebun, aşa cum le dovedeam că sunt.

Povestesc ei. Colegii de salon. Eu nu povestesc nimic deocamdată. Renunţ chiar să ascult. Mă fac distrat. Îmi face bine să râd prosteşte, ca nebunul, doar eram nebun. Redau cuvintele în dialogul lor nefiresc. Cuvinte înşirate, frânturi de cuvinte… La radio cineva recită. Are cineva un radio cu baterii. “Versuri grele!” decide “Şeful” de salon. “Să urce naţiunea, spre comunism în zbor!” Apoi râd toţi de nea Marin. Are vorbele lui, în momentele lui de luciditate. Vorbeşte pe şleau, cuvinte din lumea lui de ţăran. “Ce-i spui nevesti-mi? Du-te fă la colectivă, la praşilă, că ne ia ăştia lotu ajutător, amărâtele alea de arii! Ce-mi spune nevastă-mea? Asculta o bandă la magnetofon. I-o dăduse unu, un gagic al ei care venea, ştiam io, de câte ori plecam de acasă, la servici, la sonde, pă navete. Veneam la săptămâna. Femeie şi ea! Tânără, avea nevoie de bărbat. Ăla, cam tânăr şi holtei. O aia pă nevastă-mea. Făceau chefuri. Cu muzici, cu vin şi pastramă, că era tecnic la oi. Veneam şi io acasă şi mâncam din ce aducea el, beam din ce aducea el şi închideam ochii. N-a vedi, n-audi! Ca bărbatu prost! Şi cântam cu ei după magnetofon. Io cu vioara, din tată-n fiu! Nu-s lăutar. Aşa am apucat de la tata şi el de la bunicu. Rapsod popular! Aşa îmi spuneau cei de la căminu cultural. Şi-i acompaniam la vioară. Eh, dacă aş avea vioara aci, ce v-aş mai distra! Aşa că scuzaţi, boieri dumneavoastră, aşa să spune, că sunteţi domni, nu ca mine ţăran, iaca prost şi ajuns la necaz, vă cânt din gură. Io la sapă nu mă duc/ Stau acasă şi mă f…! Ce mai râdeau amândoi. Că, chipurile io îs prost şi nu pricep! Dar pricepeam. Şi ce era să fac? Ce? Trebuia să-mi cresc copiii! Patru am! De la prima nevastă, Dumnezeu s-o ierte, că s-a prăpădit la ultima naştere. Era şubredă săraca! Şi am luat-o p’asta. O una pripăşită prin sat, nu ştiu dă unde. Bea de rupea pământu şi-i plăcea viaţa. De copilaşii mei, Dumnezeu cu mila, vai de mama lor! Dacă le dădea ceva de mâncare la trei zile o dată! Până ce ăla, holteiu, tecnicu de la sectoru ovine a lăsat-o, că a găsit alta, tot soi bun, tot singură. Sat de navetişti! Femei singure cu lunile, tot să alegi şi să culegi! Jale mare pă capu ei! Şi punea banda aia să-i cânte ca să-l uite. Da, ce te faci cu copiii! Le trebuia de mâncare. La oraş numai pă cartelă toate. Nici pâine nu ne dădea că nu aveam buletin dă oraş! Cum aşa! Păi io sunt ţăran! Io fac păinea şi tocmai mie nu-mi daţi? Nu se poate! spunea gestionara. Voi aveţi grâu de la ceapeu. Pâinea abia ajunge pentru orăşeni! Carne ioc! Ce să fac? Aveam o viţică frumoasă. Era a mea şi nu era. O contractasem cam obligator, că a venit primarele şi miliţianu şi a zis că nu se poate! S-o dau la contract. Nu mă mai înduram, iar copiii mei nu aveau ce mânca. Îi spun nevestei, mai în glumă, mai în serios: Ce facem fă cu vaca? O dăm la Oraca, sau o mâncăm de-a moaca? Că io aşa mai vorbesc uneori, în versuri. Prostii din ăst cap al meu! Ia, învăţată la trai bun, ce-mi zice: “Doar n-oi fi prost s-o dai. Fă ce-oi face şi tai-o!” Mă gândesc io şi gata. Fie ce-o fi! Duc vaca la râpă, undeva la marne, să nu mă vadă nimeni şi dau vacii un brânci în râpă… Aşa, să pară că a căzut singură. Apoi mă duc la veterinar, îl duc la faţa locului, vede, biata vacă trăgea să moară, fără scăpare. “Tai-o repede că se duce şi-i păcat! zice veterinaru. Da, vezi, că era la contract şi-i cam cu cântec. Cum te descurci cu primaru şi cu miliţianu?” Cum? Ştiam io că mulţi făceau aşa. Nu eram singuru. Dar aşa mi-a fost dat. Tai vaca, duc cărniţă acasă la copilaşi, să bucură că erau lihniţi dă foame, trai pă noi vreo câteva zile, când mă pomenesc cu miliţianu la poartă. Mă înhaţă şi mă duce la post. Acolo dă-i bătaie la mine. “Ce-ai făcut mă, cu vaca?” Că a căzut în râpă şi să nu moară am tăiat‑o. “Lasă vrăjala!” spunea miliţianu. Şi-mi căra la pumni şi la picioare. Tot aşa nu m-a slăbit vreo două zile. N-am mai putut şi am spus. Aşa şi aşa!… “Sabotezi realizarea planului la contracte!” zice. M-a pus să semnez o declaraţie şi m-a dus la oraş. Acolo altă bătaie. Alt chin, de n-am mai ştiut dă mine până am ajuns aci. Aci, mi‑a dat domnu Doktor ce mi-a dat, că zicea că-s nebun şi nu zic nu. Dacă zice domnu Doktor că-s nebun, ştie el ce zice, că e om cu carte… Sunt nebun, iaca! Îmi pierd capu, îmi revin şi tot aşa. Sunt nebun, nebun, nebun! Asta e! Da, mai bine să vă fac o cântare, că v-am cam sâcâit cu prostiile astea!”

Îşi ia o poziţie de parcă ar fi cântat pe o scenă, duce mâinile de parcă ar ţine o vioară adevărată şi începe să cânte. “Cântec din bătrâni, zice. Îl ştiu de la bunicu, iar bunicu îl ştia de la bunicu lui şi tot aşa. Vine dă demult!…” Mişca şi mâinile imitând acompaniamentul la vioara lui închipuită. “Foaie verde măghiran/ Pupa-ţi-aş coama Bălan!…” Cânta şi dansa în acelaşi timp. Ne uitam toţi, până şi “Şeful” de salon părea uimit. Apoi alt cântec, la fel de vechi spunea. “Smulsei trei fire de păr/ Şi făcui un lănţişor/ La căluţul gălbior!”… Obosise. Se pierdea văzând cu ochii. Criza lui. Bravo, nea Marine! Nu m-am putut abţine. Bravo! Şi aveam lacrimi în ochi. Bravo! repetam. Bravo! El mai poate să spună doar câteva cuvinte, înainte de a intra în starea lui de nepăsare şi uitare. “Mulţumesc frumos! Mulţumesc! Dacă aveam vioara, ieşea şi mai şi!” S-a aşezat pe pat, şi-a luat medicamentele lui şi s-a întins să se odihnească… Nu şi-a revenit prea curând. Poate după vreo trei zile am mai putut schimba câteva vorbe cu el şi l-am rugat să-mi mai spună odată cântecul acela cu “căluţul gălbior”. Mi l-a cântat. La fel ca în salon. Imitând mişcările la vioara lui închipuită şi jucând pe loc, cu nişte paşi numai de el ştiuţi. M-a surprins întrebarea lui. “Vă place dumneavoastră, om cu carte, cum cântă un om prost ca mine?” Nu i-am răspuns. Ce să-i răspund? Că era un adevărat artist? Că îmi plăceau versurile acelea cu atâtea diminutive? Că era nepreţuit în simplitatea lui de ţăran-muncitor, sau muncitor-ţăran? Că păstrase o comoară de cântec care se putea pierde odată cu el? Ce să-i spun? I-am dat câteva ţigări pentru că deşi era fumător nu cerea niciodată ţigări, dar se vedea după privirea lui că ar fi dorit să fumeze. Ia, nea Marine! Ia şi fumează! Şi mă depărtam cu gândurile mele, lăsându-l în lumea lui, parcă nedumerit...

***

În poziţia de drepţi, conversam banalităţi. Eram gata, pregătiţi de “vizită”. Unde să mergi? Pe unde să scapi? Aşteptam să sosească autobuzul. O aşteptam pe Zori. “Nu urcă azi! Nu vine! E drumul greu, e zăpadă!” spune cineva. Ninsese mult, la mijlocul lunii martie. Clatin capul, îl simt. Încă îl simt, deşi mi se părea că se micşora şi se mărea. Infiltraţii de ceva, gimnastică pentru altceva, audiţii muzicale… Mozart! Şi asta ştiu! Îmi place Mozart!

Discuţii în grup, socioterapie! Intră în “tratamentul” Doktorului. Face mare caz de chestia asta. Dar nu era ce voia el să fie, sau ce se înţelege prin asta. Era de ochii lumii. Sau voia să mă arate lumii, adică tuturor pacienţilor. Şcoală grea! Îmi punea întrebări. Mai punea şi altora, dar făcea ce făcea şi-mi adresa o întrebare. De ce tocmai mie şi aşa de des? Ce eram un caz aparte? Maimuţă la circ! Circul lui! Sau avea “sarcină”? Intra în scenariu. Dar i-am făcut-o într-o zi, după ce Zori, venind la mine, m-a asigurat că voi pleca cât de curând. M-a întrebat, aşa prin surprindere, după cum îi era obiceiul, dacă am ceva de spus. Da, spun eu. Aş vrea să ştiu, după ce criterii îi învoiţi pe unii pacienţi să meargă acasă. Văd că unii vin şi pleacă când vor. Întrebarea avea un rost şi asta l-a descumpănit. S-a uitat la mine cu ură. Nebunul pe care credea că-l făcuse din mine, se dovedea a nu fi chiar nebun. Observasem, tot umblând aşa năuc prin holuri şi prin saloane, multe. Unii “pacienţi” erau învoiţi şi îi urmăream să reapară de acasă. Veneau încărcaţi: sacoşe, bidoane, fel de fel, abia se târau. Unde se duceau cu ele? La cabinetul domnului Doktor! Admirabilul, marele specialist, omul integru! Un ciubucar! Ăsta era criteriul după care unii erau învoiţi. Întrebarea a rămas fără răspuns concret. Doktorul a bălmăjit ceva, despre necesitatea contactului cu familia, necesar, încerca el să demonstreze, doar unora!… N-a convins pe nimeni. O sală plină, toţi pacienţii… Unii, care probabil văzuseră şi ei ce văzusem eu, m-au privit cu admiraţie.

Lovisem în plin. Dovadă, că în zilele următoare nu m-a mai chemat la socioterapia lui cu toţi pacienţii, ci într-un grup restrâns, vreo zece persoane, în care nu lipseau oamenii lor: “Şeful” din salonul meu, omul cu Biblia, “nebunul” cel tânăr şi încă vreo câţiva. Aici eram pur şi simplu interogat în bătaie de joc. Voia să se răzbune. Mă întreba ceea ce ştia că nu îmi face plăcere, că-mi face rău şi scârbă. “Ei, zicea, aici nu te mai agresează nimeni? Ia, povesteşte să audă şi tovarăşii cum a fost călătoria aia cu trenul înainte de a ajunge aici!” Nu mai povesteam. Cred că mi s-a părut! Semnele bolii, sau cum spuneţi dumneavoastră şi bateţi cu pumnul în masă: nebun! nebun! nebun! Asta sunt!…

Râdeau toţi în hohote! El doar mijea mustaţa satisfăcut! Iată ce mieluşel l-am făcut! voia să spună. Şi a făcut “şedinţe” din astea vreo câteva zile la rând, până a venit Zori…

Mă gândesc la locul în care ajunsesem, la “importanţa” pe care o dădeau ei acelor nenorociţi, ca mine, ca “profesorul”, ca nea Marin şi cine ştie câţi mai erau pe acolo!… Câţi “nebuni” urmau să mai facă! Totul organizat şi mai ales, bine camuflat. Se spunea şi cred că asta doreau ei să se spună, că acolo este o clinică psihiatrică pentru cei cu sechele neînsemnate, pentru refacere, mici nevroze, depresii… Cei nebuni cu adevărat sunt în altă parte. Se şi spunea cu precizie unde. Acolo, spuneau, acolo să vezi nebuni! Nu aici. Aici e ca la o staţiune de odihnă!

Într-adevăr, cei mai mulţi, cei care ne camuflau pe noi, erau acolo pentru nimica toată, ca într-un concediu… Cu câţiva m-am şi întâlnit, firesc, am schimbat câteva vorbe, îi cunoşteam… Dar surpriza a fost s-o întâlnesc acolo pe doamna căreia i-am zis Keti…

***

O priveşte. E acolo. Nu încape nicio îndoială. Este chiar ea, femeia mult visată. Are o privire blândă şi mult promiţătoare. Dispare. Unde s-o regăsesc? Apoi, în tren, o vede iar, i se arată. Sau numai impresia. Or fi având dreptate ăştia care spun că sunt nebun! Totuşi, femeia aceea îi surâde, şi-l apropia, tot din surâs în surâs. O femeie te cucereşte, oricât ai fi de distras, nepăsător… Femeia cu ochi de migdale, cu privire plăcută, adevărată femeie, era acolo, aproape, doar să întinzi mâna, să o mângâi, să o simţi. Din ochi ţi se dăruie… Nu, nu… Imaginile astea parcă le-ai mai trăit odată! Se repetă. Aidoma, sau doar în imaginaţia ta de nebun. Tot spunându-ţi-se că eşti nebun, ajungi să şi crezi că ai, cel puţin un dram de nebunie în tine. Cineva spunea, om mare, că toţi avem morbul nebuniei în noi, în măsură mai mare sau mai mică!…

Somn greu, gata cu somnul! Vine şi timpul când somnul te oboseşte şi ai capul limpede, limpede… Cap limpede! Termen de jurnalistică. Citeam ceva. În franceză. Cum am ajuns să citesc cartea lui René Remond? “Le XX-e siècle de 1914 à nos jours: Le manuel politique de Hitler – Mein Kampf”. Găseşti o frază şi o notezi: “Fascismul a fost la origine o organizaţie politică, pentru ca, ulterior, să se confunde cu însuşi statul. Statul este treptat cucerit de partid”. Mare imprudenţă! Toţi erau cu ochii pe tine, îţi urmăreau reacţiile, cuvintele şi, fireşte şi notele din cărţile pe care le citeai. Cartea ţi-a dat-o Doktorul! Parcă aşa, să te încerce, să te provoace… Ai privit cu interes cartea în mica lui bibliotecă, din micul lui birou şi el ţi-a propus să ţi-o împrumute. Dovadă că nici el nu credea, sau încerca ceva cu tine, în “boala” ta… I‑ai reprodus idei. Cu unele era chiar de acord, la altele mai riposta neconvingător… Chestia asta cu partidul totalitar care ajunge să se confunde cu statul, să-l acapareze, v-a luat mult timp, vreo două ore, cel puţin. El nu înţelegea, sau se prefăcea. Ca să-l convingi că fenomenul este valabil pentru orice regim totalitar, deci şi pentru un regim comunist, a trebuit să-i spui tot ce gândeşti despre totalitarism în general. Convingător, aprins, cum erai de obicei. “Domnule, spuneai, statul nu mai are atribuţiile sale fireşti, atunci când dictează totul partidul, unicul partid! Statul înseamnă nişte instituţii, spuneai tu, aproape şcolăreşte, pe înţelesul oricui. Direcţia de urmat pentru aceste instituţii, o dă partidul unic. Atunci este firesc, deşi în mod normal nu ar fi firesc, ca partidul să-şi pună oamenii săi peste tot, în toate punctele cheie, pentru a fi sigur că ideologia sa este transpusă în viaţă neabătut. Ei, astfel, partidul acaparează statul şi se confundă cu el, chiar dacă în aparenţă, cel puţin, aceste instituţii există prin constituţie şi au atribuţii diverse…”

“Ce este rău în asta?” întreba el. Aici tu deveneai de-a dreptul important, sigur, pe un teren al tău, imbatabil, te credeai. “Păi, domnule, aici e marea bubă, care se va sparge odată şi odată!…” “Cum adică?” se interesa el, făţarnic, fireşte. “Partidul unic, continuai cu şi mai multă importanţă, însoţind cuvintele de gesturi largi, oricâţi activişti ar avea, nu poate cuprinde totul! Activiştii săi sunt doar oameni politici îndoctrinaţi şi atât. Nu sunt specialişti! Or, o societate, ca să fie bine condusă, ca să fie eficientă, trebuie să apeleze la specialişti. Ăştia nu sunt chiar de încredere! Nu au nimic de-a face cu ideologia. Cel puţin aşa îi priveşte partidul, cu suspiciune. Când un specialist îndrăzneşte să-şi spună cinstit punctul de vedere, intervine activistul care trece totul prin prisma politicului, a liniei generale de urmat, trasată ferm de partid. Dacă specialistul este pe linie, punctul său de vedere este acceptat. Dacă nu, atunci este îndepărtat, uneori chiar cu urmări grave pentru el. Nu vedeţi că atunci când nu merge ceva într-un sector cheie al economiei, partidul apelează la armată! Ce înseamnă asta? Că şi partidul este conştient că politica sa nu se poate impune decât cu forţa, cu ordine, cu disciplina caracteristică armatei, unde ordinul nu se discută, ci se execută. Luaţi ca exemplu mineritul sau agricultura! Sectoare de importanţă majoră care merg din ce în ce mai prost şi care sunt militarizate. Asta nu pentru că nu am avea specialişti! Dimpotrivă! Prea aveam! Dar aceşti specialişti văd altfel lucrurile, altfel decât partidul.”

“Care sunt consecinţele, în acest caz?” plusa el. “Consecinţele sunt dintre cele mai grave. Specialiştii vor face un fel de complot al bunei credinţe! Cu alte cuvinte, dacă aşa vrea partidul, dacă eu nu am nici un cuvânt de spus, atunci, de ce să-mi bat cuie în tălpi, să mă expun în zadar. Îi las să greşească!… Astfel, politica partidului în domeniile respective, se duce de râpă. Pe termen mai lung, întregul partid se duce de râpă şi inevitabilul se va produce: partidul va pierde puterea!…”

“Asta nu se va întâmpla niciodată! Uiţi succesele partidului? Marile realizări ale poporului sub conducerea sa înţeleaptă! Nu vrei să vezi! Ne urăşti! De aia gândeşti aşa!” spunea, nu fără o anumită indignare. “Dumneavoastră şi toţi cei care cred în această societate, las la o parte că nu credeţi toţi din convingere ci mai mult din interes, uitaţi anumite aspecte. Primul şi cel mai grav este că puneţi pe seama conducerii înţelepte de către partid, realizărili acestui popor, cum spune Supremul. Vă pun o simplă întrebare: oare societatea românească s-ar fi oprit la nivelul anului 1947? Nu ar mai fi evoluat? Nu ar mai fi fost şi altă cale de progres decât cea dictată de doctrina comunistă? Ia, uitaţi-vă la ţările care erau chiar în urma noastră în perioada interbelică; Grecia, Turcia şi multe altele, sunt mai prejos decât noi? Dacă nu mă înşel, sunt înaintea noastră acum, ca nivel de trai, ca nivel de civilizaţie, în general! Ei, ce mai spuneţi acum, despre marile realizări sub conducerea înţeleaptă? Ce?… Şi aceste ţări au ajuns să ne depăşească tocmai pentru că au avut şansa istorică de a merge pe un drum firesc, cel al capitalismului, atât de condamnabil pentru comunişti…” Încheiai cu o frază care l-a dat gata, l-a pus pe gânduri, în orice caz. “Dacă România avea şansa de a merge pe drumul capitalismului exploatator acum eram, domnule, departe! Iar când spun asta, am ca argument faptul că avem resurse mult mai multe decât aceste ţări şi un popor mult mai dotat!… Plin de talent, de inventivitate… Dar partidul ce a făcut cu toate astea? Le-a supus unor dogme rigide, a sugrumat talentul şi inventivitatea înnăscute la acest popor şi am ajuns una dintre cele mai sărace ţări din Europa!… Iată realizărili!…”

Ajungând aici, Doktorul încerca o ieşire chipurile, diplomatică. “Gata, gata! spunea. Discuţia s-a încheiat… Acum înţeleg de ce, în sfârşit… Astea sunt idei subversive!… Nu se poate să le mai exprimi şi în public, aşa că au făcut bine că te‑au adus aici!… Da, da, da! Nebun! Nebun! Nebun!…” Plecai indiferent de parcă nu îţi păsa ce a înţeles el sau ce nu a înţeles… Gândurile îţi erau departe… Când să părăseşti biroul, te întrebă într-o doară. “Şi chiar eşti convins că acest regim se prăbuşeşte?” “Categoric şi cât de curând, răspundeai. Nu vedeţi că se încearcă reformarea lui chiar în patria de origine, în Rusia? Necazul este că regimul ăsta nici nu poate fi reformat! Doar schimbat din temelii, adică pus pe bazele normalităţii! Trebuie tratat aşa cum trataţi şi subliniai ironic cuvântul, aşa cum trataţi dumneavoastră bolnavii: radical! Ori! Ori! Hă! Hă! Hă!…” Plecai râzând în hohote, de nici el nu mai ştia ce să creadă. Ăsta chiar e nebun!… 

CAPITOLUL XI

Călătoria cu trenul.

Un compartiment. Părea. Nu părea, ci totul era aievea. Călătoream cu o femeie. Înaltă, subţirică, talie de femeie viespe, “bine cambrată” cum ar spune Marian. Privire blândă, ochi mari, neobişnuiţi, dăruiţi plăcerii de a o privi, de a fi privită... Albaştri. Am intrat în vorbă. Un fel de a asculta, de a auzi despre alţii câte ceva. De a fi. Ochii. Da, mi-am amintit în cele din urmă. I-am spus cu un curaj demn de orice aventură. Nici nu începuse. Pe cale. Aventura se contura. În faţa unei fe­mei frumoase, dacă te mai şi priveşte, dacă îţi mai şi vorbeşte, orice bărbat îşi închipuie aventura... Posibilitatea ei. A simţi primejdia unei aventuri. Ingineră? Da! Stagiară. Era şi foarte tânără. De ce nu eşti actriţă? Asta trebuia să fii! Actriţă! Da? Am vrut să dau, adică să se facă actriţă. Atât de nevinovată părea şi sincer descumpănită. Dar nu m-au lăsat părinţii...

Mergeţi departe? Până la capăt! Ce înseamnă capătul pentru ea? Cuceritor. Vreau să par. Femeia aceasta so­sită din noapte, deodată în compartimentul în care călătoream eu, nu pare ce este. Voia să doarmă. Lângă mine dormea bătrâna. Nu i‑am dat importanţă. Părea o bunicuţă care mergea să-şi vadă nepoţii. Din timp în timp compartimentul se lu­minează. O privesc. Femeia. E la fel de frumoasă, în lumina aceea difuză ce apărea uneori de la vreun bec mai puternic în goana trenului. Nebună goana asta! Şi cât de mult este până la capăt! Opreşte, pleacă. Trenul. Pleacă de lângă mine, bătrâna. Ca o explozie de privire o regăsesc. Inginera. Picioarele se întind obosite. Găsesc şi eu un loc pentru picioarele mele. În faţa mea, ea. Picioare lungi. Pantaloni groşi. E frig. Nu e o îmbrăcăminte potrivită pentru o femeie frumoasă. Par împrumutaţi. Pantalonii. Pare o femeie obişnuită să se îmbrace cu lucruri fine, o femeie de birouri liniştite, departe de clocotul străzii, ferită de intemperii... Femeia aceasta nu este ce vrea să pară. O trădează, culmea, acei pantaloni îmbrăcaţi de circumstanţă. Deghizare? Nu, încă nu aveam motive să mă îndoiesc de ceva... Să intru la bănuieli. Abia mai târziu. “Mult mai târziu a început să se înfiripe teama în tine.”

Bătrâna. A reapărut. A trecut pe un loc din faţa ta. Te priveşte uneori. O ignori uneori. Are zâmbet amabil, reţinut. Noaptea aceea urma să fie să fie şi pentru ea doar o “misiune”, ca de altfel, pentru toţi cei care s-au perindat prin acel compartiment. Intră un bărbat. Pare să fie cunoscut de toţi, cu excepţia ta. Pare colegul ei, al inginerei. Reiei discuţia. Tot nu mai dormea nimeni. Modelul frumuseţii clasice este modelul simplicităţii. Cântecul. Un aparat de radio, undeva, pe hol, se aude. “Aş muri de dorul tău./ Mândruliţă dragă!”. Vise. O zi-două, e ceva să fii singur. Aventuri galante. Răspund. O zi. Doar atât. “Neghiniţă neagră/ Mândruliţă dragă/ Mai bine mă fac/ Trestie pe lac/ Şi-oi trăi cu drag/ Cu gândul la tine!” Cântecul popular, modelul simplicităţii în artă.

Nici-o lumină în compartiment. Dorm toţi, sau se fac că dorm. Dormi, sau ţi s-a părut că dormi. În orice caz, nu dormeai când ai simţit mişcarea din compartiment. La o oprire a trenului te-ai trezit, dacă nu cumva ai aţipit şi cu ochii întredeschişi ai observat destul de clar, dar cu uimire, că bărbatul făcea nişte semne, pentru că cele două femei, tânăra şi bătrâna părăsesc brusc compartimentul. Intră un grup de bărbaţi. Se salută cu cel din compartiment, destul de milităreşte: “Să trăiţi!” Tipul face un semn destul de clar spre mine... Nu se mai fereau. Ce dracu să însemne asta? Te simţi în primejdie. Simţi primejdia cum vine de undeva din tine. Dar de unde? Doar nu se întâmplă nimic!... Au ieşit din compartiment cele două femei, este drept, cam precipitat, la indicaţia, sau la ordinul acelui bărbat care le era un fel de şef, sau se cunoşteau... Dar de ce şef, de ce se cunoşteau? Aţi călătorit destul de mult împreună, cel puţin trei staţii, nu păreau să se cunoască şi aşa, dintr-o dată... Ciudat.. Totul începe să devină ciudat. Mai sunt vreo câteva staţii bune până la capăt, până în oraşul acela în care trebuie să ajungi. Se luminează de ziuă? Nici vorbă. Era iarnă. Se lumina după ora 7,30. Mai erau vreo două-trei ore şi tot cam atât de mers. Încă întuneric. Ceri respectuos să aprinzi lumina. “Nu se poate! Nu funcţionează! Nimic nu funcţionează...” Pari încolţit. Ceva te îndeamnă să ieşi pe culoar. Nu cunoşti aceşti oameni. Ei par să se cunoască. Îşi vorbesc. Cam ciudat. Vorbe! Ce fel de vorbe sunt astea? Şoapte? Voci. Vocile!... “Îl lucrăm!” “Da, începem!...” “Vedeţi că a început să se prindă!” “Trebuie să băgăm spaima în el!” Vorbesc. Ei, şi ce! Da, dar vorbesc despre mine, pentru că se uită la mine. Cum îşi permit, că doar nu-i cunosc! Asta e! Ies. Pe culoar sunt înconjurat imediat de alţi oameni. Bărbaţii îmi zâmbesc ca nişte tâmpiţi, iar femeile, mă privesc cu un dispreţ pe care nu îl înţeleg. Una mai în vârstă îşi cheamă soţul lângă ea, cu voce tare şi, fără nici-un dubiu, cuvintele se referă la mine. “Vino, dragă aici! Nu sta lângă nenorocitul ăla!” Eu? Da! Eu sunt pentru ea un nenorocit!... Dar de ce? Nici nu am văzut-o în viaţa mea! Dumnezeule! E delirant! Oameni care nu mă cunosc, vorbesc despre mine, mi se adresează cu cuvinte cel puţin ciudate...

Ajunge. Trenul. Cobor. Cred că am scăpat de ei. Mi s-a părut. Poate m-au confundat cu cineva! Poate... Cine ştie ce poate fi în capul unor oameni necunoscuţi? Sunt un necunoscut, poate par ciudat prin faptul că vin de departe. Să tot fie vreo 800 de km din oraşul meu până aici. Schimb de experienţă. Aşa mi s-a spus! Neapărat! Te duci acolo, la liceul acela. Trebuie să vezi cum se organizează ei: agitaţia vizuală, propaganda, cabinetele. Sunt model! A venit un tovarăş din minister şi a spus să trimitem pe cineva acolo. De ce tocmai acolo? Aşa departe. Ai ripostat. Ce, nu putem vedea un liceu model mai pe aproape? Nu! Categorică tovarăşa directoare şi mai categorici tovii de la UTC şi de la partid, mai ales când ai ripostat că nu vezi de ce trebuie să te duci tocmai tu. Argumente oarecum solide: eşti cel mai tânăr, celelalte sunt femei şi trebuie protejate, e iarnă... Nu se poate altfel, tovule! Mă rog! Ai plecat... Prea uşor ai cedat. Nu te-ai gândit nici o clipă la ceva grav. Nu ţi se putea întâmpla nimic. O călătorie cu trenul, de o nopate. Apoi, după o zi, chiar două, cât crezi că este nevoie să stai, să te documentezi bine, stai, îţi decontăm totul, biletele de tren, hotelul, masa... Conducerea şcolii era încântată că m-a convins să plec. Se achitaseră oamenii de “sarcină”! Fuseseră presaţi, fireşte. Dar nu se gândise nimeni să mă avertizeze, colegial. Eram colegul lor! Omeneşte vorbind. Dacă a venit cineva din minster, ce fel de minister, ce fel de persoană era aceea, ei ştiau. Înseamnă că bănuiau că trebuia să mi se întâmple ceva rău şi nu m-au avertizat... Era ceva atât de greu? Era imposibil? Ce puteai să păţeşti într-o călătorie cu trenul?

Cine dirija toate astea? Nu era greu de ghicit. Partidul! Cine executa? Nu era greu de ghicit. Pentru ce? Voiau să facă din mine un “caz”. Un exemplu! Un exemplu care să bage groaza în toţi ceilalţi care ar fi îndrăznit să mai aibă curajul tău, spiritul tău de independenţă, de persiflare, de nesupunere, într-un cuvânt, la dispoziţia partidului...

Ningea în oraşul acela. Vânturile cu furia lor. Zăpezile nesfârşite. Te-a cuprins un fel de spaimă de necunoscut, sau de izloare. Singur! Nici un ajutor, de nicăieri. Singur printre atâtea feţe ostile. Le vedeam, le simţeam duşmănoase, nefiresc, rele, fără nici o noimă. “Ce au oamenii ăştia cu mine?” te întrebai. Te îndrepţi spre şcoala aceea, întrebi pe cineva, părea un om cumsecade, un bătrân, dar îţi răspunde pe un ton categoric: “Mergi cu noi!”. Îl urmez. Vântul bate în rafale. Însoţitorii erau doi. Câte unul de o parte şi de alta, de parcă eram încolţit, arestat, escortat... Vorbeau despre mine, fără să mi se adreseze. “Nu scapă el uşor din asta! Până aici i-a fost! Gata! S‑a terminat cu el!” “Despre cine vorbiţi?” încerc să mă lămuresc cu ei. Nu îmi răspund. Îşi continuă dialogul lor, direct sau aluziv. Tortură. Psihică! Numai ameninţări. “Sunt un om liber!” îţi spuneai. “Ce au cu mine? Nu am făcut nimic!” În fond, nu mă învinuise nimeni de nimic, niciodată... Nu păreau surprinşi sau afectaţi de ieşirile mele. Neclintiţi, puternici, hotărâţi. Prea categorici pentru a mă lua în seamă. Executau un ordin. Încercările mele de a mă lămuri cu ei erau nişte zgârieturi pe pielea unui elefant.

Ajungi la şcoala aceea. Nimic deosebit de văzut! Asta ţi-a întărit convingerea că ai fost atras cu toate tertipurile, presiunile, amăgirile într-o capcană. Ce va ieşi din asta? “Doamne, ai început să te rogi, atunci, prima dată, nu mă lăsa! Directorul nu părea surprins de vizita mea. Chiar mi-a spus că mă aştepta. De unde şi până unde? Că doar nu spusesem nimănui unde plec, nu anunţasem oficial pe cineva. Trebuia doar să mă prezint şi aveam şi o adresă pentru recomandare în caz de nevoie: cine sunt şi ce caut acolo. El mă aştepta... Toată suflarea şcolii mă aştepta! Directorul mă dă în primire unui adjunct care mă invită mai întâi să servesc ceva... O gustare, un suc... Erau pregătiţi! Iarăşi ciudat. Tot ce mi se întâmpla era ciudat. Parcă trăiam o atmosferă kafkiană! Da, totul era aranjat ca în cărţile lui Kafka. Şi asta ştiau! Îmi place Kafka! Nu vroiau să se dezmintă... Trebuia să recunosc că toată înscenarea a fost atât de bine gândită, atât de perfectă era lucrătura încât nu mă puteam abţine să-l felicit pe cel care a stat în spatele ei, la originea ei... Acel cap care coordonase totul, era ceva de el!...

Încep să-mi iau măsuri de prevedere, de scăpare... Nu voi mânca nimic! Nu voi bea nimic! mi-am zis. Directoraşul insista. Îmi desface un suc. Beau o gură numai şi constat un gust ciudat. Numai gust de suc nu era! Omul insistă. Că trebuie să beau. Nu! refuz politicos. Intră nişte tipi. Parcă îi mai văzusem. Da, erau cei din tren. Mă interesez. Sunt cadre didactice? Nu! Mi se răspunde cu nonşalanţă. “Lucrăm împreună la acest caz”. Cazul eram eu, fireşte! Ce puseseră în sucul ăla? Probabil ceva care să-mi slăbească rezistenţa, ceva paralizant, pentru că deşi doar gustasem, am început să-i simt efectul. Picioarele mi se înmuiau, am început să tremur din tot corpul... Dacă beam mai mult?

Am vizitat şcoala. Nişte fleacuri pe care le puteam vedea oriunde! Am făcut, de ochii lumii, nişte însemnări. Intru în secretariat şi mi se oferă o cafea. Cine m-a pus să beau! Eram prea obosit. Nu dormisem o noapte întreagă. Credeam că secretara aceea este o femeie amabilă şi atât. Doar n-o fi şi ea tot de-a lor! Nu pot suspecta chiar pe oricine! Şi beau. Mi-a fost fatal. Ce nu obţinuseră cu sucul le-a mers cu cafeaua. Iar tremuratul, spaima aceea imensă! Tot mai dezorientat, tot mai îngrozit de o primejdie nedefinită. Pentru că nici nu ştiam ce vor, ce mi se va întâmpla... Aceeaşi secretară se oferă să trimită un elev să-mi cumpere bilet de tren. Hotărăsem să plec. Văzusem tot ce trebuia să văd şi gata. Plec. Era un tren care urma să plece cam pe la ora optsprezece. Deci voi călători iar o noapte! Mă duc spre oraş. Urmărit pas cu pas. Nu! Nu se poate! Vedenii. Impresii. Plec spre gară. Începe calvarul. Aştept trenul. Mai întâi în sala de aşteptare. Nişte ţigănci din cele cu fuste largi îşi feresc copiii de mine!... Ce să însemne asta? Mă duc la un veceu în gară. Câţiva bărbaţi se iau după mine! Intru. Ei nu mă slăbesc o clipă. Ce vor? Ies. În sfârşit trenul... 

Constat că am loc la ultimul vagon, iar când vreau să intru dau năvală nişte militari în uniforme albastre cu nişte genţi uriaşe drept bagaje... Eram singurul civil! Ciudat. Nu voi sta cu aştia nici mort, mi-am zis. Începe o urmărire în tren din vagon în vagon. Nu mi se părea! Eram urmărit. A trebuit să mă opresc undeva, pentru că am fost blocat pur şi simplu. Cu forţa. Nu mi s-a mai dat voie să plec mai departe. Apoi, unde să plec? Eram al lor, oriunde m-aş fi dus în acel tren... Şi trebuia să văd ce vor. Eram cam pe la mijlocul vagonului, iar paznicii sau urmăritorii mei aşezaţi strategic, la capetele vagonului. Nu se sfiau să mă arate, să-mi arate că mă păzesc. Încep lucrătura...

Ce făceau? Trecea câte unul pe lângă mine şi mă scuipa! Ce ai domnule? întrebam. Nu răspundea. Altul mă atingea pe la spate, ca un fel de mângâiere. O provocare, fireşte. Să vadă cum reacţionez. Mi se făcea pielea de găină. Aveam ororare de atingerea unui bărbat. Cum îndrăzneşti? Ripostam. Nici acum nu îţi răspundeau. Râdeau. Apoi, surpiza cea mare! La o staţie se urcă în tren bătrâna şi falsa ingineră. Femeia aceea frumoasă! Ce căutau? Era clar că intra în “jocul” lor. Erau chemate în acel vagon şi mă arătau fără sfială! “Ăsta este!” Trec amândouă pe lângă mine şi mă scuipă. Nu pot să-mi dau seama cum poate o femeie atât de frumoasă, cum era falsa ingineră să devină dintr-o dată atât de dispreţuitoare, de îngrozitoare printr-o privire care ucidea pur şi simplu!

Ei se schimbau din staţie în staţie. Eu rămâneam pe culoar în acelaşi vagon, păzit în continuare. Voiam să aţipesc, aşa în picioare, măcar câteva clipe. Nu era posibil! Cum aţipem, trecea unul din ei pe lângă mine şi mă atingea cu mâna într-o zonă anume a umărului, care mă făcea să-mi pierd pur şi simplu minţile. Era ceva verificat, ştiinţific. Numai acea zonă, atinsă într-un anume fel, la starea mea de oboseală, producea acel efect. Spaimă, terorare!... Ei ştiau, erau instruiţi să mă tortureze în acel fel.

Au renunţat după un timp să mă mai atingă pe umăr, în schimb, s-a apropiat foarte mult de mine un tânăr, să fi avut vreo douăzeci de ani, avea în mână două sticle mici, din cele pentru suc. În momentul când aţipeam, tânărul acela, rânjind de satisfacţie, lovea ostentativ cele două sticle şi astfel mă trezea brusc din somn... Ceilalţi râdeau, bineînţeles şi îl încurajau. La un moment dat, l-am întrebat de ce face asta. Ce rău i‑am făcut eu lui?... Mă cunoştea de undeva? Nu mi-a răspuns. Aproape că ajunsesem să mă rog de ei să mă lase în pace, să pot aţipi o clipă, două. Nu se poate! spuneau. Ordinul e ordin! Cine? Cum? Nimic! Şi mai era atâta drum...

La un moment dat, dintr-un compartiment au ieşit doi bărbaţi mai în vârstă. Ceilalţi au încetat tortura. Se vedea bine că erau înţeleşi. Au început o discuţie la doar un pas de mine, despre mine, fireşte, dar fără să mi se adreseze direct. Nu mi‑a fost greu să îmi dau seama că mi se adresau, pentru că îmi pronunţau numele, se vorbea despre faptele mele, preocupările mele, familie, prieteni, date concrete, bine cunoscute... Părea halucinant! De unde ştiau ei atâtea lucruri despre mine?

Au trecut apoi, la un fel de morală. Că trebuie să mă liniştesc. Că prea mi-am făcut de cap. Că după toate astea, dacă scap, dacă mai trăiesc, dacă mai ies cu mintea întreagă, trebuie să fiu alt om!... Şi au ţinut-o aşa vreo două ceasuri...

Am încercat să intru în vorbă cu ei. “Nu! Nu discuta!” mi se porunceşte pe un ton fără replică. “Ascultă! Atât!” Continuau să vorbească şi să mă privească ca pe un om sfârşit...

Nu ştii ce s-a mai întâmplat, pentru că, la un moment dat, ţi-ai pierdut conştiinţa şi te-ai trezit ca un somnambul, târât pur şi simplu, până aici, în acest salon de spital. Totul părea ireal!

“Da, aşa s-a întâmplat, continua “Profesorul”, dar mă surprinde că dumneata, tot timpul, m-ai completat, ai ştiut pas cu pas ce mi s-a întâmplat! Să nu spui că eşti unul dea-l lor! Ar fi prea de tot!...” “Nu, nu sunt de-al lor, dar scenariul acesta, tot ce ţi s-a întâmplat dumitale, l-am trăit şi eu, este acelaşi, deci ei îl folosesc cam la fel pentru toţi. Deci, să continuăm să povestim împreună!

Mă cuprinde uneori ameţeala. Ace în tot corpul, frisoane, transpiraţie rece. Te clatini. Nu poţi spune nimic. Nimeni nu e cu tine. Toţi, dar absolut toţi, te îndeamnă să accepţi tortura asta. Mişunau pe lângă tine. Trepăduşii, doctorii, neoamenii, oamenii lor te împingeau mai departe spre dezastrul total. Pierderea minţilor. “Şi nu este aşa că la clinică ai venit singur?” “Nu ai ajuns aici, în salonul ăsta, de bună voie?” Da! Aşa este! Am venit singur! Sau m-a adus cineva. Poate spune cineva că ai fost adus cu forţa? Că ai fost adus în halul acesta cu premeditare, după o “lucrătură” diabloică? Nu! Cu cât încerci să spui ceva, să ripostezi, cu atât mai mult te apropii de nebunie.

“Totul trebuie retrăit. Rememorat. Uitarea. Resemnarea. Cine sunt?... Dar ceilalţi? Nu au dreptul să ştie?” Se întreabă el deodată. Apoi a intrat în muţenia lui obişnuită şi a început să-şi sugă batista...

Zori a venit aşa cum promisese...

S-a ferit vizibil de privirea “Profesorului”. “Să-l ocolim, îmi spuse Zori. Oricum, nu am ce să-i mai fac, cu ce să-l mai ajut”, a spus ea. “Cum? De ce? Îl cunoşti?” “Din păcate, da! Iar dacă este aici, apoi am avut şi eu o contribuţie. Îl cunosc! Am făcut parte din echipa care l-a lucrat... Am o contribuţie şi încă foarte însemnată. Nu uita că lucrez cu ei! Dar tu, Serj, tu eşti salvat!... Lasă-l în lumea lui! Nu se mai poate face nimic...” Am plecat fără să arunc o privire în urmă. Ne răsunau în urechi, până departe, la ieşirea din spital, mugetul lui de om rănit, inconştient, animalizat... Cerul se luminase puţin. Fulgi uşori se aşterneau peste noi. “Ultima zăpadă”, spune cineva. Zăpada mieilor. Serj aruncă o privire în urma autobuzului. Motorul mocnea cu zgomot. Drum de munte. Greu. Brazi încărcaţi, împodobiţi de nea ca în zi de sărbătoare. În neant răsună strigătul răguşit, necontrolat, dement, al “Profesorului”. “Sunt Nostradamus! Ascultaţi! Veţi pieri! Veţi pieri cu toţii! Ascultaţi!...”

***

Serj parchează.

Au ales un popas pe care îl ştie Tanţi-Dolores, îi place să vină aici, pretinde ea, pentru că îi trezeşte amintiri despre prietenii ei din lumea “bună”, pe care i-a iubit într-o oarecare măsură, nu ca pe tine, ţine să precizeze, deşi nu aţi ajuns la reproşuri. “Aici, mai adaugă ea, cu un surâs perfect şi atrăgător, am petrecut câteva zile nemaipomenite, tu, cu Monte-Cristo. Îl cunoşti?” Nu! Nu-l cunoşti, dar aprobi cuviincios, eşti un om binecrescut, sau cel puţin aşa trebuie să pari, ţi-a spus Marian. “Ai maniere elegante, nene! Ţi-o dau pe mână pe Tanţi-Dolores şi nu întâmplător. Te ştiu. Eşti pedagog priceput la femei. O mai spilcuieşti! Trebuie să arate ca o mare doamnă şi să se poarte ca o doamnă! Am gânduri mari cu ea! Din Tanţi Sudoriţa trebuie să scoţi Tanţi-Dolores! Femeia fatală! Trăznet! Răgnet! Bombă! Asta face ravagii, dar trebuie lucrată, nene! Asta-i misia ta!”

Interior rustic. Constaţi, iar Tanţi-Dolores continua să-ţi spună ceva, în timp ce vă aşezaţi la o masă. “Aici, tu, mi-a dăruit Monte-Cristo clipsurile de aur, de care nu mă pot despărţi şi, imagineză-ţi, tu, nu i-am permis decât să mă sărute pe frunte!... El, Monte-Cristo, cât este de domn, tu, nu mi-a cerut mai mult! Fetiţo, mi-a zis, ţin la tine, te respect! Şi ştii de ce?” Serj zâmbeşte uşor încurcat, atent la mesele din jur, toate foarte aglomerate. “Pentru că eşti o fată foarte seriosă şi ai un suflet de zahăr! Şi te asigur, Serj, tu, că aşa sunt eu!” A rostit ultimele cuvinte cu glas tare. Cam tare. Cei de la masa alăturată şi-au întrerupt pentru câteva momente hohotele de râs, privindu-i insistent. Tanţi-Dolores atrăgea atenţia, era cochet îmbrăcată şi arăta, într‑adevăr, bine. Bărbaţii se uitau lung la ea... O femeie bombă! Aşa arăta. Aşa trebuia să se impună, să se afirme. Parcă îţi răsună în urechi cuvintele lui Marian. “E ceva, nene, să te placă Tanţi-Dolores!”

Serj aude fără să vrea discuţia vecinilor. Par doi ţărani de prin partea locului. Se bat pe umăr, la replica unuia dintre ei. Unul bondoc, gras, cu ochii mici, vioi, negri, pe o faţă pătrată pe care curg şiroaie de transpiraţie. Priveşte viclean în jur şi poveşteşte mai departe, ce i-a răspuns el tovului de la primărie. “Mă, să hii al dracului! De ce n-ai predat contractu?” Bondocul se chinuie să-l imite pe el, cel de atunci, spăsit, numai miere în glas şi supunere în gesturi. “Să trăiţi, tovule! Predau! Cum să nu predau! Se poa’ tovule? Nu se poa’... Mâine! Şi ce crezi mă, Filimone? Mă duc colo, la târg, cumpăr o mortăciuni di pasăre, din ălea de care le mănâncă orăşenii şi mai fac şi coadă mare, omor pe ele nu alta şi o predau. Bravos! îmi spune tovu. Bravos! Hă! Hă! Hă! Păi, ce ierea, mă? Să dau io pasărea mea, din curtea mea, crescută dă mine, s-o mănânce altu? Păi! Se poa’? Nu se poa’. Hi! Hi! Hi!” Râd amândoi zgomotos şi se cinstesc. “Hai să mai trăim, Filimone! Şi când ne-o hi mai rău, să ne hie ca acu’. Hă! Hă! Hă!”

Celălalt, Filimon, înalt, uscăţiv, uşor miop, figură de nătâng, şopteşte ceva,dar destul de tare, pentru ca Serj să audă. “Ce dă muzici mă, şi ce de-a mai gagici p‑acilea! Ia priveşte la asta de veni acu! Femeie mă! Am boală mă, la astea înalte, subţirele, fine şi cucoane! Boală! Auzi? Viaţă mă! Hai să trăim! Că bine zici! I-ai făcut-o tovului! Mama lor! Că s-au învăţat la pă de-a moaca! Hă! Hă! Hă!... Nu să mai satură! Ei au tot! Mâncare! Chefuri! Chiolhanuri! Bairamuri! Femei! Mama lor!... Maşini la scară! Boieri! Boieri, mă, pă munca noastră! Noi, nimic! Da, până când? Crezi tu că mai ţine mult cureaua? Nu mai ţine! S-a întins prea mult şi, poc! Într-o bună zi să rupe! Atunci să mi-i vezi! În gaură de şarpe, acolo or să să ascundă! Crapă! Cra-pă! Nu mai ţine! Ascultă la mine!... Tu, cel puţin eşti ţăran-ţăran. Dar io? Io ce mi-s? Ţăran-muncitor, navetist! Toată viaţa pă drumuri. Muncă la uzină şi muncă nu glumă! Muncă pă lot, pă alea cinşpe ari şi la colhoz, după program şi duminica, să îmi duc viaţa! Nu am cât muncesc. Nu! Trăiesc alţii bine! Liotele! Căpuşile! Au alţii! Păi,ia zii tu! Cum stăm cu aia, cum dracu îi spun ăştia, în şedinţe? Aşa! Conştiinţa! Rahat, mă! Totul este un c... ca să-i zic pă româneşte, de-a dreptu. Toată viaţa asta nu-i decât un c...! Asta e!”

Tanţi-Dolores îl simte pe Serj cam departe, retras, indiferent şi crede că e de datoria ei să-i atragă atenţia. Îşi aşează sutienul, îşi schimbă poziţia picioarelor. Fusta i se ridică mai sus de genunchi. Are picioare frumoase. Albul coapselor! Nebunie de carne. Ţipăt! Se văd în toată splendoarea lor, aşa cum stă picior peste picior, până sus, la chiloţi. Zâmbeşte îndelung, cu trăiri sfielnice în ochii verzi şi-l învăluie pe Serj de parcă ar vrea să-l sufoce. Are stofă. Constată Serj. Stofă de femeie de rasă. Mama ei! Curviştină. E în firea ei. Apoi ştie că place şi vrea să placă şi mai mult. Se dă de ceasul morţii. Numai să placă! Vrea să i te dăruieşti cu totul. E şi un dram de egoism aici. Marian îl avertizase. “Serj, nene, fetiţa merge repede cu pipilica, face parte din vorbirea lui, trebuie doar să ştii cum s-o iei. Are şi ea mândria ei. Vrea să pară cultă, în conversaţii banale, să epateze, să debiteze fleacuri. Nu prea are nimic în biblică, asta este sigur! Dar nu face gafa să-i arăţi prin ceva că-i prostuţă. Deşteptăciunea ei stă în altă parte, nu în cap. Acolo e meseriaşă, nene! Şi asta contează! Altminteri, unde ţine, e pusă pă tapat. Scoate parale grele cu meseria ei! Nu este cazul tău! I-am explicat: băiat citit, dar fără relaţii, fără noroc! Visător! Iremediabil! Romantic! Cam ce caută ea, ca divertisment, fireşte... Dacă ştii cum să o iei, şi tu ştii, apoi ajungi repede la ţintă. Dezechiparea! Jos textila! Şi ascultă-mă! Nu ai ce regreta. Are talente. Are relaţii. Are dosar bun. E bine văzută. A lucrat şi pă un şantier, de ochii lumii, vreo căteva luni, un an acolo, să treacă drept muncitoare, cu origine muncitorească adică, altfel nu promova pe linie culturală. Acum este manechin, dar se ocupă şi cu arta! Ca să vezi! Saloane, expoziţii, tot felul de chestii din astea subţiri. Fineţuri de snobi! Oricum, vrea să se chivernisească, acum cât e tânăra şi frumoasă! Vrea să ajungă femeie cu influenţă şi relaţii... Legături sus, numai printre mărimi! Prinde bine! Şi nu se ştie niciodată!...Serj nene,!”

Tot aşa i le prezentase Marian pe Lenuş, Magdalena, Miuţa, Zizi‑Paradis, câte şi mai câte... Era convingător. Voia să-l scoată din necaz, să-l facă alt om. Cel puţin aşa pretindea. “Cu moaca asta a ta, spunea, cu ceva vrăjală, că te pricepi să le învârţi la vorbe, ajungi departe! Dar tu îi dai într-una cu datoria, apostolatul, cu naveta... Nene, astea sunt pentru tâmpiţi! Nu vezi că toată lumea fentează cum poate, ca să o ducă mai bine? Ascultă! Ai să ajungi departe! Te bag în anturaj şi te fac om! Devii unul de-ai noştri. Lume bună! Sus, pe culmile cele mai înalte de progres şi civilizaţie! Parcă aşa se spune!... Nene, intră în jocul ăsta!” Aşa l-a convins Marian.

S-au reîntâlnit după facultate, pe litoral, la un scandal cu nişte suedezi, sau nemţi, sau ce erau ei, la o partidă de poker. Datorii, distracţii, i le-a plătit Marian, că el era terminat, lefter. Revederea, după vreo şase-şapte ani, a fost emoţionantă, dar şi ciudată. Cunoscuse nişte suedeze sau nemţoice. Nu prea le deosebea, că toate erau la fel de blonde. Vara, era plăcerea lui să mergă câteva săptămâni pe litoral, să agaţe “străineze”, să “parlească” cu ele mai pe englezeşte, mai pe franţuzeşte, să le plimbe, să le ofere o îngheţată şi cam atât. Restul venea de la sine. Îl invitau la restaurant, apoi la hotel şi peste tot plăteau ele, fireşte... Sau petreceau o noapte, aşa pur şi simplu pe plajă, sau într-un lan, sub cerul liber, poezie la lună, sex în lanul de porumb, hotel cinci stele ca la maistrul Porumbescu. Natură, soare, mare. Ce mai!...

De această dată însă, lucruruile s-au încurcat rău de tot. Agăţase două blonde, suedeze păreau ele, le-a dus la plimbare, apoi la îngheţată, după cum era tipicul. Astea însă, nu, că ele vor la restaurant. Trăgeau la băutură de stingeau pământul. Pahar după pahar. El credea că vor plăti ele, dar s-a înşelat. A plătit el tot şi apoi, la hotel, nu mai ştia cum, a ajuns să joace poker, tot cu nişte suedezi, chipurile... Serj se cam pilise. Apele îl luaseră... Nu prea şi-a dat seama. A pierdut tot! Ba, a rămas şi dator! Trăgeau ăia de el să le dea datoria. Şi, deodată, minune! Când nu mai era nimic de făcut, a apărut nimeni altul decât, Marian!...

“Ce cauţi, mă, nene, aici? Cu fufele astea!” “Nu sunt fufe, nene! Sunt suedeze!” “Ce suedeze, mă, prostule! Tu nu vezi că sunt de-ale noastre? Ciori blonde! Bagaboande de litoral! Vopsite, aranjate şi puse pe tapat! Târfe patentate, mă! Asta sunt! Iar ăştia? Ăştia sunt peştii lor! Ţi-au păpăt banii, amărâtule!” Aşa era. Ăia au început să o dea pe o românească neaoşă şi să-i ceară scuze lui Marian. Îl cunoşteau. “Că de unde să ştim noi, Mariane, nene, naşule, şefule, pupa-ţi-aş picioruşele, că ce hram poartă domnu! A picat, l-am scuturat şi gata! Fraieru e fraier şi plăteşte! Acum că ştim ce-i cu domnu, se cam schimbă situaţia!...” Era un fel de naş al lor şi al târfelor alea care râdeau pe înfundate, dar până la urmă ne-am împăcat... Fufe de litoral... Aoleu, zic, ce vă fac, şi ne-am pus pă râs... Dar era s-o încurc bine rău de tot... “Te bag eu în treabă, nene, dar nu aşa, la întâmplare, ci cu rost! Agiamiule!... Ce, crezi mă, că ăştia nu te-au mirosit că te cam învârţi în raza lor şi te-au prins la înghesuială, te-au pârlit, ca să te înveţi minte. Norocul tău chior că am apărut io!” Aşa s-a întâmplat...

***

Fumul învăluia interiorul cu aspect ţărănesc al restaurantului. O orchestră scotea nişte zgomote asurzitoare: chitare electronice, orgă, tobe... Toate la maxim, asurzitor, de parcă oamenii prezenţi acolo ar fi fost surzi. Serj simte că nu mai poate suporta zgomotul şi se duce spre orchestră. Credea că se va înţelege cu interpreţii. Le-a spus, mai în glumă, mai în serios, “Nu puteţi să cântaţi mai tare? Nu se aude nimic!” Interpreţii se uită cam năuc la el. “Nu se poate, domnu! Este staţia dată la maxim! Aşa cântăm noi!” Serj s-a resemnat. Revine lângă Tanţi-Dolores care încearcă să se înţeleagă cu el, mai mult prin semne. Îi arată câteva lucruri, după părerea ei, foarte interesante. Peste tot ştergare, oale, străchini, linguri, linguroaie. Undeva se zăreşte şi o ghioagă, şi o pavăză, toate aşezate cam la întâmplare şi fără gust, sau fără rost. Serj constată, dar nu spune nimic. Toate feţele de masă au motive populare imprimate, nu ţesute, neprecizate. Iar culmea kitsch-ului, o inscripţie cu litere înnegrite, vag chirilice, ceva despre Dracula şi portretul cunoscut... Iar istoria, ambalată, etichetată, comercializată!...

“E frumos! Stăruie Tanţi-Dolores. Numai aşa reuşesc să ne cunoască străinii! Sunt încântaţi! Ne cunosc mâncarea, portul, cultura, gradul de civilizaţie... Nu crezi, tu, Serj? Monte-Cristo este încântat şi doar este un specialist. Mi-a arătat şi nişte reviste color, pentru turişti, fireşte, adică de uz intern, nu pentru oricine, înţelegi... Erau acolo peisaje foarte frumoase şi chiar femei goale, să vadă străinii că româncele sunt femei bine... Dar, înţelegi, nu pentru intern! Nu se cade, aşa spune Monte-Cristo, şi sunt de acord cu el, să vadă tineretul nostru aşa ceva!... Partidul doreşte să crească un alt fel de tineret, viguros, cu o concepţie sănătoasă despre muncă şi viaţă. Ştii, tu! Aşa se cade... Tu.”

Nu vrea să renunţe la “tu”. Serj simte cum în discuţie şi-a facut loc ipocrizia greu de suportat, dar încă mai suportă. Şi Tanţi-Dolores nu are de gând să tacă, să nu-şi mai afişeze prostia... Iar vorbeşte despre Monte-Cristo al ei. Devine enervant. “Trebuie să-l cunoşti, Serj! E un om deosebit. Poate nu ştii că lucrează în turismul internaţional! Pe relaţia vest, fireşte! Cu inteligenţa lui, îţi imaginezi, tu, că nu putea fi mai folositor pentru ţară, în relaţiile cu socialiştii... Ăştia sunt săraci! Noi avem nevoie de valută. O noapte întreagă mi-a povestit cum vorbeşte el cu străinii, tu. Numai englezeşte, franţuzeşte, italieneşte, tu, pe toate limbile le ştie! Când le-o fi învăţat? E nemaipomenit! Ce mai!... Trebuie să-l cunoşti, Serj, tu!”

Te sâcâie această repetare a cuvântului “tu”, tic verbal, cam de ţaţă. Şi nu poţi să nu-i spui, cât mai politicos, atât cât mai poţi fi politicos. Cam surprinsă, uşor contrariată, îţi promite să se controleze, dar aşa s-a obişnuit, încercă ea să găsească o scuză, încă de pe vremea când lucra pe linie culturală, unde era la “per-tu” cu toată lumea bună a şantierului... Că ea nu e ca altele, să ţină nasul pe sus, chiar dacă a fost promovată. Serj mormăie plictisit, că în lumea ei de acum, lumea bună, cum ţine chiar ea să precizeze la tot pasul, un asemenea tic verbal nu o mai prinde...

Deja îl cuprinde o stare de nelinişte, cea obişnuită de la o vreme la el, de când a ieşit din spital, la care se adaugă, parcă anume să îi facă rău, să-l tulbure şi mai mult, hărmălaia din restaurant. Zgomotul orchestrei, orga de lumini, cei care dansează, dansează... Vocile, vocile!...

***

“Nu promit nimic, mi-ai spus cu teamă şi neîncredere, ultima dată când ai fost la mine. Ţin bine minte cuvintele tale. Apoi, povestea aceea, despre care tu crezi că nu a fost ceva cu totul întâmplător, ci o mână a destinului. Face parte dintr-un timp al nostru, tainic, de nespus, deşi poartă pecetea unui anume farmec, amestec de naivitate şi neverosimil...

Te-am iubit mai mult atunci, trecând peste timp, peste trecut, peste convenienţe. Ce a fost între noi, nu se poate uita. Mă vei găsi, Serj, oricând, numai tu să vrei. Keti.”

Persistă imaginea lui Keti, aici la masă, în acest local, lângă Tanţi-Dolores, suprapunându-i-se. Înţeleg din ce în ce mai greu ce mi se spune, ce spune Tanţi-Dolores, ce spun cei din jur. Cuvinte aruncate în neant, lăsate în suspensie. Dai din cap de parcă le-ai înţeles, de parcă le ştii dintotdeauna, încă politicos... Vocile, vorbele...

***

Ce spui? Nu înţeleg! A! Da! Sânii! E o plăcere a ei, când o îmbrăţişai, să-ţi ceară să-i mângâi sânii. Keti. Da! Să-i strâng în palme, să-i sufoc şi să cred că timpul acela nu avea nevoie de cuvinte. De ce toate clipele acelea le retrăiesc? Nu vreau să le pierd, să le alung. Dimpotrivă! Le caut aici, lângă această fiinţă, Tanţi-Dolores: păr blond, mai degrabă oxigenat, ochi verzi, trup de viespe, picioare lungi şi mult, foarte mult vino-ncoa... Care îşi termină cafeaua şi porţia de coniac şi-ţi promite mult, o noapte de pomină, de dragoste adică, aşa cum nu s-a mai văzut! Ca în poveşti? Ca în poveşti sau nu, dragoste, pare să spună, sau chiar spune Tanţi-Dolores, dar nu prea înţelegi... De nu ar fi zgomotul ăsta! De nu ar fi ceva cu tine! De nu ar fi!... Ce?

Keti are curajul de a intra altfel în sufletul tău. Vine aproape alergând în apartamentul de la jumătatea drumului, lăsat nouă de colega ei, plecată să construiască alt monument, între două autobuze, între două staţii şi spune cu spaimă în ochi: “Poate că am fost urmărită! Poate că îţi fac rău! Poate că îmi fac mie rău! Sunt pe urmele tale, îi simt. Adună date, informaţii, totul. Le pot folosi să te distrugă, să ne distrugă!... Dar, mi-ar fi fost atât de greu să te ştiu aici, singur, să ştiu că mă doreşti, iar eu să nu vin!”

Şi pentru că o doreşti linişitită, pentru că nu ştii dacă nu cumva cineva se află totuşi pe urmele voastre, te mai îndrepţi o dată spre uşă, încerci iala, te asiguri că-i bine zăvorâtă, priveşti prin vizor... Vă priviţi îndelung, fără vorbe, apoi vă căutaţi trupurile, răsuflarea precipitată şi sărutul...

***

Călătoria cu trenul.

Bătrânul acela atât de ciudat ca înfăţişare, cu faţa lui schimonosită de o rană pe o sprânceană, cu hainele lui zdrenţuite, ce aminteau vag de o uniformă militară, ceea ce ai numit tu întâmplare a destinului, amestec de naivitate şi neverosimil, adormise. Într-un timp s-a trezit şi ne-a privit lung, ne-a cercetat. Mai ales pe tine. Spunea ceva. Parcă în legătură cu tanti Stela, incoerent, pentru a desluşi ceva, nu atât de ciudat cum aveau să se deruleze toate celelalte întâmplări de-a lungul călătoriei... Un bătrân şi gata. Nu îţi găseai rostul. Îl căutai totuşi în amintirile tale, în copilăria ta. La un moment dat mi-ai şoptit: “Totuşi, parcă l-am mai văzut undeva pe omul acesta!” Te-am liniştit. Nu-i nimic! Nu-i decât un om venit din lumea mare. Un călător!

Şi fără nici o introducere, aşa, deodată, ne-a cerut să-i scriem necrologul!... Ne-a dat nişte date oarecare, faptele lui, numai cele bune, fireşte. Doar aşa se cade de moare omul... Dar pentru ce toate astea? Ai încercat să-l cercetezi, la rândul tău, să afli... Te-am liniştit. Te-a liniştit. Pentru că el va muri până la staţia terminus! Nu ne-a dat nume. Nu părea că vrea să ştim cine este. Nu părea lucid. Avea o privire fixă, ceva nefiresc şi totuşi blând în căutătura lui aruncată către noi la răstimpuri. Chiar a spus ceva in felul lui, incoerent, despre faptul că trebuie să ne protejeze. De cine? Cum? Nu ştia, sau nu voia să ne spună.. Insista totuşi, ca o idee fixă a lui, să-i întocmim necrologul!...

Îl priveam uimiţi. Din ce în ce mai uimiţi. Ne dădeam seama că nu se poate aşa ceva, că nu-i în firea lucrurilor, că nu avem de ce... Dar ne apucăm totuşi de scris... Încropim câteva fraze... Îl vedem apoi, cum îşi împătureşte resemnat, fără grabă, hârtia aceea, scrisă atunci de noi, aşa cum ne-am priceput, acolo, în faţa lui, cu urarea aceea măgulitoare de final: “Sincere regrete, eternă recunoştinţă pentru pierderea unui om cu asemenea calităţi! Lacrimi şi flori etc...” Bătrânul a mai spus: “Aşa măi, copii! Vă foarte mulţumesc!” Părea distins, cu purtări alese, până şi în mersul acum gârbovit, leneş, târşâit...

A părăsit compartimentul. A coborât din tren sau cel puţin aşa am crezut... Totul nu fusese decât o glumă. Să mai treacă vremea. Sau o glumă pentru alţii... Când, deodată, ne pomenim cu el înapoi, în compartiment. Grăbit, agitat... Avea faţa răvăşită şi schimonosită de cicatricea aceea... Cu reproş în glas, începe să ne vorbescă. Cam greu, abia rupea cuvintele. “Vă văd oa...meni serioşi şi... şi educaţi! Se poa... se poate să-mi do... doriţi tocmai mie, mie, moar... moartea! De ce? De ce să mor?” Şi despătureşte hârtia aceea, la care migălisem împreună, să-i scriem, aşa cum insistase el, necrologul şi ne citeşte puternic marcat şi cu lacrimi, ce om a fost el, ce calităţi a avut şi toate celelalte... “Vedeţi! Nu e păcat de un om... de un om, cu... cu ase... cu asemenea merite, să moa... să moară?”

Uimiţi. Din ce în ce mai uimiţi, îl priveam. Încet, încet se mai linşteşte. Resemnat, se aşază pe banchetă, în faţa noastră. Ne spune foarte calm, pe un ton oarecare, ceva la care tu ai tresărit. “Sunt Colonelul Puşcaşu! Da! Eu sunt adevăratul Colonel Puşcaşu! Toţi ceilalţi sunt nişte farseori! Au mai apărut şi alţii... Sunt peste tot! Feriţi‑vă de ei!” Atât. Şi adoarme deodată... Sau cel puţin aşa am crezut.

În câteva cuvinte şoptite, mi-ai spus totul, adică tot ce ştiai, tot ce ai auzit vorbindu-se cândva, în casă, de la tanti Stela şi de la alţii, pe când erai încă un copil neştiutor, despre acest om! Dar parcă nu îţi venea să crezi că ţi-a fost tocmai ţie dat, tocmai ţie, să-l întâlneşti şi încă, în asemenea situaţie... Il tot priveai...

Nu îţi găseai locul. Încerc să te liniştesc. Fac tot ce pot pentru tine. De când ai ieşit din clinica aia, după atâta su­ferinţă câtă ai îndurat, te simt, ştiu ce îţi face rău şi te ocrotesc... Într-un târziu adormi şi tu, cu privirea atentă pe luciul deschis înaintea ta de picioarele mele. “Sufocantă, înnebunitoare privelişte!” îmi spui, dar nu-mi acopăr picioarele. Te las să le priveşti, să mă doreşti, să fii subjugat numai de mine. Să uiţi de tine, de închipuirile tale, de spaimele tale... Fusta era strâmtă şi scurtă şi îndrăzneala ta de a mă privi îmi făcea bine. Nu mă simţeam jignită. Dimpotrivă. Îmi făcea chiar plăcere. Renunţi să mai dormi...

Fusta îţi era prea strâmtă, sau îndrăzneala mea de a privi subjugat de tine, dăruirea ta fără teamă, aproape obscen, era ceva plăcut pentru amândoi. Nu ni se părea ceva nepermis, deşi eram acolo, atât de aproape de omul acela. Dorinţa ne-a cuprins – ca o uitare de sine, asemenea morţii de care se vorbise atât... Luciul din ochii bătrânului, nefiresc, scânteia intermitent, sfârşit. Mai departe spre chipul tău nu priveam. Nici tu spre chipul meu. Amândoi refuzam să-l cercetăm pe bătrân mai atent. Nu ne era teamă de el. Închipuirea mea de o clipă trebuia să rămână numai a mea, credeam eu. Poate chiar a murit! Doar ne apropiam de staţia terminus!... Luciul se descoperea tot mai fascinant înaintea mea. Dorinţa ne cuprinsese deodată, acolo, ceva de neînlăturat, o simţeam puternică, de nestăpânit. Ai spus simplu “da” şi m-am pomenit prins de mâinile tale, căutat, îndemnat să fiu mai îndrăzneţ, poate mai ezitam. Te vedeam parcă pentru prima dată, constatam frumuseţea trupului tău. Ai devenit mică, fragilă, neaşteptat de adevărată. Ţi-am spus şi ceva. “Taci! Nu-i timp pentru cuvinte..” Cuprinsă de tremur, rătăcită, într-un curaj nebunesc, într-un zbucium abia percepti­bil, care însemna numai bucurie. Exclamaţia mea, cam neghioabă şi de neiertat, trebuia să spun ceva: cine eşti tu? Dar el? Să fie cu adevărat, Colonelul Puşcaşu? Oare să ne fi văzut? Ţi-ai revenit atât de repede şi m‑ai liniştit. “Nu îţi face griji! Trebuia să moară! Nici nu erau ochii lui. Luciul acela era soarele, toamna, în asfinţit. Bătrânul era mort demult!”

***

Se dansează într-o nebunie, delir, nu alta! Ce i-o fi apucat pe ăştia? “Of, dor, of, mor! / Pentru tine puişor! / Tanţo, Tanţo!” Cine cântă? Orchestra! Ceruse Tanţi-Dolores, special. Se dădeau în vânt după melodia asta. Folclor de mahala! Dar, mă rog... Place. A prins muzica asta cu ceva tonuri ţigăneşti şi orientale, pe versuri populare, dar proaste. Se mişcă toţi din buric. Cine? Bondocul! Şi Tanţi-Dolores şe mişcă, dar e mai puţin caraghioasă. A! uitasem. Ea dansase, parcă aşa spunea, într‑o formaţie de dans modern, de dans tematic, de amatori... Vrea să te invite la dans. Să intri şi tu în nebunia generală. “Hai, să ne mişcăm puţin! Am amorţit. De ce eşti aşa botos? Mi s-a spus că eşti spiritual, că îţi place viaţa şi ce constat? Că eşti urâcios, gânditor, de parcă te-ai scufundat în cum se spune, am citit, sau am auzit unde... În borcanul cu melancolie! Hai să ne distrăm! Ce, nu îţi place melodia asta? E mişto, tu! A, am uitat, chestia asta cu tu!”

Nu te mişti din loc, parcă eşti ţintuit de scaun şi o priveşti cu dispreţ. Ce îţi veni? Dansează. Se mişcă din buric. Cei doi de la masa alăturată, bondocul şi uscăţivul, au văzut că nu vrei să dansezi, s-au apropiat şi dansează în jurul ei. Un spectacol pe cinste. Bondocul chiuie! Asta mai lipsea! Constaţi că Tanţi-Dolores seamănă cu Keti! De unde până unde? Sau are ceva de la ea! Da, toate femeile frumoase au trăsături asemănătoare! Dar nu se poate! “Nu se poate! Ibucneşti deo­dată. Keti este altfel!”

Spargi hărmălaia localului cu strigătul tău. Te ridici de pe scaun şi îţi continui peroraţia. “Femeile spun despre Keti că este încrezută. Bărbaţii nu îşi exprimă părerea deschis. Ei cred că modestia ei este, cum să vă spun, o chestiune neprin­cipială. Ţine de caracter.”

Serj spune totul pe un ton indignat, inexplicabil pentru cei din jur, chiar şi pentru el... “Te numeşti simplu, Tanţa!” i se adresează deodată Tanţei-Dolores, care încetează dansul din buric. “Tanţa! Chiar aşa! Nu ştiu cine ţi-a adăugat şi acest nume de durere, de răcnet, de bombă, de vampă, Dolores, dar ţi se potriveşte! Aşa cum un restaurant cu autoservire se numeşte plimbă tava!” Tanţi-Dolores rămâne pironită locului. Nu ştie ce să creadă. E ofensată. “Cum îţi permiţi? Cum?” Spune, oarecum încurcată de privirile celor din jur, atenţi la ce se întâmplă... Vocile!... Vocile!...

Serj continuă să se răstescă la ea. “Te numeşti sim­plu, Tanţa!” Bondocul şi uscăţivul intervin, se apropie. Se mai apropie şi alţi bărbaţi. Serj se simte încolţit. Loveşte la întâm­plare. Împarte pumni în stânga şi în dreapta. Câţiva cad peste scaune, peste mese. Busculadă. “Miliţia! Să vină miliţia!” Ţăranul bondoc şi uscăţivul îl iau pe sus. Vor să-l scoată afară. “Mă, să hii al dracului! Acilea e local serios! Te-ai îmbătat? Sau ce mama dracu ai? Te legi de domn’şoara? Ia, să ieşim noi afară o leacă, să-ţi spunem vreo două vorbe! Filimone! Hai cu ‘mnealui!”

Serj, îmbrâncit, târât, este scos afară, deşi strigă din toţi rărunchii. “Te numeşti simplu, Tanţa!” De afară se mai aud icnete, bufnituri. “Te numeşti... Te numeşti...” Vocile! Vocile!...

În local, orchestra reia cântecul la modă, comandat de Tanţi-Dolores. “Te iubesc şi nu te las / Măi dorule, măi! / Fac la lume în necaz, / Măi dorule, măi!” Totul părea liniştit, firesc...

Frunze. Frunze gălbenite se adună şi se răvăşesc în vârtej ca toamna la sfârşitul ei.

***

Mi se părea, sau era aevea, o sindrofie cu lume aleasă. Un salon de recepţie, un compartiment de tren, subsolul 4 bis, un stadion, orice altceva. Trei bărbaţi înalţi, exagerat de înalţi, tot apăreau înaintea mea. I-aş putea decrie pentru că toţi semănau, aceeaşi înfăţişare, numai costumele erau altfel. Ceea ce îi distingea de toată adunarea era fruntea înaltă cu un început de chelie şi o hălăciugă de păr, dat spre spate, leonin (capul lui Goethe). Unul avea părul roşu şi purta costum roşu, altul avea părul grizonat şi purta costum gri şi în sfârşit, al treilea avea părul albastru şi purta costum albastru (în orice caz de culoare închisă). Am mai văzut nişte picioare cu labe imense după numărul mare de la pantof, pentru că eu mă aflam mai mereu, pe undeva, pe la garderobă, în diverse situaţii şi-mi căutam pantofii cotrobăind în patru labe printre hainele şi picioarele invitaţilor, că eram mereu desculţ.

Nu ştiu ce sindrofie era, dar lumea se arăta aleasă după snobismul discuţiilor oarecum elevate şi ţinuta elegantă, de seară. Cineva ţinea un discurs, persoană distinsă, funcţie mare, de conducere, Luminosu i se spunea, Gherţoiu uneori. Toată lumea îl asculta, îl preţuia. Discursul începea mereu la fel şi nu se termina nicioadată, pentru că eu, aflându-mă între as­cultătorii lui, constatam cu uimire şi jenă, în costum de gală, negru, frac şi papion, cămaşă albă de mătase, vaporoasă, dar desculţ, că discursul este inexorabil acelaşi şi fără rost.

- Stimaţi, oameni buni, ţin să vă mulţumesc pentru etc. etc. La această prelucrare şi că noi totdeauna am compăti­mit cu au... aut... auto... (Discursul continuă, continuă...)

Numai ăştia trei se ţineau mereu după mine, nelip­siţi la masă, la dans, pentru că se dansa. Şi la garderobă unde eu mereu constatam că eram desculţ şi îmi căutam pantofii.

Mai era şi o femeie. Nu pot să spun că era fru­moasă pentru că mereu îşi schimba înfăţişarea. Dansam cu ea şi numai cu ea. O mai părăseam din când în când, dar ea şi cei trei bărbaţi mă găseau totdeauna sau, pur şi simplu, apăreau când nu mă aşteptam, tam-nesam.

Puteau deveni agasanţi, incomozi, nedoriţi. Dar nu, nu-mi făceau rău, zâmbeau amabil şi prosteşte tot timpul de parcă mi-ar fi dorit binele. Eu nu-mi găseam niciodată pantofii şi tot desculţ rămâneam spre disperarea mea şi hazul tuturor, credeam. Se pare că numai eu observam. Toată acea adunare se arăta faţă de mine amabilă, amabilă, amabilă... (cele trei pre­cepte ale lui Nicu Steinhardt – “Jurnalul fericirii” – despre viaţă, pomenite ca pildă şi îndemn către Moarte).

Conversam. Dar ce se poate conversa când te afli într-un vis?

- Nu este vis, îmi spune doamna cea schimbătoare cu mănuşi albe şi pălărie învoalată, noi suntem aevea.

Şi acum am prilejul să o descriu. Înfăţişarea ei de femeie frumoasă, împlinită, atrăgătoare şi vulnerabilă, atunci când se arăta frumoasă, era cu totul şi cu totul de vis. Femeia la treizeci de ani a lui Balzac, Anna Karenina, Madam Bovary sau cine mai ştie... “Frumoasă, domnule, ce să zic!” Aşa cum numai în vis ne apar femeile pentru că altminteri, idealul nostru despre frumuseţe e tare schimbător de la bărbat la bărbat, situaţii şi situaţii. Femeia asta, când voia să fie frumoasă, îmi amintea de întâlnirea dintre Napoleon şi Josephina, când a văzut-o în salo­nul pentru lumea bună, de primire. Îmi amintesc, am fost şi pe acolo. Era tolănită pe o canapea, îmbrăcată în voaluri transparente sub care bănuiai totul: frumuseţea corpului, sânii, picioarele... Şi o faţă albă, ovală, cu obraji traşi spre bărbia uşor ascuţită şi adumbrită sub buza de jos. Acei obraji făceau gropiţe când Josephina chicotea. Era starea ei, uşor frivolă, în tonul epocii (Directoratul – 1796). În faţa acestui tânăr general săr­man, fără armată, geniu militar nerecunoscut, cu adevărat geniu nerecunoscut, muritor de foame, plimbăreţ năuc pe străzile Pari­sului, fără un ban în buzunar şi prezenţă nedorită prin saloanele oamenilor mari, pripăşiţilor, procopsiţilor, insuficienţilor, sico­fanţilor, dansatorilor pe mormintele părinţilor ghilotinaţi, par­veniţilor revoluţiei... Josephina i-a zâmbit. “Cine este acest tânăr general?” s-a adresat ea către alţii, în eter, privindu-l sfidătoare, cu ochii aceia negri de creolă. Şi l‑a remarcat fără să vrea, fără să-şi dorescă. Între ei era o diferenţă de vreo cincisprezece ani. Napoleon s-a apropiat târându-şi spada prea lungă pentru înălţimea lui, el însuşi puţin agitat, împiedicându-se, uluit de frumuseţea femeii din faţa lui. “Sunt generalul Bonaparte, madam”. Scurt. Şi a privit-o intens. Josephina, in­timidată în faţa acestui bărbat, uimitor pentru o clipă, pentru omenire deocamdată nimeni, s-a ridicat de pe canapea. În faţa simplităţii şi sărăciei lui, Josephina cea somptuoasă şi liniştită în ambianţa salonului ei (era amanta unuia dintre directori – vestitul Baras) se simţea caraghioasă cu inelele bătute în briliante în degetele de la picioruşe şi cu sticleţi în coafura înaltă, cârlionţată. S-a ridicat ... Imbold neînţeles, pe care îl trăim numai în faţa oamenilor aleşi.

Aşa a început dragostea care i-a dăruit lui Napo­leon o armată (prin directorul Baras) şi omenirii o schimbare nebănuită.

Când femeia care mă urmărea îşi arăta urâţenia, era greu de privit. Eu am privit‑o! Pentru că nu am avut încotro. Am avut curajul să-i suport urâţenia în avalanşa ei de riduri, de cearcăne, de coşuri, de zbârcituri, furuncule, răutate, ură, al­beaţă în ochi, demenţă, răzbunare. Când râdea! Mă căuta pe când eu îmi tot căutam pantofii să mă încalţ odată. Şi nu mă mai încălţam. Şi mereu constatam, când mi-era lumea mai dragă, la masă, în faţa învăţăceilor, oamenilor care mă iubeau şi mă sti­mau, că sunt îmbrăcat bine, cu frac şi papion dar... desculţ!

- De ce te fereşti de mine? Spunea femeia cea schimbătoare, când Frumuseţea ideală, când Moartea hâdă.

- Nu mă tem, madam! Pur şi simplu îmi caut pan­tofii! Sunt un nimeni, dar vreau să merg aevea pe pământ. Aşa cum sunt, fără idealuri şi frumuseţi inventate, vreau să trăiesc şi să păşesc încălţat, să nu râdă lumea de mine, chiar în salonul de vini, dureri, umilinţi inegale şi moarte...

- Noi îţi vrem binele! Spun la unison cei trei nelip­siţi urmăritori şi femeia de vis, frumoasă şi urâtă când aducea cu moartea. Şi ecoul repetă. Vocile... Noi îţi vrem binele! Frumo­sul, tristul, răul, urâtul, moartea... Cuvântul ăsta! Spăimântător! Dar de ce!? Este atât de îngemănat cu viaţa, cu frumuseţea vieţii ce o dăruim semenilor... Firesc...

Vocile mă dezmeticesc într-un târziu... Sunt eu, mă regăsesc şi constat că nu sunt nici îmbrăcat în costum de gală, nici desculţ! Dar unde mă aflu? În arestul Miliţiei, de bună seamă. Numai răni, hărtănit, bătut ca vai de mine...

***

Proces public.

O sală plină ochi. Îl privea publicul. Serj nu privea sala decât foarte rar. Aşa i se spusese, să stea cu capul aplecat, spăşit... Ce ţi-au aruncat în cap? Perturbarea liniştii publice... Grav! La drept comun. Redus la nimic. Alături de drojdia so­cietăţii, de pungaşi, de şuţi, de criminali...

Depun mărturie, pe rând: Marian, Tanţi-Dolores! Va să zică toţi, dar toţi, fac jocul lor. Au fost sau au intrat în joc! Până şi Lenuş, Magdalena, Miuţ... Indignaţi. De necrezut! Oare, toţi să se fi interpus în calea mea, în viaţa mea, interesaţi, manevraţi? Lucrătură, nu glumă! Diabolică! Şi eu care m-am încrezut!...Eu...

Ai lui sunt în sală. I-a văzut: Zori, tanti Stela... Şi undeva, într-un colţ, Keti. Nu i s‑a părut! Este chiar Keti! Fe­meia din colaje, pătrăţele, cercuri este aevea. Zâmbetul ei este inconfundabil, este neprincipial în condiţiile în care ar trebui să te combată, ca toată lumea. Dar nu! Chipul ei exprimă altceva... O dragoste nesfârşită... Adevărata dragoste.

Şi ce ţi-a spus tovu ăla, Gherţoiu, Luminosu, când a trecut pe lângă tine, de era aşa mulţumit?

“Acum eşti un nimeni, mă! Nimeni!”

Dar tu? Tu ce i-ai răspuns? Ce i-ai răspuns? Ce?...

SFÂRŞIT

VOCILE DISTONANTE ALE TOTALITARISMULUI

Așteptat cu viu interes de mai multă vreme, iată că romanul lui George Vioreanu „SALONUL DE VOCI INEGALE”, a văzut recent lumina tiparului, fericitul debut editorial înscriindu-se ca un eveniment de seamă în viața culturală a orașului. Este o apariție firească, anticipată de o îndelungată activitate publicistică, predilectă fiind proza scurtă, în diverse periodice locale sau centrale. Lansarea – duminică, 13 august, ora 10, la Casa Corpului Didactic Buzău.

Semnalăm de la început o carte adevărată, un roman bine articulat atât sub aspect compozițional cât și din punct de vedere tematic, demersul literar evidențiază viziunea modernă a unei partituri narative susținute matur de un autor stăpân pe mijloacele sale de expresie. Mai remarcăm puterea de sinteză a aceluiași autor, pe parcursul a 11 capitole el se ambiționează – nu fără succes – să decupeze acele elemente semnificative, cu forță generalizatoare, care să ilustreze cât mai fidel o lume și un spațiu istoric relativ lung – din interbelic până la căderea totalitarismului.

Fraza elaborată cu migală de artizan, verbul incisiv nuanțat de la ironie la sarcasm, frecventele schimbări ale registrului stilistic, veridicitatea personajelor etc. dau culoare unei acțiuni transpusă pe mai multe planuri (aparent distincte) și evidențiază secvențele autentice de viață care armonizate cu măiestrie, dezvăluie în final imaginea unitară și valențele artistice ale romanului.

Cadrul narativ e aparent simplu: destinul unei familii de negustori înstăriți care, absorbită de caruselul social-politic degradant al regimului totalitar, ajunge finalmente să se destrame.

Serj, absolventul de facultate, se află mereu „în afară”, nu e deloc pe placul „tovilor”, se abate frecvent de la „linie”, nu se „încadrează” nici în producție, nici în viața de toate zilele. E limpede că din punctul de vedere al autorului, Serj pare a fi liantul construcției narative, în jurul său gravitând evenimente din cele mai semnificative.

Dacă sora sa Zori, acceptă deliberat compromisurile unei evoluții lipsite de griji, dar mediocră, lineară, Serj, dimpotrivă, este nonconformist, veșnic revoltat într-o lume cenușie pe care nu o acceptă; repinge ipocrizia unui regim încorsetat de dogme. În acest cadru cețos singura lumină a lui Serj este dragostea pentru Keti. 

Fără a insista, mai semnalăm existența unui personaj interesant, COLONELUL PUȘCAȘU, probabil cel mai complex și mai bine conturat artistic. Destin tragic, total aparte, prezentat în apariții surprinzătoare, nu odată sub forma unor fantasme, Pușcașu pare în final a fi un duh veghind asupra unor destine pe care dorește a le împiedica să se prăbușească.

Sunt de reținut și multe secvențe de viață trăite sau reconstituite de autor. Impresionante sunt scenele de la sfâșitul războiului, din prizonierat, „cimitirul de mașini” lângă care prizonierii români sunt lăsați în voia soartei; imensa tarla plantată cu morcovi din ordinul rușilor.

La acestea se pot adăuga reușite pagini de monografie locală. Astfel, în cartierul româno-evreiesc sărbătorile religioase erau prăznuite în comun (Paști, Purim, Sabat, Crăciun). La sfeștania unei fântâni este fredonat un „cântecel” evreiesc, adoptat ca pe o horă de către românii care nu-l înțeleg: „Ita, ita bobolei / Ita, ita bobolei / Tu nu vrai / Tu nu vrai / Ițic să mă iai / Ba eu vrau / Ba eu vrau / Roză să te iau.”

Interesante sunt și destinele unor personaje episodice – Marian, Tanți-Dolores, Magdalena, Miuț – prezentate în medii sufocante de ipocrizie și compromis. Autorul conturează temeinic și personaje din rândul nomenclaturii, dar insistă mai ales asupra unora surprinse caricatural în evoluția lor – de la rudimentarul Mac Tulumb până la rafinatul, dar mai viciatul, Gherțoiu Ionete. „Dau cu ei de pământ, dacă nu se încadrează” (pe „linia” – n.n.) este formula predilectă a lui Mac Tulumb, prototipul activistului obtuz al primilor ani de comunism, obsedat de „vigilență” revoluționară chiar și după expulzarea lui din „activ”. Deși de la perimatul Tulum până la mai „școlitul” Ionete Gherțoiu e un parcurs de câteva decenii, acesta din urmă nu e cu nimic mai puțin odios decât predecesorul său. Dimpotrivă. Dar mijloacele sunt altele, efectul fiind chiar mai devastator. Să reținem așadar arta autorului în dezvăluirea veridică a lumii activiștilor de duzină. George Vioreanu pare a se întreba nedumerit cum e posibil ca acei neînsemnați activiști, adunați inițial din diverse medii obscure, să devină subit extrem de versatili și periculoși de îndată ce ajung la putere? Iată pe scurt, schițată „lumea” adusă de George Vioreanu în romanul său. Autorul dorește să ne comunice încă din titlu (cu rezonanțe metaforice) că „vocile inegale” nu sunt altceva decât diverse ipostaze, trepte și medii sociale, generate de o ideologie comunistă ce se dezvălui distonant atât în discurs cât mai ales în esență.

Departe de a epuiza problematice deosebit de complexă a romanului – care, nu ne îndoim, va suscita diverse interpretări și posibile controverse – ne oprim aici, nu înainte de a menționa că George Vioreanu ne-a dat un excelent volum în proză, o creație de valoare care se înscrie ascendent pe linia romanelor de referință ale generației sale. 

Ioan Stoica – „Muntenia literară” 12 august, 2000

DE LA AUGUSTIN BUZURA LA GEORGE VIOREANU

… La George Vioreanu umorul are carnalitate, fie că se consumă pe front, fie în toiul unei demonstrații politice. Sarcasmul scriitorului are incisivitate, ironia e blândă însă cu bătaie lungă (de joc și de obraz), iar patima este kerosenul acestui roman. Scris în 11 capitole, drămuite aproape homeopatic, romanul „Salonul de voci inegale” are și suprafață și adâncime. Puzderia de personaje (Tanti Stela, Colonelul Pușcașu, Mac Tulumb, Sandi Chioru, Gogu Fărâmiță, Mielușcă, Tanți-Dolores, Vasile Crețu, Mitică Dorobanțu, Mița Lampagioaica, Serj, Costică Ochibeliți etc.) dă cărții și o dimensiune cinematografică. Aceste multe și mărunte personaje, cu excepția lui Serj, sunt surprinse într-o agitație statică, autorul pare a-și fi făcut însemnările cu ochii deasupra unui microscop, în care, culmea, își vede și propria ceafă. „Salonul de voci inegale” este o carte grea, care pune probleme. Este un roman cu cheie, scris într-un registru de abstinență textualistă. Complexitatea personajului principal, Serj, reprezintă adâncimea narațiunii. Serj apare mai întâi într-o coloană de demonstranți, apoi într-un azil de nebuni. Cartea se încheie cu „procesul public” intentat acestuia. Un proces public consumat undeva în straturile romanului, așezat aici, strategic, de către autor. Ceea ce ar putea să însemne că personajul respectiv are amploarea unui erou care trece dincolo de „lucrătura” tovarășului Gherțoiu. „Acum, ești un nimeni, mă nimeni”, un personaj care trage după el tot năvodul romanului. Memorabil este și portretul activistului Ionete Gherțoiu care „poruncea și atunci când făcea dragoste. Umilea!” Gherțoiu pleznește de răutate și de prostie, este un mefistofel de cartier, ascultă muzică de Geambașu, are tot timpul o Magdalenă lână el, bagă groaza în oamenii din jurul său, are tactică, pare un intelectual „subțire”, se pricepe să terorizeze intelectualii autentici cu un sadism pur. Între Serj și Gherțoiu există un conflict subtextual, deductibil. George Vioreanu, în ciuda forței expresive cu care și-a scris romanul, dă senzația că și-a transformat mașina de scris într-un pian silențios. Descrie stări terifiante cu timbrul unui înger. 

La suprafața romanului evoluează o lume aproape de normalitate, zarva acesteia este palpabilă, concretă, convingătoare. Cartea pare o „frescă” socială, a ultimilor cinci decenii din România, are o latură istorică, una psihologică și una tehnică. 

Un personaj Baracu, toarnă chiaburii la milițianul din sat „ca să-și arate meritele în procesul de colectivizare”. 

În carte există două saloane: cel „special” în care servește Gogu Fărâmiță, ospătar al „Mărimilor zilei” și cel din clinica de psihiatrie, unde servește DOKTORUL, unde sunt internați opozanții unui regim dictatorial. Parabola este evidentă. Ambele saloane sunt dominate de rezonanța „unor voci inegale”. Până și suprafața romanului, felul în care personajele sunt surprinse, lumea reală, pare un imens salon de voci inegale.

George Vioreanu a scris un excelent roman istoric și o revelație în peisajul literar actual. Nu e vorba doar de o carte scrisă de un om care trăiește și muncește în Buzău, ci de o poveste cu dimensiuni ale căror cote ezit să le menționez acum.

Deocamdată, sub impresia primei lecturi, văd în „Salonul de voci inegale” un roman istoric. Trimiterile la Augustin Buzura țin de labirintul psiho-textual în care și George Vioreanu se dovedește a fi un maestru.

Marin Ifrim „Muntenia literară” 14 octombrie, 2000

CRONICĂ LITERARĂ

… Citind și recitind paginile cărții mă surprindeam pe mine însămi că începusem să pierd din memorie imaginile unei lumi în care și eu trăisem.

Fascinantul limbaj al cărții are putere de evocare, de a transpune cititorul într-un timp de altădată, timp ce nu poate și nu trebuie să fie uitat.

„Străzile se uneau cu oameni cu tot” (s.n.), propoziția cu care se deschide romanul este emblematică. Imagini statice se pun în mișcare, prind viață și alcătuiesc o lume nouă ce se construiește pe două mari simboluri: strada ca imagine a târgului de provincie, a orașului în devenire, și oamenii ca imagine a individului / indivizilor umani în nedevenire („Tinere, astăzi sunt puține șanse să devii om”), prinși în capcana istoriei, într-o tragică și alienată zbatere de scăpare.

Într-un spațiu nedefinit al târgului de oriunde și de totdeauna, în care buzoienii vor recunoaște cu mândrie și bucuroasă surpriză Buzăul de altădată, autorul plasează vieți și destine cu identitate doar pe jumătate cunoscută: tanti Stela, Zori, Tulumb, Serv, Colonelul Pușcașu, nea Dorobanțu etc., identitate ce devine simbolică: în clipa dramatică a istoriei individul nu mai contează, el devine și trebuie să devină anonim, docil, fără dreptul la opinie, la personalitate, la unicitate. El devine o umbră dintr-o gloată. Nici chiar individul abject nu mai are forța de a se distinge din mulțime. Încercarea evadării dintr-o asemenea lume duce la alienare. Tema predilectă existențialismului și modernității, plasează romanul în spațiul literaturii contemporane postmoderne. 

Însă ceea ce constituie punctul forță al cărții este limbajul, modul de a jongla cu cuvintele, atunci când sunt construite planuri diferite ale aceleiași lumi surprinse în timpul și în timpi diferiți. Și în acest sens George Vioreanu este artist… Și profesor…

Am considerat aspectul oarecum deliberat fragmentar al romanului ca făcând parte din intenția autorului de a prezenta o istorie neunitară, fragmentară, debusolată și… inegală, așa cum subtil și superb sugerează titlul cărții. Ce-i rămâne autorului și cititorului ca mod de salvare/supraviețuire într-o astfel de lume pe care o propune cartea? Tot limbajul. Un limbaj al lucidității drapate de ironie, sarcasm, umor dens. Și autori și cititori suntem salvați!... Mulțumim, domnule Vioreanu!

Prof. Lavinia Amza, „Arte și meserii”, nr. 3/2002

„SALONUL DE VOCI INEGALE” UN ROMAN PROMIȚĂTOR

Cu un roman frescă, eveniment editorial oarecum surprinzător în peisajul literar buzoian, debutează George Vioreanu, cunoscut până prin cele câteva apariții în „Contemporanul” și în presa locală. Născut și crescut în mediu citadin, cu un apetit mai puțin obișnuit în a reține secvențele insolite sau încărcate de dramatism care i-au marcat copilăria și adolescența, iar mai târziu mult mai acut maturitatea, George Vioreanu reușește să imprime mișcări spectaculoase elementelor de rutină umană, descoperindu-le, pe parcursul narațiunii, corespondențe subtile. 

Autorul cel din ipostaza copilului care ar fi putut colecționa mărci poștale de pe plicurile folosite sau nasturi militari, se autoexclude la timp din substanța textului, pentru a-și lăsa personajele să evolueze firesc, pe fundalul ultimilor 50 de ani ai societății românești. Explorând medii și destine dintr-un univers guvernat de legi inflexibile, ca într-un balet medieval… George Vioreanu aduce în prim plan o multitudine de personaje, unele dintre ele creionate cu forță epică rar întâlnită la autorii de azi. Interesant este faptul că și atunci când se lasă sedus de destinul eroilor, autorul nu neglijează discursul narativ, totul desfășurându-se după un scenariu asemănător romanelor de aventuri.

Când apelează la o serie de artificii compoziționale și stilistice, substanța epică nu este cu nimic alterată, lectorul urmărind cu 200 de bătăi pe minut fiecare secvență în care colonelul Pușcașu, Mitică Dorobanțu, Ilarie Constantinescu-Pletosu, Serj, Zori, Keti, Tanți-Dolores personaje robust conturate, memorabile chiar, evoluează spre un final imprevizibil.

De remarcat tăietura frazei și ritmul scriiturii. Alert, sec uneori, abrupt în momentele culminante, persiflant atunci când te-ai aștepta să devină grav, chiar monoton, pentru că personajele încearcă să evadeze din mediul în care se mișcă zi de zi.

George Vioreanu se dovedește a fi un prozator valoros, pentru care substanța epică e obsesivă, în ciuda artificiilor de care uzează uneori pentru a fi înregimentat, chipurile, în plutonul unei anume generații de prozatori. Trebuie să rămână în continuare egal în sine și nicidecum, să navigheze într-un acvariu cu pești exotici.”

Dumitru Ion Dincă – „Opinia” 12 sept. 2000

DESPRE UN MARE ROMAN „SALONUL DE VOCI INEGALE”

Citesc cu plăcere „Salonul de voci inegale” de George Vioreanu. Vreau să fiu bine înțeles, nu dau cu tămâie, nu-mi plac exagerările laudative, le miros de la distanță pentru că au o evanescență care le droghează. Voi scrie cât mai firesc cu putință despre o carte care mi-a plăcut mult și nu întâmplător, George Vioreanu este un excelent observator și transfigurator al lumii în care a trăit. O tratează cu seriozitate, cu obiectivitate, cu simpatie sau ironie când este cazul.

Se conturează în această carte o idee pe care o aveam mai demult și pe care am exprimat-o într-o carte de-a mea. Activiștii, securiștii, cei care după război au venit peste noi convinși de binefacerile comunismului sunt personaje doar în realitatea lor, nu și a noastră; pentru că duc viața pe care le-o trasau cu minuție organele. Viața adevărată, adevăratele personaje ale acelui timp sunt cele care trăiesc în romanul lui Vioreanu. Nu am citit multe cărți în care un timp pe care l-am trăit și eu să fie atât de exact și de obiectiv redat, recreat, demascat… Aș fi fost bucuros să fi scris și eu o așa mare carte, dar trebuie să te numești Vioreanu și să trăiești în lumea atât de vie a copilăriei și tinereții sale pentru a putea scrie un roman atât de viu. Iată de ce sunt bucuros să-l descopăr pe Vioreanu ca romancier; pentru că romanul este o specie grea, îți trebuie inspirație și multă trudă.

De la prima pagină suntem surprinși de construirea unei atmosfere a orașului de provincie, cu siguranță partea centrală, „de balcoane descoperite strident de câte o frânghie cu rufe: rochițe, cămășuțe, chiloței la zvântat”. Recunoașteți Buzăul cu străzile din scoși proprietari și aduși noi chiriași ai regimului comunist. O lume de subsol, care se înfrățește cu ploșnițele și care e vizitată uneori de trei inspectori care vin parcă să constate că toate sunt la locul lor și că mai au mulți ani de inspectat. „O dată pe săptămână, sau de câte ori este nevoie, vin trei, mereu trei inspectori care numără ploșnițele cele mai avansate pe linia involuției. Grupul de trei face gălăgie la subsolul 4 bis, dar nimeni nu se sinchisește”. E o lume încremenită aparent, ca și personajul cu bastonul de trestie de bambus, care bate tactul „în tăblia patului din lemn de nuc”, cel care observă și duce în spate acțiunea unui roman autentic. Capitolul II lărgește peisajul orășenesc cu „Sara, Țipa, Beti, Ița, Golda, Roza, Puiu, Solomon și Natan era copiii lui Goldstein Ovreiul, locuiau lângă noi gard în gard”, cu agitația târgului de altădată, cu lumea din zona Oborului etc. autorul se implică în multe episoade, devine narator dar și personaj, viața se desfășoară de la sine ca și cum s-ar derula de pe o rolă a unui film. Bunăoară, capitolul cu ziua de târg, cu mamaia, cu cei care vin să-și încerce norocul la oraș este unul dintre cele mai vii, mai reprezentative și autentice pentru târgul Buzăului de altă dată. Dar romanul face salturi în timp surprinzătoare la cunoscutele și atât de obositoarele demonstrații, spectacole omagiale și mai ales repetițiile „Ca să ieșim bine, să ne arătăm sentimentele”. Sunt momente rupte dintr-o lume pe care am trăit-o și pe care probabil cei mai mulți dintre noi am și uitat-o. Autorul reușește să recompună acele interminabile ore de repetiții de pe stadion cu panouri, steaguri, cu butaforii de cea mai joasă speță. Personajul Mac Tulumb este de un pitoresc aparte. Limitat și arogant el reprezintă tipul de activist din prima generație, din cei recrutați din rândul oamenilor cu origine „sănătoasă”, adică săraci lipiți, troglodiți, cu ceva brumă de carte sau pur și simplu analfabeți care știau însă să aplice neabătut politica partidului comunist, cine nu se încadra, „dădea cu el de pământ”, îl trecea la sabotor, îl dădea pe mâna Securității și era sortit să piară prin pușcăriile politice sau la canal. E mândru tare de acest trecut al lui. Și e „o încântare” să-l asculți povestindu-și „eroismele”, reduse la câteva lozinci în genul: „Totul pentru comunism, totul pentru victorie”, „Eu am slujit partidul în vremuri grele…”. Slujirea partidului este demascată fără reținere în această carte, cu mijloace deosebit de expresive; de cele mai multe ori personaje ca Mac Tulumb sunt puse de autor să vorbească: „Să vă fac o prelucrare”. Urma o „capodoperă” de prelucrare în care personajul expune, așa cum a înțeles mintea lui proastă, sarcinile transmise de activul superior de partid în care răstălmăcirea unor cuvinte și expresii și agramatismele abundă dând efectul unui umor cum rar am întâlnit în literatura genului.

Să mai remarcăm știința și firescul dialogurilor din care reiese că George Vioreanu se dovedește un romancier cu o bogată experiență în ciuda faptului că, mă simt nevoit să mă repet, acesta este primul roman publicat. Pe ansamblu, romanul „Salonul de voci inegale” reface viața atât de bine cunoscută de noi toți, într-o dezvoltare dramatică și cinematografică în același timp. Fiecare scenă este însoțită de atitudinea ironică, dar nerăutăcioasă a autorului și care de fiecare dată reușește să construiască o ambianță veridică, în care personajele sale se mișcă atât de firesc. Lui George Vioreanu nu-i scapă nimic - în astfel de scene – începând cu gestica și continuând cu expresii adecvate mediului ambient, de ceea ce autorul numește „voci”: „și tăcerea este o voce și încă foarte expresivă”. Privirea unor personaje asupra altora, „vocile” unora despre altele conturează fiecare moment, fiecare personaj, fiecare intenție a prozatorului. „Vocile” sunt inegale, precum inspirat ne sugerează titlul.

Frumusețea acestei cărți este construcția ei antitetică. Nu toți iubeau partidul și această atitudine este demonstrată în contexte ample în care „vocile inegale” compun cele două coruri, pe care le-aș intitula PROCOM ȘI ANICOM. Lătrătorii de ocazie, cei care se umileau, ridicând în slăvi partidul și conducătorul vorbesc în tonuri tari și amenințătoare; ceilalți însă, nu pot să aibă atâta impetuozitate, de aceea vorbesc în șoaptă sau pur și simplu tac. O societate întreagă tace sau pronunță cuvinte în șoapte. De aici impresia unei dureri sfâșietoare, în care spaima de a spune ceea ce gândești sau ceea ce nu-ți convine, cuprinde o întreagă societate pentru ca, în final, această dramă a „vocilor” neascultate și ale nimănui să devină din NIMIC – TOTUL. În asta constă valoarea din metafora titlului: „Salonul de voci inegale”.

Un personaj tartor, unul din cei care coordonau activitățile educative, domeniul lui predilect fiind „formarea omului nou, a omului bou” cum îi place chiar lui să glumească, este tovarășul Ionete, căruia, cineva i-ar fi spus, odată, și Gherțoiu (probabil de la greață), unul dintre acei intelectuali strecurați bine în partid, dar tolerați, care nu reușea să promoveze în funcții mai înalte, așa cum își dorea, dar care se dovedește un supus soldat al partidului „omul care se impune, așa cum vorbește lumea”. Acest personaj trăiește o dramă, cea a neîmplinirii în ciuda umilințelor pe care este gata să le îndure oricând, să facă orice, să lovească în oricine, numai să ajungă în conducerea superioară de partid a județului și mai departe… el se detașează de ceilalți activiști prin faptul că provine dintre „intelectuali”. Originea sa îi face și bine, dar mai mult îi aduce rău. Practic „dosarul” îl ține pe loc și-l aduce în situația de a înghiți toate umilințele posibile de la niște activiști la origine muncitori sau țărani – muncitori cu ceva școală de partid, dar care sunt după părerea lui Ionete, niște „proști”. Pentru că nu știu să facă ceea ce știe să facă el: să manevreze prin cuvinte bombastice, dar lipsite de acoperire în realitate, masele de oameni ai muncii. Iată-l în ipostaza de coordonator al întregii activități propagandistice de pregătire a manifestărilor în cinstea întâmpinării „Supremului conducător”: „Trăim un timp istoric. Niciodată orașul nostru nu a fost atât de fericit să primească conducerea superioară de partid și de stat. Suntem onorați. Eminentul conducător, cel mai iubit fiu al poporului, va fi în mijlocul nostru. Să fim la înălțime, tovarăși! Dorim un moment agitatoric memorabil, la nivelul strălucitelor victorii pe care le trăim. Trăiască conducătorul mult iubit și stimat! Trăiască geniul Carpaților!”.

Zeci de personaje cu nume pitorești populează acest roman al vieții noastre de până acum câțiva ani: ospătarul Gogu Fărămiță, cel care răspunde de un salon special – un separé – pentru mărimile locale unde nimeriseră, cu totul întâmplător, și două din personajele principale ale romanului, Serj și Keti, care nu au ce căuta acolo. Este din cale afară de amuzantă prezența celor doi în acest salon numai și numai pentru a-și permite o nebunie a lui Serj, de a trăi și ei, măcar o clipă, fie și ilegal, așa cum își permiteau să trăiască mărimile județului.

Personajele din această carte nu au o dezvoltare prin structuri narative; ele se definesc în Text. Romanul lui George Vioreanu este o ilustrare convingătoare a forței Textului. Este Textul literar autentic. Orice Text din această carte poate căpăta o dezvoltare, poate deveni o nuvelă, o poveste, un roman. Așa de exemplu, una dintre ele este cea a copilăriei; alta a prizonieratului; alta a zilelor de târg… dar câte povești atât de bune sunt spuse aici și parcă prea puțin spuse. După multe capitole (XI) am rămas cu gândul în urmă și aș fi dorit să știu parcă mai mult.

Iată incursiunea autorului în lumea satului. Se dovedește, nu numai un bun cunoscător al acestei lumi (am aflat că a fost profesor navetist timp de patru ani într-un sat de câmpie), dar știe să integreze, cu o artă a prezentării de admirat, întâmplările satului și personajele acelor întâmplări cu întregul corp al romanului. Un personaj – Gheorghe Dorobanțu – ajuns din muncitor-strungar activist de partid își dă seama, cam târziu, dar își dă seama, că „Noul conducător dădea peste cap tot ce fusese înainte. Voia altceva, sau pur și simplu își potrivea ani lungi de domnie? Simțeam pas cu pas, hotărâre de hotărâre, cum partidul devenea protoieria lui”. Este remarcabil aici cum personajul, care în tinerețe intrase cu tot entuziasmul în activul UTC și ulterior PCR, își dădea seama ce devenise partidul. Partidul nu era „centrul vital al întregii națiuni” cum perorau oameni ca Ionete, ci o protoierie, termen specific pentru organizarea bisericească, unde, se știe că cel înscăunat într-o parohie, rămâne preot pe viață, eventual până la venirea fiului care să-l înlocuiască. Gheorghe Dorobanțu este învinuit că nu a organizat bine CAP-ul din satul său, așa cum de altfel îi reproșează și propriul său tată – Mitică Dorobanțu: „Măi Gheorghe, lumea vorbește cum că toate care se petrec în sat, cum și în ce fel a ajuns averea colhozului și pă mâna cui, că de la tine se trage. Că tu i-ai pus în fruntea bucatelor și de douăzeci de ani nu-i mai clintește nimeni din loc, s-au ajuns, s-au îmbuibat. Și cine mă? Niște țărănoi, niște ăia, de nu dădea nimeni, altădată, două parale pă ei”. Într-adevăr, pentru situația proastă din agricultură, se găseau mereu țapi ispășitori. Și Gheorghe Dorobanțu, un activist cinstit și devotat partidului, în felul său, este trecut „pe linie moartă”, la sindicate….

Cum s-a făcut această mare schimbare, a unei lumi întregi? A unei lumi care trăia în cinste și demnitate, cu țărani care se lăudau cu munca lor, cu pământul lor, cu ce aveau în bătătura lor, din muncă cinstită?! Cum s-a ajuns ca țăranul român, odată intrat în colhoz, să se laude cu ce avea din furat!?... Cuvintele bătrânului Mitică Dorobanțu spun totul: „Țăranul nu mai e țăran, câtă vreme nu mai are pământul lui, vitele lui, și nu mai e stăpân pe munca lui… asta să spui acolo, sus, la stăpânire, măi Gheorghe!...

George Vioreanu atinge problema mare de fond a racilelor regimurilor comuniste de la noi și de pretutindeni: neconcordanța dintre realitatea crudă și visurile înaripate dar imposibil de realizat din programele partidului. Iar forma prin care comuniștii au încercat să rezolve această contradicție de neîmpăcat a fost propaganda, minciuna, și corolarul lor aducător de moarte și injustiție – forța și teroarea.

Cine citește romanul lui George Vioreanu își dă seama deplin de toate acestea. El aduce în prim-plan partidul cu acoliții săi, servii activiști și organul său de represiune, poliția politică, creată de partid, mâna sa dreaptă – SECURITATEA. Textele lui George Vioreanu stârnesc cititorul la o atitudine activă, participativă. Cititorul se redefinește și se recompune în timpul trăit care ne apare ca fiind înfășurat și încâlcit în conștiința sa precum un darac. George Vioreanu reface lumea trăită, descâlcește acest darac în forma unui fuior perfect curat de câlți, de resturi lemnoase, așa încât, în final, rămâi cu senzația că fuiorul este curat, limpede, limpede….

George Vioreanu a trudit la această carte ani în șir, îmi spunea recent Gheorghe Iova, cel care a cunoscut poate cel mai bine avatarurile conceperii acestui roman, despre care a și scris o cronică memorabilă, apoi a participat la lansarea cărții (2000 C.C.D.) cu care prilej a spus printre altele, câteva cuvinte mari, dar pe deplin meritate, credem: „George Vioreanu nu a scris o carte pentru Buzău. George Vioreanu a scris o carte pentru o lume care bate departe în lume. El pornește din Buzău cu romanul său, dar nu se oprește nicăieri. Romanul e un text plural. Medii, destine, terorism, fantastic, eros etc. o bună țesătură post-modernă, o viziune fără parti pris-uri a ceea ce i s-a întâmplat în ultimele decenii. Cu mult umor. Sarcasm. Ironie. Cu patimă. Rece.” 

(IOVA)

Nu voi uita această carte, pe care autorul mi-a dăruit-o alături de celelalte cărți ce le avea de la Iova, pentru a le citi. În acest fel mi-a mijlocit cunoașterea unei generații noi, în care, alături de Iova, de Gh. Ene, de Gh. Crăciun am reușit să văd pe ce drumuri noi, de-a dreptul novatoare, merge literatura română contemporană.

Despre Iova am scris deja o carte, despre George Vioreanu o modestă cronică. Dar și Vioreanu trebuie citit, recitit și mai ales scris, ca să rămână, să se știe că blândul și modestul profesor de la Colegiul „C. Angelescu” este un redutabil romancier. Așteptăm și alte scrieri, dar suntem convinși că atunci când scrii o carte și o scrii bine, rămâi scris și intextual. Nu ar fi singurul. Poți învinge timpul chiar și cu o carte. Romanul „SALONUL DE VOCI INEGALE” are, în mod cert această șansă.

2 aprilie, 2007, prof. Aurel Anghel

P.S. Cu bucuria unei lecturi deosebite

George Vioreanu stă și se uită și citește textualiști, optzeciști și postmoderni, adică ai lui contemporani. Și scrie o proză contemporană cu el și ai lui (contemporani). Port cu el discuții de nopți, de ani și ani. Îl citesc sau îmi citește. Îmi place scrisul lui. A publicat numai după. Îl citiți, îl puneți la locul lui. Loc într-o ierarhie.

Iova, „Archeus”, nr. 5-6, 1995

CU RECOMANDARE EXPRESĂ

George Vioreanu ne propune un debut editorial îndrăzneț – romanul SALONUL DE VOCI INIȚIALE. Autorul a debutat în revista „Contrapunct” în 1992. Tot proză scurtă a publicat în „Contemporanul – Ideea Europeană”, „Arca” și „Artpanorama”. Scrie discret, urmărind și urmând pe cei din generația sa, optzeciștii, de mai mult de un deceniu.

Romanul „Salonul de voci inegale” este un text elaborat, construit, o combinatorică de compartimente (un subsol, un restaurant, o sală de tribunal, un compartiment de tren, un stadion etc.) dă imaginea pe care o susține, a unui spațiu narativ constituit din practicabile, din module, din mobile. Un număr considerabil de personaje își duc la purtător povestea vieții acoperind un spațiu istoric din interbelic până aproape de ‘ 81. E o degradare a societății la care cine rezistă e declarat în final „nimeni”. Dar atmosfera nu e liniar-monoton-descendentă, autorul posedă un limbaj plural, ocupându-se, în corpul textul și de o teorie a argoului ca exprimare liberă și cu șansă de exercițiu liber al textului literar. Argoul ca libertate literară. Romanul e un text plural. Medii, destine, terorism, fantastic, eros etc., o bună țesătură postmodernă, o viziune fără parti-pris-uri asupra a ceea ce ni s-a întâmplat în ultimele decenii. Cu mult umor. Sarcasm. Ironie. Cu patimă. Rece. 

Generația ’80 sau textualistă, sau post-modernă are resurse. În cărți. Și în nume. 

Iova, „Muntenia literară” nr. 72, 2-8 octombrie 1999

Întrerupeți, vă rog, cercul tăcerii din jurul acestei cărți.

George Vioreanu – 18 august, 2003